MASACRUL DE LA FÂNTÂNA ALBĂ – 1 aprilie 1941

pomenire-romani-cazuti

Pe 1 aprilie 1941,  3.000 de români au fost pur și simplu masacrați la Fântâna Albă, în Bucovina, pe teritoriul Ucrainei de astăzi, de către soldații sovietici.

Prin legea nr.68/10 mai 2011, această zi a fost declarată „Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântana Albă și alte zone, ale deportărilor, Foametei și a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”.

În iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei. Armata Roșie și NKVD-ul au ocupat imediat teritoriul. Sute de mii de români s-au trezit peste noapte pe un pământ ostil, în care, brusc, tot ceea ce amintea de identitatea lor, de origini, de limbă și de religie se transforma în vină. În primăvara anului 1941, câteva mii de români au decis să sfideze trupele sovietice și să treacă în România.

3.000 de români, locuitori ai satelor de pe Valea Siretului, au încercat să ajungă în țara natală pe 1 aprilie, chiar de Paști. Cineva împrăștiase zvonul că românii pot trece granița fără probleme, că grănicerii sovietici nu le vor face nimic. Când coloana de români, care purtau steaguri albe, icoane și cruci, a ajuns la doar 3 kilometri de graniță, soldații sovietici, ascunși în pădure, au început să tragă în plin. Au secerat, în scurt timp, mii de vieți. Cei care au scăpat de gloanțe au fost urmăriți de cavalerie și spintecați cu sabia. Apoi, românii au fost aruncați în gropi comune.

Mărturia unui supraviețuitor

Profesorul Gheorghe Mihailiuc a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai masacrului. Acesta a redat în cartea Dincolo de cuvintele rostite atrocitățile petrecute la Fântâna Albă.

„Peste sate se abătuse teroare bolșevică. Dacă nu făceai cârdășie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiții insuportabile, o parte din populația română a ținutului a hotărât să fugă din țară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemați de dorul libertății, au pornit pașii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulți acest drum a fost fără întoarcere. Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid.  Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci până când mulțimea a ieșit la luminiș. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam și țară a românilor Bucovineni. Deodată, liniștea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morții s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulțime a strigat: «La pământ!». Șuvoiul neîntrerupt de foc ne ținea culcați, cu respirația curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă neliniștește până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varnița. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmășeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă”.

Localitatea Fântâna Albă se află pe teritoriul de astăzi al Ucrainei. Abia în anul 2000, autoritățile ucrainene au permis să se oficieze o slujbă în memoria românilor uciși. În anul 2013, o delegație din România care mergea la locul masacrului a fost oprită la granița Ucrainei iar unuia dintre membrii acesteia i-a fost interzisă intrarea.

Pe 29 august 1942 preotul Ștefan Ștefanovici, protopop de Storojineț, și I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniți și morți spre Cernăuți și spre alte gropi comune, a fost sfințit cu agheasmă. S-a pus o troiță, sculptată de Tănase Bălan, și s-a hotărât construirea unei biserici acolo.

pomenire fantana-alba-74 fantana-alba slujba-romani-fantana-alba

Masacrul-de-la-Fantana-Alba-13a-Basarabia-Bucovina.Info_1

Sursa: activenews.ro

Dumnezeu să-i ierte și cu drepții să-i odihnească pe toți românii bucovineni uciși atunci de ateii sovietici!

Reclame

Foto – TĂBLIȚE DE LA SINAIA, DIN AUR, PE UN SITE RUSESC?

Pentru detalii citiți articolele: 

Din nou despre tăblițele de la Sinaia – Noi informații despre existența unor tăblițe originale, din AUR

Alexei Umnov-Denisov, lingvistul rus care a studiat TĂBLIȚE DE LA SINAIA, DIN AUR ȘI DIN PLUMB, sustrase din România

Tăblițele galbene sunt prezentate ca fiind din aur. Am observat că unele au același conținut cu variantele existente în România, din plumb (adică de culoare gri), iar pe site-urile rusești sunt prezentate în varianta galbenă. De aceea, nu putem ști dacă sunt reale sau sunt pur și simplu imagini editate. Specialistul rus Alexei Umnov-Denisov ne asigură că a studiat și plăci din aur. Este posibil ca unele să existe și în varianta din plumb și în varianta din aur…

Aceasta este prima din grupul de șase tăblițe din imaginea de mai sus.

Pe același site vedem și fotografii ale câtorva plăci din plumb. Unele dintre ele sunt cele existente în România…

Sursa: via-midgard.com

Tăblițele mai apar și pe alte site-uri rusești. Iată ultima placă din grupul celor șase, de mai sus, pe alt site, ce pare totuși a fi dintr-un aliaj: 

După culoare, această tăbliță pare facută dintr-un aliaj.

Cele câteva tăblițe/plăci originale de aur au fost supuse analizei cu radiocarbon la Institutul de Cercetări Nucleare din România pentru a determina vârsta lor, datele de analiză au arătat că tăblițele au mai mult de două mii de ani.

Tăblițele studiate sunt împărțite în trei categorii: compuse în întregime din aur (mai corect, este un aliaj special cu aur, deoarece aurul pur nu poate fi stocat pentru mult timp); compuse din metal întunecat în mijloc și placat cu aur pe partea de sus și mai târziu plăci de plumb. Pe plăcuțe, puteți vedea o mulțime de Trag-uri, Rune, precum și semne de alte tipuri vechi de scriere. Pe unele farfurii, evident, a fost făcută traducerea înregistrărilor din limbile străvechi într-una ulterioară (sic!!!).

