Se împlinesc 553 de ani de „Atacul de noapte” din 16 spre 17 iunie 1462 al lui VLAD ŢEPEŞ asupra armatei sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului

AtaculdeNoapte.jpg

Theodor Aman – Bătălia cu facle

Atacul de noapte a fost o bătălie între o armată condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești (Valahia) și o armată condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfășurată în apropierea cetății de scaun a Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462. Campania a avut ca rezultat o victorie decisivă a românilor. Conflictul a pornit inițial de la refuzul lui Vlad de a plăti tribut otomanilor și a escaladat după ce Vlad a invadat Bulgaria și a tras în țeapă peste 23.000 de turci și bulgari. Mehmed a ridicat o armată uriașă cu obiectivul de a cuceri Țara Românească și a o anexa la imperiul său. Cele două armate au avut mai multe ciocniri, cea mai semnificativă fiind atacul de noapte în care Țepeș a atacat tabăra turcească în timpul nopții pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deși atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viață și și-a continuat marșul spre reședința de la Târgoviște, unde a dat peste alți 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Sultanul și armata sa au fost total demoralizați și s-au retras din Țara Românească.

Portretul lui Vlad Ţepeş din Castelul Ambras, Innsbruck

După căderea Constantinopolului în 1453, Mehmed și-a ales noile campanii militare. În Anatolia, Imperiul Trebizondei încă rezista otomanilor, iar la est turkmenii lui Uzun Hasan, împreună cu alte state mai mici, amenințau Înalta Poartă. La vest, albanezii conduși de Skanderbeg continuau să-l tulbure pe sultan, în timp ce Bosnia se împotrivea plății tributului. Valahia avea sub control malul nordic al Dunării, iar Mehmed a dorit să obțină controlul asupra fluviului, deoarece atacuri navale puteau fi lansate asupra imperiului său tocmai de la Sfântul Imperiu Roman.

Click pentru mărire. Imperiul Otoman în timpul lui Țepeș

Imperiul Otoman în timpul lui Vlad Ţepeş

La 26 septembrie 1459, Papa Pius al II-lea a cerut o nouă cruciadă împotriva otomanilor, iar la 14 ianuarie 1460, la congresul din Mantua, a proclamat faptul că cruciada oficială va dura timp de trei ani. Planul său, totuși, a eșuat, și singurul conducător european care și-a arătat entuziasmul pentru cruciadă a fost Vlad, care era foarte stimat de Papă. Încurajat datorită lipsei de entuziasm arătate de europeni pentru cruciadă, Mehmed a preluat inițiativa și a trecut la atac. Spre sfârșitul aceluiași an (1460), a cucerit ultimul oraș independent din Serbia, Semendria, iar în anul următor (1461), l-a convins pe despotul grec al Moreei să-și predea fortăreața; la scurt timp după aceea, capitala acesteia, Mystras, și Corintul i-au urmat exemplul și s-au predat fără luptă.

Singurul aliat al lui Țepeș, Mihai Szilágyi (cumnatul lui Ioan Huniade, fost regent al Ungariei în 1458 până la încoronarea lui Matei Corvin) a fost capturat de turci în 1460, în timp ce traversa Bulgaria. Oamenii săi au fost uciși prin tortură, iar Szilágyi însuși a murit în timp ce a fost tăiat în două cu fierăstrăul. Spre sfârșitul aceluiași an (1460), Mehmed a trimis emisari la Târgoviște pentru a-l zori pe Vlad să plătească tributul întârziat. Vlad l-a înfuriat pe sultan prin uciderea emisarilor, și într-o scrisoare datată 10 septembrie 1460, adresată sașilor din Brașov, îi previne pe aceștia despre planurile de invazie ale lui Mehmed și le cere ajutorul. Vlad nu plătise tributul anual de 10.000 de ducați din 1459. Pe lângă această sumă, Mehmed i-a mai cerut și 1000 de băieți, care urmau să devină ieniceri. După ce cererea le-a fost refuzată, turcii au trecut Dunărea și au început să prade și să ia prizonieri, însă Vlad i-a capturat și i-a tras în țeapă pe toți. Conflictul a continuat până în 1461, când Mehmed i-a cerut lui Vlad să meargă la Constantinopol să negocieze.