Oricine poate încerca să-și descifreze textele perpetuate pe tăblițe. Ipotezele pot fi trimise la adresa de e-mail swarog.fond@mail.ru, cele mai bune studii vor fi publicate pe site-ul Fundației și trimise experților științifici din România.

Valoarea deosebită a lui tăblițelor constă în faptul că deschid paginile îndepărtate ale cronicilor legate de daci – strămoșii nobili ai românilor de origine slavico-ariană (sic!!!). Legăturile noastre vechi de familie se manifestă nu numai în scris, ci și în toponimia dintre Moscova și Carpați. Multe sate din regiunea Moscovei au același nume cu satele din Carpați. Numele râului Istra este numele străvechi al Dunării, precum și vechiul nume Volga – Ra. Iar conceptul de „cabană” ca un teren al propriului său pământ există, cu excepția rușilor, numai în limba română.

Sursa: derzhavarus.ru

E evident că rușii interpretează istoria într-un aiuristic sens panslavist. „Totul era de origine slovo-ariană”, neputând accepta o civilizație superioară în teritoriile geto-dacice, care își consemna istoria in scris, în timp ce ei, slavii, vor fi fost la stadiul de umile triburi împrăștiate prin stepele și pădurile de dincolo de Nipru.

Alexei Umnov-Denisov, lingvistul rus care a studiat TĂBLIȚE DE LA SINAIA, DIN AUR ȘI DIN PLUMB, sustrase din România

 

Se poate vedea și de pe pagina lui de facebook că este preocupat de artefacte vechi traco-geto-dacice: facebook.com/profile.php?

Nu înțeleg ce spune în rusește, dar din ce rezultă de la cecetătorii români care au aflat de cartea lui, „CARTEA de Aur a TRACILOR” („ЗОЛОТАЯ КНИГА ФРАКИЙЦЕB”), acesta a interpretat greșit, în stil ezoterist și panslavist așa-zisele descifrări pe care le-a făcut pe seama tăblițelor.  

https://i0.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2018/09/CARTEA-DE-AUR-A-TRACILOR.jpg

Foto – justitiarul.ro

TĂBLIȚELE DE AUR DE LA SINAIA – MARELE MĂR AL DISCORDIEI

Odată cu apariția lucrării lui Dan Romalo despre tăblițele de plumb de la Sinaia, au avut loc multe dezbateri, discuții și dispute pe marginea acestora. Cei de la Academie le-au declarat de mult falsuri, iar alții se străduiesc să le descifreze cu mai mult sau mai puțin succes. Au apărut mai multe cărți pe această temă și vor mai apărea cu siguranță.

În anul 1873 s-au descoperit la Peleș 514 tăblițe de aur care au fost depozitate o vreme la mânăstirea Sinaia, iar apoi la Curtea-deArgeș. Au fost făcute vreo 130 de copii de plumb pentru uzul cercetătorilor, dar ele au fost aruncate undeva la Muzeul de Antichități din București de pe vremea aceea, apoi la cel de Arheologie, dar nimeni nu s-a străduit să le descifreze, ba mai mult cu timpul multe au dispărut fără urmă. Până de curând, savanții noștri le priveau cu dispreț ca pe niște falsuri, cum fussesră declarate de diverși oameni de cultură din România. Azi mai sânt vreo 30 și se pare că au fost înregistrate pentru a nu dispărea și acestea cu totul. Dar de curând au apărut date noi în această ecuație cu prea multe necunoscute. Recent s-a aflat în România despre lucrarea “Cartea de aur a tracilor” scrisă de autorul rus Alexei Umnov-Denisov în care încearcă să descifreze vreo 20 de tăblițe: 10 tăblițe de plumb și 10 de aur. Autorul rus afirmă existența tăblițelor de aur, faptul că ele nu au fost topite cum s-a zvonit de atâta vreme. În cartea sa publică fotografiile a zece tăblițe de aur pe care încearcă să le descifreze! Faptul că în felul acesta se dovedește că plăcuțele de aur au existat, că există și în momentul de față, că nu au fost topite la ordinul regelui Carol I este de o importanță copleșitoare. Cade în primul rând varianta scepticilor care au considerat că plăcuțele de plumb sunt niște falsuri, niște contrafaceri fără nicio valoare istorică. 

Foclorul urban din România spune că 200 de tăblițe, dintre cele de mici dimensiuni, au fost luate de Carol al II-lea și scoase din țară după ce a abdicat. De aici unii susțin că ex-regele le-ar fi predat Vaticanului, iar de curând Vaticanul le-a oferit poporului român, dar cei de la București nu catadicsesc să le se ducă la Vatican să le ia. Altă versiune susține că averea mobilă a lui Carol a revenit lui Mircea Lambrino, în urma unui proces cu Mihai I, iar acum în mod logic, acestea ar fi în custodia lui Paul Lambrino. Două tăblițe s-ar afla expuse în două mari muzee ale lumi, anume una la Cairo și alta la Buenos Aires.

În condițiile actuale, de topirea tăblițelor de aur nu mai poate fi vorba, din moment ce avem și dovezi palpabile că plăcuțele de aur nu mai sânt o simplă poveste și că cel puțin o parte din ele există, așa cum vom vedea mai jos.

În ceea ce privește celelalte 314 tăblițe de aur ele s-ar afla undeva în Rusia, la Moscova date rușilor, după 23 August, 1944. Și în acest caz, există 2 versiuni. Una susține că rușii le-au cerut în momentul când s-a semnat tratatul de pace cu Uniunea Sovietică, din septembrie al aceluiași an. Cealaltă versiune spune că Mihai I le-a dat rușilor cu condiția să-l lase pe tron, dar rușii nu s-a ținut de cuvânt.

În schimb, autorul rus vine cu o altă versiune. El susține că nu a fost topită nicio tăbliță, iar ele se află în România, în diverse locuri bine păzite sau chiar la unele muzee, dar ele nu pot fi văzute decât de persoane cu aprobări speciale. Denisov a fost în România și a conferențiat despre tăblițele de la Sinaia la București pe care le arată unei audiențe nevăzute, așa cum se vede într-un film postat pe youtube, dar nu este titrat în limba română. În plus, sânt postate pe un site în limba rusă 10 tăblițe de aur, fiind ‘decifrate’ de domnul Umnov-Denisov.

Descifrările sînt bizare și chiar fără sens. La multe dintre aceste tăblițe nu dă textul în original (despărțit în cuvinte), ci doar interpretarea sa împreună cu un comentariu de obicei la fel de bizar.

Astfel în comentariul la tăblița # 24 spune: „În vechime, conducătorii Atenei grecești erau triburile proto-slave ale lui Latecs” sau în comentariul la tăblița #29 afirmă: „Apelul administrației împăratului Leo III… asupra dreptului la organizații libere”. Singurul împărat cu acest nume a fost Leo III Isaurianul, împărat bizantin care a domnit între 717-741. Mai scriau tracii (dacii) pe tăblițe de aur la acea vreme?? Desigur că nu!!

Pe de altă parte, acțiunea unor texte se petrece la Novgorod, pe Rawa (Volga) și în alte locuri din spațiul est-slav. Dintre puținele date corecte este acela că dă numele vechi al Volgăi, anume Rava. Dacii sânt slavi și multe alte bazaconii pan-slaviste. Multe traduceri de texte și comentarii sânt aproape ininteligibile sau coagulează în același text toponime și și etnonime situate la mari distanțe: „Rosa a mers la Rama în partea de sud, este piciorul Egipt. Are aceleași triburi Taut, Tuscia (etrusci) și pe râul Pad este Italia, de asemenea este râul Rosov. Și râul Rawa ester Ra (Volga) a fost centura de separare a armatelor (tăblița #27). Aici sânt relatate, se pare, evenimente din vremea romană.

Este de prisos să mai spunem că descifratorii români au cu totul altă perspectivă. Chiar și viziunea cu privire la soarta tăblițelor diferă fundamental în România. Ce concluzii se pot trage din această harababură.

Este acum cert că cel puțin o parte din tăblițe au supraviețuit până în zilele noastre, dar avem destule motive să credem acum că ele nu au fost topite, ci doar au fost făcute copii de plumb după vreo 130 din ele, cum am arătat mai sus.

Voi încerca să coroborez datele de mai sus cu scopul de a emite ipoteza (ipotezele) cea mai plauzibilă. Înclin să cred că tăblițele de aur de la Sinaia se găsesc în țară, cel puțin o bună parte din ele. Ipoteza că o parte din ele să le fi luat Carol al II-lea este plauzibilă doar într-o anumită măsură. În ceea ce privește cele 314 care ar fi rămas să le fi luat rușii nu este exclus, dar nu este deloc sigur, dar se dă vina pe ei că tot ei ne-au luat și tezaurul în primul război mondial. Să nu uităm că noi li l-am dat, iar ei au cam uitat de el. Cu Tăblițele de la Sinaia lucrurile stau puțin altfel. Românii le-au ascuns de la bun început.

Dacă românii, atât politicienii, cât și oamenii de cultură au ascuns poporului român existența tăblițelor de aur timp de cca 70 de ani, până la venirea rușilor la sfârșitul celui de-al II-lea război mondial, de ce nu le-ar fi ascuns și după aceea. Care să fie motivul acestei cabale? Desigur că s-au temut de ceea ce ar putea să rezulte din textele acestor plăcuțe, date importante care ar fi schimbat istoria. Am convingerea că și forțe străine au fost împotriva lor, cum ni se ascund și acum date arheologice extrem de importante, cum bine știm și de aceea au fost ascunse de ochii curioșilor. Mulți nu vor să ne cunoaștem istoria străveche. Nimeni nu vrea să fie surclasat. Marile puteri vor să doar ele istoria. Faptul că cele de plumb au fost tratate cu aceeași atitudine ca și cum nici n-ar fi existat, iar atunci când s-a aflat de ele, au fost declarate falsuri ordinare indică aceeași atitudine. Falsuri, falsuri, dar de ce ordinare.

Faptul că rușii au scos din mânecă acest as atât de sensibil pentru români și asta spune ceva. Anume că aceștia vor să ne testeze și să ne tenteze. România a cam scăpat de sub controlul rușilor ( nu în totalitate) și vor să ne câștige interesul și simpatia. Rușii nu fac nimic pe degeaba, dar eu nu prea înțeleg de ce l-au ales pe Denisov să facă asta, că nu se prea pricepe. Probabil că nici cei care îl coordonează nu cunosc decât foarte sumar istoria veche a românilor, nici sensibilitățile acestora.