Spre sfârșitul lunii noiembrie 1461, Țepeș i-a scris sultanului că nu putea să-și permită să plătească tribut, datorită faptului că războiul cu sașii din Transilvania i-a terminat resursele, și că nu putea să plece deoarece exista riscul ca regele Ungariei să atace Valahia în lipsa lui. I-a promis sultanului că-i va trimite destul aur și băieți atunci când își va putea permite, și că s-ar duce la Constantinopol dacă sultanul i-ar trimite un pașă să conducă Valahia în absența sa. Între timp, sultanul primise vești despre alianța lui Vlad cu regele Ungariei, Matei Corvin. Mehmed l-a trimis pe beiul din Nicopole, Hamza Pașa, să pună în scenă o întâlnire diplomatică cu Vlad la Giurgiu, dar cu ordinul să-l atace acolo, iar după capturarea lui, să-l ducă la Constantinopol. Țepeș a fost prevenit de capcană și a plănuit să pregătească una proprie.

Hamza a adus cu el 1.000 de călăreți, iar pe când au trecut printr-un pas îngust la nord de Giurgiu, Vlad a lansat un atac surpriză. Valahii i-au încercuit pe turci și i-au nimicit cu focuri de armă. Istoricii îl acreditează pe Vlad ca fiind unul din primii cruciați europeni care au folosit praful de pușcă „într-un mod creativ – mortal”. Într-o scrisoare adresată regelui Matei Corvin, datată 2 februarie 1462, a scris că Hamza Pașa a fost capturat aproape de fosta cetate valahă Giurgiu. După ce l-a distrus pe Hamza Pașa, Vlad s-a deghizat în haine turcești și a avansat cu cavaleria sa spre cetate, unde a ordonat gărzilor în turcește să deschidă porțile. Aceștia s-au conformat, iar Vlad a atacat și distrus forțele turcești din cetate. După aceea a început o campanie de distrugere a turcilor și a populației care i-a ajutat; mai întâi în sudul Valahiei, după aceea în Bulgaria, traversând Dunărea înghețată. În Bulgaria și-a împărțit armata în mai multe grupuri mici și a acoperit circa 800 kilometri în două săptămâni, nimicind peste 23.000 de turci și bulgari.

Într-o scrisoare adresată lui Corvin, datată 11 februarie 1462, Vlad a scris:

„ Am ucis bărbați și femei, bătrâni și tineri, locuitori din Oblucița și Novoselo, unde Dunărea curge în mare, până la Rahova, care este lângă Chilia, din josul Dunării până la locuri ca Samovit și Ghighen. Am ucis 23.884 de turci și bulgari fără să-i socotim pe cei pe care i-am ars în case sau cei a căror capete n-au fost tăiate de soldații noștri…. Așadar Înălțimea Voastră trebuie să știe că am rupt pacea cu el”

Bulgarii creștini au fost însă cruțați; mulți din ei erau așezați în Valahia. Numerele exacte de victime au fost următoarele: la Giurgiu 6.414 victime; la Enisala, 1.350; la Durostor 6.840; la Orșova, 343; la Hârșova, 840; la Marotin, 210; la Turtucaia, 630; la Turnu, Batin și Novograd, 384; la Sistov, 410; la Nicopole și Ghighen, 1,138; la Rahova, 1,460. La aflarea veștilor despre devastare, Mehmed — care atunci asedia o fortăreață în Corint — și-a trimis marele vizir, Mahmud, cu o armată de 18.000 de oameni, să distrugă portul Brăila. Țepeș s-a întors și a învins armata otomană, și conform detaliilor din cronica din Lezze (Italia), doar 8.000 de turci au scăpat cu viață.

Traseul-campaniei-lui-Vlad-Tepes-1462

Traseul campaniei lui Vlad Ţepes dincolo de Dunăre, în iarna 1461-1462.

Sursa hartă: george-damian.ro

Campania lui Vlad a fost sărbătorită în orașele săsești din Transilvania, statele Italiene și de Papa. Un trimis din Veneția, la aflarea veștilor la curtea lui Corvin la 4 martie, și-a exprimat marea bucurie și a spus că toată Creștinătatea ar trebui să serbeze succesul lui Vlad. Un pelerin englez în Țara Sfântă, William din Wey, trecând prin insula Rodos în drum spre casă, a scris că „soldații din Rodos, la aflarea campaniei lui Vlad Dracul, au cântat imnuri (Te Deum) pentru a-l cinsti și onora pe Dumnezeu care a permis așa victorii. Primarul din Rodos a adunat soldații și cetățenii la un ospăț cu fructe și vin.” Genovezii din Caffa i-au mulțumit lui Vlad pentru că datorită campaniei sale au fost salvați de un atac al sultanului de vreo 300 de galere, pregătite să-i atace. Mulți turci au fost înspăimântați de Vlad și au părăsit partea europeană a imperiului și s-au mutat în Anatolia. La aflarea veștilor, Mehmed a abandonat asediul Corintului și a hotărât să-l atace, el însuși, pe Vlad.