Iar ca să ne trezească interesul au lansat și bomba că tăblițele nu au fost topite, ele fiind ascunse de autoritățile române timp de aproape 150 de ani. Românii vor face totul să afle adevărul. Desigur nu este exclus ca o parte din tăblițele de aur să fie la ruși și au ajuns acolo prin cine știe ce împrejurări, ascunzându-ni-se adevărul ca de fiecare dată. Nu știm încă, dar dacă aceștia au deschis cutia Pandorei, ei știu că dacă le au mai devreme sau mai târziu trebuie să le scoată. Măcar să le vedem. Desigur asta vor, dar dacă ele se află la București, rușii nu au nimic de pierdut și au interesul să dezvăluie acest secret. De ce? Simplu. Este destul de firesc că făcându-i pe daci slavi ne vor apropia mai mult de ei și de slavi în general și vor slăbi legăturile cu Occidentul. Toată lumea științifică ‘știe’ că dacii vorbeau o limbă satem ca și slavii, prin urmare, erau apropiați de slavi, dar eu am demonstrat că limba dacă nu era satem, ci una centum. Aproape sigur că asta speră, dar din nou nu cunosc nici de data asta sensibilitățile românilor. În orice caz, ei nu au ce pierde și de aceea încearcă. Românii știu bine că au o istorie stră-veche și în niciun caz nu se împletește cu cea a slavilor. Zarurile au fost aruncate. Să vedem ce va urma.

Mihai Vinereanu

Sursa: ioncoja.ro

Vedeți și: Din nou despre tăblițele de la Sinaia – Noi informații despre existența unor tăblițe originale, din AUR

Din nou despre tăblițele de la Sinaia – Noi informații despre existența unor tăblițe originale, din AUR

Image result for tablitele de aur de la sinaia

 

Informații conform cărora Carol I ar fi păstrat un număr de tăblițe în forma lor originală, din aur, pe care le-ar fi lăsat moștenire regelui Carol al II-lea. Acesta ar fi scos din țară un număr de exemplare în 1940, în urma fugii sale în Portugalia. Un alt număr de tăblițe, iar fi rămas fiului său Mihai. Acesta (regele Mihai), după evenimentele de la 23 august 1944, în speranța păstrării lui pe tronul României de către sovietici, i le-ar fi dăruit (aproximativ 50 de tăblițe) unui general rus. Inutil însă căci s-au descotorosit de el în 1947.

Despre existența unei cărți, „CARTEA de Aur a TRACILOR” (un volum sau două) scrisă de un autor rus, Alexei Umnov-Denisov, care pretinde că a studiat 50 de tăblițe getice din aur și alte 50 de plumb, procurate din România, pe care le „descifrează” și interpretează în stil panslavist.

Povestea acestor tăblițe, care dacă ar fi acceptate de mediul academic ca autentice ar răsturna multe din ce știm noi despre istoria antică, este una controversată, cu elemente care ar putea-o plasa în zona de Teorie a Conspirației, dar, în același timp, cu o serie de aspecte concrete, verificabile, care ne pun serios pe gânduri în ce privește buna-credință a celor care au avut acces la ele în decursul timpului.

Povestea scoaterii la lumină a tezaurului este una demnă de filmele polițiste. În anul 1943, directorul Muzeului de Antichități era istoricul Ioan Nistor. Acesta, deși a preluat ideea predecesorilor săi, potrivit căreia tăblițele erau niște falsuri, era foarte interesat de informația istorică care apărea pe tăblițe și le-a studiat în secret, descoperind câteva lucruri deosebit de interesante, care puteau da peste cap teoria potrivit căreia erau niște falsuri. În consecință, și-a propus să scrie o carte despre Tăblițele de Plumb, însă, pentru a nu fi discreditat de confrații lui istorici și arheologi, a hotărât să recurgă la o strategie abilă, propunându-i Marioarei Golescu, o pasionată de istorie din înalta societate, să scrie ea această carte, Ioan Nistor urmând să o consilieze. Acceptând propunerea istoricului, Marioara Golescu a decis să fotografieze plăcuțele din plumb apelând la tânărul Dan Romalo, fiul prietenei sale cele mai bune, care era fotograf.

Astfel, după cum relatează chiar Dan Romalo în filmul documentar Misterul Plăcuțelor de la Sinaia, artefactele au fost scoase pe rând din depozitele Institutului, fără autorizație legală, pentru a fi fotografiate. În anul 2003, la peste 50 de ani de la momentul în care au fost fotografiate, Dan Romalo a publicat o carte – „Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb” – în care publica peste 100 dintre plăcile fotografiate în tinerețe. Dn păcate, astăzi, la Institutul de Arheologie din București mai pot fi găsite doar 34!!! Restul au dispărut în mod fraudulos…

Până aici sunt lucruri cunoscute de cei interesați. Ceea ce vă propun în emisiunea de astăzi, împreună cu invitatul meu, este o nouă perspectivă asupra lor, dată de informații recente. Pe de o parte o să vă prezentăm unele probe inedite ale autenticității lor, iar pe de altă parte vom discuta despre apariția în Rusia a unei cărți numite CARTEA de Aur a TRACILOR, unde autorul rus analizează tăblițele din România, dar și 50 de tăblițe necunoscute care, pretinde acesta, ar fi din aur și s-ar afla pe teritoriul Rusiei… Informațiile sunt, vă asigur, la prima mână, pentru că invitatul meu, dl Dumitru Ioncică, directorul editurii Uranus, comunică de mai multe luni cu autorul rus, autor care și-a prezentat cartea inclusiv la Ambasada Rusă din București. – Daniel Roxin

Iată ce spune invitatul lui Roxin, Dumitru Ioncică în articolul Pe urmele tăbliţelor de aur de la Sinaia. Se va cutrenura ACADEMIA ROMÂNĂ de adevărul înscris cu litere de aur în aceste unice tăbliţe din lume ?:

Și totuși, tăblițele originare au fost de aur!

În anul 2014 apare la Sankt Petersburg cartea ЗОЛОТАЯ КНИГА ФРАКИЙЦЕВ, în românește CARTEA DE AUR A TRACILOR, scrisă de lingvistul rus Alexei Umnov-Denisov, o istorie a traco-geto-dacilor ale căror rădăcini lingvistul rus le stabilește în vremea lui Moise. Să ne amintim că istoricul italian Nicoló Zeno în Cărțile geților așază rădăcinile strămoșilor noștri tot în vremurile biblice între descendenții lui Noe. Baza documentară pe care o utilizează lingvistul rus este constituită de tăblițele de la Sinaia!Și Umnov datează turnarea tăblițelor! După propria-i mărturisire, el a descifrat o sută de tăblițe, 50 de plumb procurate din România de la Institutul de Arheologie și 50 de aur a căror proveniență n-o poate divulga și că datele obținute din aceste tăblițe l-au îndreptățit să scrie o mică istorie a lumii în care personajul principal îl constituie vechii români.

Din introducerea cărții aflăm că la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele a fost testată o tăbliță de aur a cărei vechime a fost stabilită la mai mult de două mii de ani. Cartea lingvistului rus este bogat ilustrată cu imagini ale tăblițelor din care și-a luat informațiile, inclusiv cele de aur, precum și cu alte artefacte istorice vechi care-i susțin demersul. Și multe altele.

Până când va apărea cartea în limba română, iată cum o poveste care părea un amestec de zvon și imaginar se transformă într-o realitate care în mod sigur va trezi mult interes, dar nu știm cum va fi digerată de oficiali. Să ne reamintim de temerea dr. Alexandru Suceveanu din Prefața cărții lui Dan Romalo: dacă tăblițele sunt adevărate ar provoca un adevărat seism în istoria limbii române!. Are Academia Română un echipament adecvat seismului?

 

Lansare cărții „TRĂDAREA SECURITĂȚII” (21.09.2015) și nemulțumirea unor securiști din asistență

Citiți și:

SECURITATEA A TRĂDAT. Așa a fost posibilă lovitura de stat din decembrie 1989

Pomenirea mărturisitorului Constantin Motaș – 15 ianuarie 1980

Biolog, socialist, ateu. În temniţă sufletul şi mintea lui s-au deschis lui Hristos. „Văd acum în miezul vieţii lucrarea lui Dumnezeu. Este o bucurie imensă. Să ne rugăm! Hai să ne rugăm!”, spunea el. Şi se ruga iar când termina începea să expună o antropologie creştină.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 313)

  • Născut: 08 Iulie 1891
  • Locul nașterii: Vaslui
  • Ocupația la arestare: profesor
  • Întemnițat timp de: 7 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Aiud, Văcărești, Pitești
  • Data adormirii: 15 Ianuarie 1980

Intrai și mă văzui tot în aceeași cameră numărul 3, din care nu prea demult plecasem; impardonabilă scăpare a celor de la grefă – în ciuda transformării omului, adusă de socialism. Și am rămas în pâclă și în zoi încă vreo două săptămâni de zile. Monotonia neclintită și cleioasă, ca a curmalelor presate în cutie, ne-a fost curmată iarăși, prin introducerea a încă patru inși, unul din ei fiind profesorul universitar de entomologie Constantin Motaș, de la Universitatea din București – „nașul a toată goanga ce apărea în orizontul cercetării”, după cum însuși ne-o mărturisise, cu o fermecătoare modestie și candoare.

Am înțeles curând că vasta-i competență în entomologie în conferise rolul de omologator și de „botezător” al tuturor insectelor ce se lăsau descoperite pe undeva prin lume. Nu ni se părea exces această recunoaștere când, cât de cât, îi sesizam știința. Însă, pe lângă modestie și știință, ce ne uimea mai mult era cultura literară, ca și memoria cu adevărat prodigioasă. Putea să ne recite în franceză, în engleză și germană poeme, mii de versuri și lungi tirade din dramaturgii clasici – el care se ocupa de goange!

În timpul zilei și în prezența lui, precum obișnuiam, continuam expunerile mele catehetice sau de filosofie, lăsându-i lui să satisfacă setea de frumos și de literatură a camarazilor de întuneric. Văzând care e atmosfera, cu grijă s-a ferit să nu ne-o stingherească oarecum. Nu s-a alăturat în rugăciunea ce devenise aproape unanimă. Stătea respectuos pe margini, dar fără ostentație. Când l-am rugat să ne îmbogățească viața culturală, a spus că tot ce ar putea să facă ar fi să ne recite niște versuri. La insistența mea, cu oarecare jenă mi-a răspuns: „Știi, dragul meu, eu sunt ateu, socialist de-al lui Titel Petrescu și n-aș dori să zdruncin, prin știința mea, vreuna din certitudinile în adevărurile de credință, în care văd că-s ancorați confrații noștri de celulă. Aici, ei de acestea au nevoie, nu de știința mea atee. Credința le menține echilibrul”. Ce mult l-am prețuit atunci pe acest ateu candid!