Otomanii

„Mehmed a trimis mesageri în toate direcțiile cu ordinul să adune o armată, în care numerele și armamentul au fost aproximativ egale cu cele avute în asediul Constantinopolului.”

Mehmed al II-lea, pictură de Gentile Bellini

La 26 aprilie sau 17 mai 1462, sultanul a pornit cu armata sa de la Constantinopol cu obiectivul de a cuceri Valahia și a adăuga un nou teritoriu la imperiul său. Sultanul însuși a menționat, într-o scrisoare adresată unuia din marii săi viziri, că avea 150.000 de oameni cu el. Istoricul grec Chalcondyles a scris referitor la armata lui Mehmed că era „cea mai mare forță numerică turcească adunată de la cucerirea Constantinopolului încoace.” El estimează totalul acesteia la circa 250.000, pe când istoricul turc Tursun Bey menționează 300.000. Aceste numere se pare că sunt exagerate. Un număr mai aproape de adevăr este cel oferit de trimisul venețian de la Buda, Tommasi, care menționează o armată formată din circa 60.000 de soldați, însoțiți de circa 30.000 mercenari. În componența acestei armate se numărau ienicerii (trupele de elită); pedestrașii; spahiii (cavaleria feudală); saialii (trupele de sacrificiu formate din sclavi care puteau să-și câștige libertatea în cazul că supraviețuiau); achingiii (arcașii); silahdârii (gărzile armelor sultanului, de asemenea protejau flancurile); asabii (lăncierii); beșlii (cei care mânuiau armele de foc); și gărzile praetoriene care serveau ca garda de corp a sultanului. Fratele vitreg al lui Vlad, Radu cel Frumos, care era de bunăvoie în serviciul sultanului, avea 4.000 de călăreți. Pe lângă aceste efective, turcii mai aveau 120 de tunuri, ingineri și mână de lucru pentru a construi drumuri și poduri, dar și femei „rezervate pentru plăcerile de noapte ale soldaților.” Chalcondyles menționează că corăbierii de pe Dunăre au plătit 300.000 de monezi de aur pentru privilegiul de a transporta armata. Alături de aceștia, otomanii au folosit și flota proprie, constând în 25 de trireme și 150 de vase mai mici.

Românii

Vlad Țepeș i-a cerut ajutor regelui Ungariei, Matei Corvin, oferindu-se chiar să se convertească de la Ortodoxie la Catolicism pentru a obține ajutorul acestuia. Deși Corvin i-a promis că-i va trimite ajutoare, acestea nu au sosit. Corvin primise bani de la Papa pentru a ridica o armată și a susține campania lui Vlad, însă Corvin a cheltuit banii în alte scopuri, fără să mai adune armata. Mai târziu, va justifica nereușita de a ridica o armată cât și eșecul strategic al campaniei lui Vlad, prin faptul că valahul de fapt trădase (complotul scrisorii). Vlad a cerut să se facă o mobilizare generală în care au fost incluși „nu doar bărbați de vârstă militară, ci și femei și copii de la vârsta de doisprezece ani în sus, precum și contingente de țigani sclavi.” Mai multe surse menționează totalul oamenilor sub comanda sa ca fiind între 22.000 și 30.900, estimarea acceptată în general fiind cea de 30.000. Majoritatea armatei consta în țărani și ciobani echipați cu topoare și coase, în timp ce boierii călare, puțini la număr, erau înarmați cu lănci, săbii, pumnale și purtau cămăși de zale ca armură. Garda personală a lui Vlad era formată din mercenari din mai multe țări. Legenda spune că înainte de bătălie, Vlad le-a spus oamenilor săi „Ar fi bine ca cei ce se gândesc la moarte să nu mă urmeze”

Batălia

Turcii au încercat să debarce la Vidin, dar au fost respinși de săgeți. La 4 iunie, un contingent de ieniceri a debarcat în timpul nopții, la Turnu, unde aproximativ 300 din ei au fost uciși de atacurile valahilor. Ienicerul de origine sârbă Constantin din Ostrovița a scris despre întâlnirea cu Vlad Țepeș:

„ La căderea nopții, am intrat în bărci, am luat-o la vale pe Dunăre și am trecut pe malul celălalt la câteva mile mai jos de locul în care era oprită armata lui Vlad. Acolo am săpat tranșee, pentru a fi protejați de cavalerie. După aceea am trecut din nou pe partea cealaltă și am transportat restul ienicerilor peste Dunăre, iar după ce toată infanteria a ajuns pe malul opus, ne-am pregătit și am început să avansăm încet spre armata lui Vlad, împreună cu artileria și restul echipamentului adus cu noi. Fiind opriți, am instalat tunurile, dar nu destul de repede pentru a împiedica pierderea a trei sute de ieniceri, uciși de valahi…. Văzând că partea noastră începe să slăbească, ne-am apărat cu cele 120 de arme cu care am traversat și am tras atât de des încât am reușit să respingem armata prințului și ne-am îmbunătățit pozițiile…. iar Dracul, văzând că nu poate opri traversarea, s-a retras. După aceea sultanul a trecut Dunărea cu toată armata și ne-a dat 30.000 galbeni pentru a fi împărțiți între noi.”
Armata otomană a reușit să avanseze, dar Vlad le-a îngreunat considerabil avansul, pârjolind terenul și otrăvind fântânile. De asemenea valahii au deviat cursurile râurilor mai mici, formând astfel terenuri mlăștinoase. Au fost pregătite capcane, săpând gropi care au fost după aceea acoperite cu crengi și frunze. Populația și animalele de ogradă au fost trimise în munți, iar timp de o săptămână armata lui Mehmed și-a continuat marșul anevoios, suferind de foame și de sete, „negăsind nici un om, nici un animal, nimic de mâncare sau de băut.”

Vlad a adoptat o tactică de gherilă, cavaleria sa atacând sporadic elemente răzlețe ale otomanilor. De asemenea, a trimis suferinzi de boli mortale ca lepră, tuberculoză, sifilis și — în număr mai mare — ciumă bubonică în tabăra turcească, să infecteze cât mai mulți dușmani. Ciuma bubonică a început să se împrăștie în armata otomană. Flota acestora a lansat câteva atacuri minore asupra Brăilei și Chiliei, dar fără a provoca pagube prea mari, datorită faptului că Vlad a distrus majoritatea porturilor din Bulgaria. Chalcondyles menționează că sultanul a luat prizonier un luptător valah, pe care a încercat să-l plătească pentru a obține informații, dar fără succes; după care l-a amenințat cu tortură, din nou fără succes. Se spune că Mehmed l-a apreciat pe soldat, spunându-i „dacă domnul tău ar avea mai mulți oameni ca tine, în scurt timp ar putea cuceri lumea!”

Turcii și-au continuat avansul spre Târgoviște, după ce au fost respinși la cetatea București la insula fortificată Snagov. La 17 iunie, în timp ce turcii și-au așezat tabăra la sud de capitală, Vlad a dezlănțuit atacul său de noapte, cu aproximativ 24.000, sau posibil cu doar 7.000 sau 10.000 de călăreți. Conform relatărilor lui Chalcondyles, înaintea începerii atacului, Vlad a intrat în tabăra turcească îmbrăcat în straie turcești, și a circulat nestingherit, încercând să afle care este cortul sultanului și organizarea taberei.

Atacul a început „la trei ore după apusul soarelui și a durat până la patru dimineața” și a provocat o mare confuzie în tabăra otomană. Valahii au sunat goarnele și au dat foc corturilor turcești. Rezultatele exacte ale atacului diferă în documentele păstrate; unele surse spun că valahii au ucis un număr mare de turci, iar altele susțin că pierderile de vieți otomane au fost minime. Un număr mare de cai și cămile au fost ucise. Câteva cronici dau vina pe un boier valah numit Galeș, care a condus un atac simultan asupra otomanilor cu a doua armată, că nu a fost suficient de îndrăzneț să cauzeze devastarea așteptată în tabăra otomană. Vlad însuși a dorit să atace cortul sultanului, după ce a distrus cavaleria Anatoliană, dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak Pașa și Mahmud Pașa. Ienicerii sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey, i-au urmărit pe valahi, reușind să ucidă între 1.000 – 2.000 din ei. Pierderile totale s-au situat la circa 5.000 de partea valahilor și circa 15.000 de otomani.