Urmând exemplul altora care se săturaseră de poziția sardinei în cutie și preferaseră să stea în mâzga groasă pe cimentul de sub prici – imund amestec de igrasie, de sudoare, de jeg și de urină, prelinsă din tinetă – mâzgă mai primitoare decât platformele ce, chipurile, aveau și aer și lumină – am coborât și alăturea de ei, nesuportând ideea ca un savant de spiță nobilă ca Motaș să stea acolo unde și câinii ar fi fost înjosiți să stea. Însă, ca bestii fasciste și ca imperialiști anglo-americani, desigur, nu meritam mai mult! […]

Nu am avut răgaz să adâncesc procesul și nici măcar cu Motaș să mă întrețin puțin, căci iarăși m-a zgâlțâit din măruntăi zăvorul și mi l-a proțăpit în față de Geamănu care, fără cuvinte, făcu un semn cu capul, știind că înțeleg, că îi pricep porunca de a-l urma cu tot bagaju-n brațe. Am procedat întocmai, însă lăsând în urmă, ca pentru despărțire, un gest aerian de-mbrățișare colectivă, în care-i cuprindeam pe toți cu care împărtășisem crucea. Cu o mașină mică, sub geamuri fumurii, am fost mutat , „pe șest”, la Ministerul de Interne, unde nu mai fusesem încă, dar fără să fi fost vreodată cartiruit acolo, și eu, ca toți, îi cunoscusem din auzite faima ce ne dădea fiori în măduva spinării. […]

Și iată, lucrarea Sfintei Providențe mai departe… Luat am fost și dus am fost din nou în beznele Jilavei. Ca niciodată, singur, dovadă, încă odată-n plus, că-s dus de mâna Providenței. Nu noaptea, ca de obicei, ci ziua, ziua-n amiaza mare; un Jeep rusesc mă ia de la Interne și mă depune, cu actele în regulă, în temnița lui Maromet. Noroc că nu el m-a primit ci prim-gardianul Lis, fire mai potolită. M-a prins de cot și m-a ținut așa, până când am ajuns în fața ușii pe care, cu oarecare bucurie, putui citi numărul 3. Era cu totul nefiresc și neobișnuit pentru secretul ce trebuia păstrat ermetic să mă întorc la vechiul loc cu cazne atât de viu trăite. De ce mă bucuram? Știam prea bine ambientul: lipsă de aer, lipsă de spațiu, urină și sudori, miros de dinți stricați, uitați de periuță. Acestea îmi vor constitui climatul. Totuși mă bucuram; poate din dorul de a regăsi sprijinul rugăciunii în comun, în care fiecare vine în ajutorul celuilalt și este semnul comuniunii în chinuri și speranțe. Ce oameni voi găsi? […]

Confrații mei erau aceiași, însă entuziasmul revederii avea o reticență pe care nu am înțeles-o decât când, urmărind privirea lor, recunoscui fereastra, fereastră care atuncea era cu totul alta: în cadrul ei, cu spatele spre noi, un om era în rugăciune. Înțelegeam de ce vorbeau în șoapte și prin semne. După secunde lungi, ca semn că tocmai își încheiase rugăciunea, omul de la fereastră s-a frânt pe jumătate, a-ngenunchiat și a atins cu fruntea cimentul pardoselii. Întors cu fața spre celulă, cum eu deja eram acomodat cu negura Jilavei, putui să-l recunosc: era savantul declarat ateu, Motaș Constantin. Uimit și încă necrezând ce văd, am zis:

– Dumneavoastră, domnule Profesor? – având subînțelesul: cum, dumneavoastră, ateul, erați în rugăciune?

– Da, dragul meu, mă rog!… Îți amintești că, nu demult, aici, te străduiai să demonstrezi că logica, iluminată de credință, găsește singură calea spre Dumnezeu. Atunci ți-ai încheiat prelegerea cu un citat de la finalul tratatului de astronomie al lui Camille Flammarion – „J`ai decouvert Dieu parmi les etoiles”1 – el, cel care își începuse studiile ca ateu. Și, dacă el, în depărtări de stele, L-a întâlnit pe Dumnezeu, eu pot să spun că pe Cristos L-am regăsit aici printre zăbrele. Lui aș dori să mă închin, cu ajutorul Preacuratei, care, bună cum e – cu mult mai bună decât ai încercat să ne-o descrii – a acceptat, stând sub zăbrele ca sub Cruce, sub zeci de cruci de gratii, să vină lângă ea fiul rătăcitor. N-am suportat ca fiul să-i prelungească durerea așteptării. Acum, când așteptarea s-a sfârșit – odată cu contestările și îndoielile din mine – doresc să cred că Maica Bună a celor care se întorc acasă îmi va îngădui să locuiesc la ea. Astăzi, eu sunt cel pururi fericit – precum se autodefinea Karl Leisner, acel catolic din închisoarea de la Dachau, când, chiar acolo, a fost hirotonit ca preot pentru veșnicie, de un arhiereu francez, având ca martori un pastor protestant și câțiva credincioși catolici (Sic!!!). Motaș, desigur nu o citise pe Tereza de Avila2, ca să-i preia gândirea (??). El rămăsese la fericitul Leisner: era un fericit în har. […]