Cu toate că atât moralul său cât și al armatei sale era la pământ, Mehmed a decis totuși să atace capitala, dar a găsit-o părăsită și cu porțile larg deschise. Unele surse spun că armata otomană a intrat în capitală și timp de jumătate de oră a mărșăluit pe drumul mărginit de aproximativ 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Pe cea mai înaltă țeapă, ca simbol al rangului avut, au găsit cadavrul putrezit al lui Hamza Pașa. Alte surse notează că orașul a fost apărat de soldații valahi, iar cadavrele celor trași în țeapă se aflau în afara zidurilor orașului, pe o distanță de circa 60 km. Chalcondyles, descriind reacția sultanului, a scris:

„ Atât de copleșit a fost de cele văzute, încât sultanul a spus că nu poate lua pământurile unui om care face atâtea minunății și își impune voința asupra supușilor săi în felul acesta și cu siguranță că un om care a făcut atâtea este demn de lucruri mărețe. ”
Mehmed a ordonat să se sape un șanț adânc în jurul taberei turcești pentru a preveni penetrarea valahilor, iar a doua zi (22 iunie) turcii s-au retras.

În acest timp, vărul lui Vlad, Ștefan cel Mare, dorind să recupereze cetățile Akkerman și Chilia, a hotărât să lanseze un atac asupra ultimei, sincronizandu-se cu atacul naval al turcilor. Valahii si ungurii au aparat cetatea, reușind să-i pună pe fugă pe moldoveni și reușind chiar să-l rănească pe Ștefan pe viață, la picior, cu o ghiulea de tun.

La 29 iunie, sultanul a ajuns la Brăila și a dat foc orașului, după care a plecat la Adrianopol, unde a ajuns la 11 iulie. La 12 iulie otomanii au avut un ospăț în cinstea „marii victorii împotriva lui Dracula”, deși întreaga campanie se terminase dezastruos.[25] Totuși turcii au reușit să ia mulți prizonieri din rândul locuitorilor zonelor traversate, pe care i-au dus spre sud împreună cu cirezile de vite și caii capturați.

Urmări

Radu a reușit să-i convingă pe valahi că a plăti tribut Înaltei Porți și a-l avea pe el ca lider ar fi în avantajul lor. Vlad a fost abandonat și a fugit în Transilvania, unde a fost întemnițat de regele Corvin timp de 12 ani, în baza unei scrisori falsificate în care s-a spus că el i-ar fi cerut iertare sultanului și i-ar fi propus acestuia o alianță împotriva Ungariei. A fost eliberat în 1474 și la scurt timp după aceea a pornit spre regiunea Bosnia în fruntea unei armate maghiare, unde a cucerit mai multe orașe și cetăți și a tras în țeapă peste 8.000 de turci. Ștefan cel Mare a reușit să cucerească Chilia și Akkerman și le-a apărat cu succes de otomani la bătălia de la Vaslui. Cei doi veri și-au unit forțele și în 1476 au cucerit Valahia împreună; din nefericire, în decembrie 1476, Vlad Țepeș a fost ucis într-o bătălie împotriva lui Basarab Laiotă cel Bătrân. Fratele său vitreg Radu murise de sifilis cu un an mai devreme (1475).

Conflictul a pus capăt tuturor ambițiilor și încercărilor otomane de a anexa Valahia la imperiu.

Victoria valahilor și-a lăsat amprenta asupra tradițiilor și literaturii românești, precum și asupra celor din țările din zonă, la vremea respectivă.

Sursa: wikipedia

Faptele lui Vlad sunt cu atât mai măreţe cu cât acestea de petreceau la numai 8-9 ani de cucerirea Constatinopolului de către Mehmed al II-lea. Întrega Europă era îngrozită de pericolul otoman.

Dar, iată că trădarea, atunci, ca şi acum, făcea ravagii în Ţara Românească…

Despre bunăvoinţa „fraţilor” ortodocşi ruşi în istorie faţă de români

Pentru că unii dintre ortodocşii naţionalişti, români, îşi cam pun speranţele în ortodoxia rusească, trebuie să ne aducem aminte şi de ce s-a întâmplat în istorie. De altfel, ca şi la noi, creştinii practicanţi reprezintă un procent destul de mic în comparaţie cu majoritatea populaţiei. Faptul ca ruşii au mulţi sfinţi şi o tradiţie ortodoxa impresionantă nu ne avantajează cu nimic. Şi în trecut aveau. Nu-i vor obliga sfinţii pe militarii abrutizaţi să se poarte blând cu noi în eventualitatea unei alianţe sau, mai rău, a unei ocupaţii. Recentele conflicte din Transnistria, Cecenia, Georgia dovedesc ca poporul rus nu s-a schimbat deloc. E un popor prea putin creştin. Este un popor mai degrabă sălbatic şi răutăcios. Instinctele animalice ies mai repede la iveală la ruşi decât la alţii. Să ne bazăm pe ortodoxia lor în eventualitatea unei alianţe, e pur şi simplu o naivitate. Rusia e duşmanul nostru natural şi atâta timp cât va fi puternică, va fi o continuă ameninţare pentru noi.

Singura noastră alianţă trebuie să fie cu Dumnezeu!

Preiau articolul:

Suferinţele poporului român în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

În toţi aceşti ani dramatici, poporul din cele două principate a avut de îndurat cele mai grele condiţii de viaţă. Ele se datorau atât războiului, cât, mai ales, ocupaţiei ruseşti. A fost una dintre cele mai negre perioade din istoria principatelor. Dar despre ce au însemnat acest război şi ocupaţia rusă pentru ţările române nu se poate vorbi fără ajutorul mărturiilor contemporane evenimentelor, mărturii care înfiorează prin ororile la care fac referire.

Faţă de comportarea trupelor ruseşti cu locuitorii principatelor, autorităţile române atrăgeau des atenţia comandanţilor ruşi, dar fără niciun ecou. Astfel, în 1808, ispravnicul ţinutului Iaşi raporta comandantului armatei ruseşti că „toţi locuitorii, şi mai cu seamă acei care trăiesc pe lângă drumul mare, necontenit se plâng de purtarea din partea militarilor (ruşi).” Aceştia, se spunea în continuare, „se poartă cu locuitorii în cel mai nepermis mod.” (1) De asemenea, la 17 octombrie 1808, Divanul Moldovei se adresa astfel împuternicitului Rusiei, Kuşnikov: „Istovirea puterii locuitorilor săraci, soarta lor plină de oboseală, disperarea (de) a fi în situaţia de a suporta greutăţile puse pe ei şi hotărârea lor definitivă (de) a se refugia mai cu seamă în unele sate din judeţele Moldovei de jos, nu numai ne-au pus pe gânduri, dar ne-au adus la o scârbă sufletească.” (2)

Jefuirea ţărilor române era însă organizată prin grija specială a autorităţilor militare ruseşti. Astfel, comandantul suprem al armatei ruseşti a cerut de la principele Alexandru Ipsilanti 80 de pungi de aur. (3) Îngrozit, acesta a fugit de pe tron şi administrarea ţării a revenit astfel comandamentului general rus. Generalul Miloradović cerea lunar câte 4.000 de galbeni din vistieria statului pentru întreţinerea armatei ruse. (4) Alte sume considerabile erau cerute pentru organizarea spitalelor militare ruseşti. Pe deasupra, toţi negustorii români erau obligaţi să plătească un impozit special, sub ameninţarea deportării în Siberia. Alte sume plăteau boierii, aflaţi la bunul plac al comandanţilor militari ruşi. În special boierii erau trataţi de ruşi într-un mod foarte josnic şi jignitor (erau pălmuiţi, traşi de barbă etc.). Prin toate aceste măsuri, Moldova era silită să plătească ruşilor de trei ori mai mult decât plătise turcilor, iar Muntenia chiar de cinci ori! (5)

Alte suferinţe groaznice se cauzau poporului prin obligaţia de a roboti pentru armata rusă. În iarna 1810-1811, generalul rus Zass a cerut prefecţilor ţinutului Craiova salahori pentru săparea unui şanţ în jurul oraşului. Aceşti salahori lucrau sub biciul ruşilor, iar noaptea erau închişi în biserici sau în ocoale de vite pentru a nu fugi. Ca urmare, nu este de mirare că s-au înregistrat astfel mii de morţi. De asemenea, din cei 2.000 de lucrători întrebuinţaţi la fortificarea cetăţii Hotin, au pierit în câteva zile patru sute de oameni. (6)

Un calvar îngrozitor îl reprezenta efectuarea transporturilor pentru nevoile armatei ruseşti. În 1811 Kutuzov cerea Divanului Moldovei 15.000 de care, iar în aprilie 1812 cerea Munteniei 20.000, fiecare având câte patru boi şi doi ţărani. (7) Totodată, Moldovei i se mai cerură încă 15.000, măsură care, spunea consulul francez la Iaşi, Fornetty, „pune vârf deznădăjduirii locuitorilor, care se văd ameninţaţi pentru iarnă cu foamete, prin neputinţa în care se vor afla ţăranii luaţi la transporturi de a ara şi semăna ogoarele lor.” (8) Aceasta pe lângă că se cereau, bineînţeles, şi imense cantităţi de hrană. În acest timp, căruţele ţăranilor români, spunea Kasso, ajungeau la Marea de Marmara: „Nu e greu ca ţăranul român să-şi amintească că încă nu demult, el cu harabalele lui (căruţe trase de boi), încărcate cu alimente şi furaje, parcurgea în urma convoaielor ruseşti distanţa până la Marea de Marmara şi în apele acestei mări îşi scălda boii lui albi.” (9)