Odată instalat, viața a început să curgă pe vechiul ei făgaș. Lui Motaș i-a priit sejurul meu la Interne. A reflectat mai degajat asupra celor auzite în lunile în care, el stând modest deoparte, mă asculta pe mine, prea ne-nsemnatul și prea nepriceputul în a-i schimba convingerile. Însă, profund onest, cum îl formase cercetarea științifică, sunt sigur că savantul a aprofundat și ipoteza dedusă din cele auzite care îi ofereau sugestii pentru un nou construct mintal, elaborat în manieră proprie. Tocmai pentru această modestie și onestitate a meritat ajutorul divin spre a se depăși pe sine căci fără ajutorul harului nici înălțarea noastră lăuntrică nu s-ar putea înfăptui. În Motaș, această înălțare lăuntrică s-a săvârșit în trebuința rugăciunii. Și fiindcă rugăciunea e mama și izvorul îndreptării noastre spre înalturi (Dionisie Areopagitul), consider că Motaș prin rugăciune s-a depășit pe sine și a ajuns la ceea ce teologia numește „creaționism științific”. Nu am avut prilejul să îmi explic procesul mental al convertiri pe care l-a parcurs savantul și nici el nu mi l-a destăinuit. Sunt sigur însă că ar fi făcut-o, dacă am fi rămas mai mult timp împreună. Nu am rămas. La prea puțină vreme după reîntâlnire iarăși ne-am despărțit lumește, dar am rămas uniți în suflet și-n credință. Era suficient atât. Mintea smerită și puritatea de intenții au fost agenții catalizatori ai mișcătoarei sale evoluții în care eu nu avusesem decât rolul de sfeșnic pentru lumânarea prin care Sfântul Duh îl conducea spre zare. […]

Puteam să îmi închipui că noul episod „Jilava” și-a împlinit finalitatea. Evenimentele m-au confirmat curând, căci într-o zi, cam pe la ora 10, dădu năvală-n cameră sergentul Ivănică, crescut în importanță prin foaia de hârtie pe care o ținea în mână. Iar Ivănică își slobozi cu ardoare comunistă-n glas: „Bandiți! Atenție mărită!” (ce altceva decât „bandit” putea să fie un savant sfios și elegant ca Motaș?!. „Cel care te-ai auzit strigat, îți iei bulendrele cu tine și-mi ieși pe coridor!”. Spre ghinionul meu, primul strigat am fost chiar eu.

(Tertulian Langa – Trecând pragul tăcerii. O carte document, ediția a III-a, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, pp. 109-110, 120, 131-136)


1. „L-am descoperit pe Dumnezeu printre stele”. C. Flammarion – astronom și scriitor francez, autor al mai multor tratate de astronomie [n. red.].

2. Tereza a lui Iisus (sau de Avila), călugăriță catolică reformatoare, mistică, fondatoarea Ordinului Carmelitanilor Desculți [n. red.].

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Notă adm. – Este scuzabilă pentru un proaspăt venit/revenit la credință eroarea pe care o face atribuind taine valide și duhovnicie catolicilor (papistașilor). De altfel scuzabilă e și aceeași neștiință a autorului acestui text, ca de altfel a multor mărturistori în închisori, care nu aveau suficiente informații teologice lămuritoare cu privire la caracterul eretic al papistașilor. În epoca interbelică și postbelică în care s-au format majoritatea nu exista suficientă literatură ortodoxă tradusă din Sfinții Părinți în privința acestui subiect și cu atât mai puțin în închisoare…

Iată și biografia mai completă a savantului Constatin Motaș: 

Constantin Motaș (n. 8 iulie 1891, Vaslui – d. 15 ianuarie 1980, București) a fost un zoolog, biolog, ecolog și hidrobiolog român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Stanko Karaman⁠(en) și P.A. Chappuis a pus bazele freatobiologiei.

Biografie

S-a născut la Vaslui, la 8 iulie 1891. Pǎrinții murind de tineri, a fost crescut de unchiul său Ioan N. Motaș. A urmat școala primară și două clase gimnaziale în orașul natal, apoi și-a continuat studiile la Liceul Național din Iași, trecându-și examenul de bacalaureat în 1911. În același an devine student la Facultatea de Științe din Iași, secția Științe Naturale, unde a fost îndrumat de o pleiadă de remarcabile cadre didactice, printre care s-au numărat: Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Simionescu, Mihail D. David, Al. Popovici, Petre Bogdan și alții. După trecerea examenului de licență în anul 1915 își începe cariera didactică universitară ca asistent la Laboratorul de Zoologie al Universității ieșene de sub conducerea profesorului Ion Borcea.

A făcut studii de specializare la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția) și la Universitatea din Grenoble (Franța), unde absolvă, în 1926, secțiile de Piscicultură și Hidrobiologie aplicată.

În 1928, își trece doctoratul la Universitatea din Grenoble cu teza Contribution à la connaissance des Hydracariens français et particulièrement du sud-est de la France.

Activitate didactică și științifică

Reîntors în țară, devine șef de lucrări (1929), docent (1930), conferențiar de zoologie aplicată (1932), profesor agregat de zoologie aplicată și entomologie (1932) și, din 1937, profesor titular la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultății de Științe din Iași.

Concomitent, între anii 19301936, a fost conferențiar și apoi profesor de Zoologie Aplicată și Entomologie la Facultatea de Agronomie a Universității din Iași, unde a ținut primul curs de hidrobiologie și piscicultură din țara noastră.

A funcționat la Iași timp de 25 de ani, până în 1940, când s-a transferat la Catedra de Zoologie a Facultății de Stiințe Naturale a Universității București, unde a lucrat până în 1956 când a fost arestat de regimul comunist.