Nu e greu de ghicit că toate aceste înfiorătoare abuzuri erau patronate chiar de vârfurile ierarhiei militare ruseşti. De exemplu, iată ce spunea consulul francez Ledoulx despre o unitate rusească: „Divizia Suvorov a făcut grozăvii pe unde a trecut; ea a răpit, prădat, dărăpănat toate satele Munteniei care se găseau pe drumul ei”; şi iată ce părere avea despre aceasta şeful acelei unităţi, principele Suvorov: „Trupele mele fac bine ceea ce fac; eu le-am învoit.” (10)

Însuşi generalissimul Kutuzov, comandantul armatei ruse din principate, îi asigura pe ţăranii exasperaţi de noua situaţie ce le fusese impusă: „Vă vor rămâne ochii, ca să vărsaţi lacrimi.” (11) Iar când alt lider, generalul Jeltuhin, a aflat că boierii moldoveni şi munteni nu mai aveau boi de înjugat pentru nevoile veşnic nesatisfăcute ale trupelor ruseşti, a replicat” „Atunci să se înjuge boierii!” (12)

De altfel, nu sunt peste măsură de uluitoare aceste consemnări, dacă ne gândim că în vremea aceea „stăpânul” principatelor române nu era altul decât sus-menţionatul Kutuzov, care, la cei 70 de ani ai săi, era înconjurat de un harem de tinere dezmăţate şi de tot felul de aventurieri şi escroci.

În urma răspunsului incalificabil al lui Kutuzov, boierii români au hotărât să adreseze o plângere ţarului, arătând fărădelegile şi samavolniciile de neimaginat care s-au comis. Ţarul exclama, sincer sau nu, indignat că „asemenea neomenii nu sunt de suferit.” (13) Totodată, ordonă succesorului lui Kutuzov la comanda armatei din principate, amiralul Ciceagov, să ia măsurile necesare pentru a combate abuzurile comise. Ca urmare, starea principatelor s-a ameliorat în sfârşit întrucâtva. Cronicarul Manolache Drăghici arăta îmbunătăţirile intervenite, făcând comparaţie cu trecuta stare de lucruri: „Lipsea mulţimea cererilor de care, care topea dobitoacele, slujindu-se mai mult oştile cu carele şi caii lor, lipsiră oarecum şi jafurile ce se urmau în ţară de către dregători, se îndreptară judecătorii şi căuta dreptatea fiecăruia; cu un cuvânt străluci o părintească îngrijire asupra ticăloasei ţări.” (14)

Dar în istorie momentul a rămas întipărit definitiv. Nimic nu-l poate şterge. Iar nenumăratele mărturii nu fac decât să sporească indignarea celui ce are cel mai elementar sentiment uman.

Într-o corespondenţă de atunci se arăta: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele (ruseşti) cu locuitorii ţării; pradă aşa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur de averea lui. Ţara e datoare să dea proviziile trebuitoare, dar comandanţii le vând şi locuitorii trebuie să dea hrană şi bani în locul ei.” Mai departe se spunea că cel care era bănuit a nu fi de partea ruşilor era considerat „trădător de ţară” şi executat pe loc. Până la urmă, ruşii au ajuns să ceară Divanului Moldovei „să caute în acest principat un călău, care este trebuitor pentru aducerea la îndeplinire a pedepsei cu moartea.” (15)

Nici observatorii străini nu puteau rămâne insensibili la aceste barbarii şi la secătuirea principatelor. În 1808 consulul Franţei de la Bucureşti, Lamare, arăta: „Această ţară (Muntenia) este distrusă cu desăvârşire, ruinată şi depopulată… Nu mai este în ţară nici fân, nici orz, de opt zile nu se mai găseşte pe piaţa Bucureştilor nici carne, nici pâine, nici lemne, nici verdeţuri. Ţăranii munteni vor pleca cu toţii fie în Turcia, fie în Transilvania, şi nu se vor mai întoarce niciodată.” (16)

Delegatul francez De Mériage scria într-un raport astfel: „Aceste ţări sunt de o rodire minunată. Ele erau acoperite de turme, dar armata rusească le-a mâncat aşa de rău, că la începutul lui 1809 ele nu mai înfăţişau decât închipuirea unui deşert, şi armata rusească era nevoită a-şi trage proviziile sale din ţările de la nordul Nistrului şi din Odesa.” (17)