În perioada 19361940 a condus Muzeul de Istorie Naturală din Iași și Stațiunea Zoologică Marină de la Agigea, contribuind din plin la organizarea și dezvoltarea acestor instituții științifice. Despre activitatea profesorului Motaș în Iași, academicianul Traian Săvulescu scria:

„…Trecerea sa prin laboratoarele de zoologie ale Facultății de Agronomie și ale Facultății de Științe din Iași, precum și la conducerea Stațiunii Zoologice Agigea, a lăsat urme adânci și cu totul binefăcătoare pentru aceste instituții.”

Timp de mai mulți ani a condus Analele Stiințifice ale Universității din Iași și Revista Științifică „Vasile Adamachi, în paginile cărora a fost mereu prezent cu articole și studii de specialitate. A fost primul președinte al Comisei Monumentelor Naturii din Moldova (Iași, 1938), în care calitate a luptat pentru realizarea unor rezervații naturale în Moldova și la Agigea.

Aria preocupărilor sale științifice a cuprins un câmp larg de cercetare în numeroase domenii ale biologiei, zoologiei generale și aplicată, entomologie, acarologie, limnologie, hidrobiologie, freatobiologie, ecologie, biogeografie, biologie generală, istoria biologiei, muzeologie, ocrotirea naturii, pedagogie universitară și socială etc. Rod al activității sale științifice sunt cele peste 250 de lucrări, note, memorii, recenzii, publicate în periodice din țară și străinătate.

Academicianul Motaș a contribuit la dezvoltarea hidrobiologiei și limnologiei românești și a întemeiat o nouă știință: freatobiologia. A fost preocupat de problema apelor interioare și, mai ales a celor montane și a militat pentru punerea în valoare a apelor de munte pe baza limnologiei moderne și a cunoașterii factorilor biotici și abiotici favorizanți pentru repopularea lor.

În perioada cât a funcționat la București, profesorul Motaș a condus Stațiunea Zoologică Sinaia (din 1940), Muzeul de Istorie Naturală „Gr. Antipa” (din 1945), Universitatea București (prorector 19441945) și Institutul de Speologie „Emil Racoviță” (din 1956). A fost membru al colegiului redacțional al revistei internaționale Acarologia (Paris) și International Journal of Speleology.

În 1949 a fost arestat de regimul comunist dintr-un motiv politic: fiind în bune relații cu Titel Petrescu (lider al P.S.D.R), „incomodul” profesor universitar trebuia redus la tăcere. Lipsea doar pretextul. Și a venit și ziua când a fost găsit. În pauza unui curs, un asistent i-a solicitat să dea „un leu pentru Coreea”, aflată pe atunci în războiul nord contra sud. Profesorul l-a întrebat ironic: „Și de ce aș da?” „Pentru că așa a zis tovarășul Stalin” a replicat asistentul. „Cine, boul Apis?” i-a scăpat magistrului. A fost de ajuns ca peste noapte să fie ridicat. Șapte ani a îndurat închisorile comuniste, începând cu infernalul Aiud. Șapte ani în care și-a menținut condiția de intelectual și moralul predând colegilor de celulă lecții orale de biologie și recitindu-le din Eminescu, Baudelaire și alți poeți. A fost eliberat în urma presiunilor externe exercitate de zoologii și specialiștii în hidracarieni din Europa în frunte cu Karl O. Viets.

Pentru valoroasa sa contribuție științifică, profesorul Constantin Motaș a fost ales Membru al Academiei Române (1946), membru al Uniunii Internaționale de Limnologie Teoretică și Aplicată (1928), membru al Societății de Zoologie din Franța (1966), Membru al Muzeului de Istorie Naturală din Franța (1972), membru al secțiunii de pescuit a Organizației pentru Alimentație și Agricultură – FAO.

Academicianul Constantin Motaș a încetat din viață la 15 ianuarie 1980, în București, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, în secțiunea rezervată membrilor Academiei Române.

Funcții ocupate

  • Membru al Academiei Române
  • Membru al Academiei de Științe din România.
  • Membru al Societății de Zoologie din Franța
  • Prorector al Universității București
  • Director al Muzeului de Istorie Naturală din Iași
  • Director al Stațiunii Zoologice de la Agigea
  • Director al Stațiunii Zoologice Sinaia
  • Director al Muzeului de Istorie Naturală „Gr. Antipa” București
  • Director al Institutului de Speologie „Emil Racoviță” București
  • Președinte al Comisiei Monumentelor Naturii din Moldova
  • Redactor Șef al Analelor Universității „Al.I. Cuza” Iași
  • Redactor Șef al Revistei „Vasile Adamachi
  • Întemeietorul unei noi științe – freatobiologia

In memoriam

O fotografia a Academicianul Motaș se află la Muzeul de Istorie Naturală Iași în „Sala Unirii” și alta în Aula Facultății de Biologie a Universității „Al.I. Cuza” Iași.

Sursa: ro.wikipedia.org

169 de ani de la nașterea marelui Mihai Eminescu

Image result for mihai eminescu

“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XlV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul – n.n.) 1200 şi până la (anul – n.n.) 1700. Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”. (Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX).

„Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii (formării n.n.) statelor noastre” (Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122).

“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine. Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin.” (Mihai Eminescu)

„Cine combate Ortodoxia numai român nu e”

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

(M. Eminescu, “Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2.02.1879, în Opere, 1989, vol.X, p. 187).

Citate din: irinamonica.wordpress.com

Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat!

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, –
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Radu Gyr

(Convorbiri literare, 15 iunie 1939)