Este lesne de înţeles în aceste condiţii care erau sentimentele populaţiei faţă de sângeroşii ocupanţi. Ele nu puteau scăpa unui observator străin imparţial, precum consulul francez: „Cred că nu mă înşel spunând că Rusia are foarte puţini partizani în cele două provincii. Vexaţiunile şi exacţiile revoltătoare, pe care autorităţile ruseşti le-au săvârşit în ultimele clipe, lasă amintiri prea amare pentru ca moldovenii şi muntenii să poată dori încă întoarcerea lor.” (18)

Iar la 1 octombrie 1811, consulul francez la Bucureşti arăta: „Ruşii au devastat cu o rară barbarie ţările pe care le-au ocupat militar în cealaltă parte a fluviului. Ei nu au lăsat nicio singură cabană în picioare, totul a fost incendiat.” (19)

Lucrurile acestea erau confirmate în 1821, deci la nouă ani de la încheierea păcii, de călătorul englez Walsh, care, ieşind din suburbiile Bucureştiului, arăta că a întâlnit „numeroase mari edificii în ruine, părând a fi fost devastate recent. Eu credeam că aceste ravagii au fost cauzate de turci, dar am aflat că din contră ele erau opera ruşilor în 1806.” (20)

În sfârşit, ultima categorie a mărturiilor aparţine înşişi comandanţilor ruşi. În 1810 ambasadorul la Constantinopol, Italinski, nota: „Punând piciorul pe pământul Moldovei, am fost lovit de starea de plâns a acestei ţări. Totul este părăsit aici la singură Pronia Cerească; drumurile sunt stricate, satele aproape pustii. Călătorul este lipsit de orice soi de mijloace; abia dacă poate găsi să-şi mulţumească cele mai neapărate nevoi. Cerul este nesănătos. Totul este cu un cuvânt rău în acestă ţară şi nu cred că-i în stare de a fi îndreptată. Trebuie părăsită în voia nenorocitei ei soarte.” (21)

De asemenea, în primăvara anului 1812, amiralul Ciceagov se declara „surprins de marele număr de sate pustii” pe care le-a întâlnit atât în Muntenia, cât şi în Moldova. (22) Tot el constata: „În această epocă, administrarea ţării a ajuns la atâta dezordine că foametea a izbucnit în Valahia, provincie care ar putea să fie cea mai fertilă din Europa. Ca consecinţă, s-au ivit bolile molipsitoare şi mortalitatea a devenit extremă.” (23)

Feldmareşalul prinţ Prozorovski se întreba: „În caz dacă hotarul Imperiului rusesc ar fi Dunărea, oare ar fi folositoare pentru împăratul pustiirea localităţilor din aceste ţări? Dacă aceste provincii iarăşi se vor întoarce la Turcia, atunci Poarta va avea mari pretenţiuni către Rusia pentru daunele pricinuite, iar popoarele care locuiesc aici niciodată nu vor fi binevoitoare intereselor Rusiei.” (24)

Cea mai bună concluzie a acestui şir nesfârşit de descrieri ale tabloului ocupaţiei ruseşti ne-o oferă juristul şi demnitarul rus Kasso, care releva ce a însemnat ea pentru ţările române: „Constrângerea băştinaşilor a continuat şi în timpul lui Kutuzov; vităritul, cândva foarte dezvoltat în principate, a dispărut; mulţi mari proprietari de pământuri, speriaţi, îşi părăseau conacurile şi plecau în Austria. Cei rămaşi în patrie sufereau de pe urma fărădelegilor militarilor şi deseori de pe urma zeflemelelor ofiţerilor noştri; iar pelerinii ce peregrinau pe malul Dunării contemplau localităţi pustiite, atât pe câmpurile de bătălie din Bulgaria, cât şi în locurile de cantonament al armatelor noastre din Valahia.” (25) De altfel, adăuga mareşalul Prozorovski, şi „Basarabia a fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total.” (26)

Vezi şi…

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici…

Note:
1 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 3.
2 Ibidem, p. 4.
3 Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 163.
4 Ibidem.
5 Ibidem, p. 164.
6 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Bucureşti, f.a., p. 288.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 8.
10 Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 290.
11 Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 108.
12 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 76.
13 Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 212.
14 Ibidem, p. 213.
15 Mihai Adauge, op. cit., p. 108.
16 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor…, vol. IX, p. 289.
17 Ibidem, p. 290.
18 Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158-159.
19 Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 58-59.
20 Ibidem, p. 58.
21 Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 290.
22 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 58.
23 Basarabia. Monografie, p. 164.
24 Ibidem.
25 Mihai Adauge, op. cit., p. 107-108.
26 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 58.

 

Sursa: http://www.istoria.md/