Biolog, socialist, ateu. În temniţă sufletul şi mintea lui s-au deschis lui Hristos. „Văd acum în miezul vieţii lucrarea lui Dumnezeu. Este o bucurie imensă. Să ne rugăm! Hai să ne rugăm!”, spunea el. Şi se ruga iar când termina începea să expună o antropologie creştină.
Intrai și mă văzui tot în aceeași cameră numărul 3, din care nu prea demult plecasem; impardonabilă scăpare a celor de la grefă – în ciuda transformării omului, adusă de socialism. Și am rămas în pâclă și în zoi încă vreo două săptămâni de zile. Monotonia neclintită și cleioasă, ca a curmalelor presate în cutie, ne-a fost curmată iarăși, prin introducerea a încă patru inși, unul din ei fiind profesorul universitar de entomologie Constantin Motaș, de la Universitatea din București – „nașul a toată goanga ce apărea în orizontul cercetării”, după cum însuși ne-o mărturisise, cu o fermecătoare modestie și candoare.
Am înțeles curând că vasta-i competență în entomologie în conferise rolul de omologator și de „botezător” al tuturor insectelor ce se lăsau descoperite pe undeva prin lume. Nu ni se părea exces această recunoaștere când, cât de cât, îi sesizam știința. Însă, pe lângă modestie și știință, ce ne uimea mai mult era cultura literară, ca și memoria cu adevărat prodigioasă. Putea să ne recite în franceză, în engleză și germană poeme, mii de versuri și lungi tirade din dramaturgii clasici – el care se ocupa de goange!
În timpul zilei și în prezența lui, precum obișnuiam, continuam expunerile mele catehetice sau de filosofie, lăsându-i lui să satisfacă setea de frumos și de literatură a camarazilor de întuneric. Văzând care e atmosfera, cu grijă s-a ferit să nu ne-o stingherească oarecum. Nu s-a alăturat în rugăciunea ce devenise aproape unanimă. Stătea respectuos pe margini, dar fără ostentație. Când l-am rugat să ne îmbogățească viața culturală, a spus că tot ce ar putea să facă ar fi să ne recite niște versuri. La insistența mea, cu oarecare jenă mi-a răspuns: „Știi, dragul meu, eu sunt ateu, socialist de-al lui Titel Petrescu și n-aș dori să zdruncin, prin știința mea, vreuna din certitudinile în adevărurile de credință, în care văd că-s ancorați confrații noștri de celulă. Aici, ei de acestea au nevoie, nu de știința mea atee. Credința le menține echilibrul”. Ce mult l-am prețuit atunci pe acest ateu candid!
Urmând exemplul altora care se săturaseră de poziția sardinei în cutie și preferaseră să stea în mâzga groasă pe cimentul de sub prici – imund amestec de igrasie, de sudoare, de jeg și de urină, prelinsă din tinetă – mâzgă mai primitoare decât platformele ce, chipurile, aveau și aer și lumină – am coborât și alăturea de ei, nesuportând ideea ca un savant de spiță nobilă ca Motaș să stea acolo unde și câinii ar fi fost înjosiți să stea. Însă, ca bestii fasciste și ca imperialiști anglo-americani, desigur, nu meritam mai mult! […]
Nu am avut răgaz să adâncesc procesul și nici măcar cu Motaș să mă întrețin puțin, căci iarăși m-a zgâlțâit din măruntăi zăvorul și mi l-a proțăpit în față de Geamănu care, fără cuvinte, făcu un semn cu capul, știind că înțeleg, că îi pricep porunca de a-l urma cu tot bagaju-n brațe. Am procedat întocmai, însă lăsând în urmă, ca pentru despărțire, un gest aerian de-mbrățișare colectivă, în care-i cuprindeam pe toți cu care împărtășisem crucea. Cu o mașină mică, sub geamuri fumurii, am fost mutat , „pe șest”, la Ministerul de Interne, unde nu mai fusesem încă, dar fără să fi fost vreodată cartiruit acolo, și eu, ca toți, îi cunoscusem din auzite faima ce ne dădea fiori în măduva spinării. […]
Și iată, lucrarea Sfintei Providențe mai departe… Luat am fost și dus am fost din nou în beznele Jilavei. Ca niciodată, singur, dovadă, încă odată-n plus, că-s dus de mâna Providenței. Nu noaptea, ca de obicei, ci ziua, ziua-n amiaza mare; un Jeep rusesc mă ia de la Interne și mă depune, cu actele în regulă, în temnița lui Maromet. Noroc că nu el m-a primit ci prim-gardianul Lis, fire mai potolită. M-a prins de cot și m-a ținut așa, până când am ajuns în fața ușii pe care, cu oarecare bucurie, putui citi numărul 3. Era cu totul nefiresc și neobișnuit pentru secretul ce trebuia păstrat ermetic să mă întorc la vechiul loc cu cazne atât de viu trăite. De ce mă bucuram? Știam prea bine ambientul: lipsă de aer, lipsă de spațiu, urină și sudori, miros de dinți stricați, uitați de periuță. Acestea îmi vor constitui climatul. Totuși mă bucuram; poate din dorul de a regăsi sprijinul rugăciunii în comun, în care fiecare vine în ajutorul celuilalt și este semnul comuniunii în chinuri și speranțe. Ce oameni voi găsi? […]
Confrații mei erau aceiași, însă entuziasmul revederii avea o reticență pe care nu am înțeles-o decât când, urmărind privirea lor, recunoscui fereastra, fereastră care atuncea era cu totul alta: în cadrul ei, cu spatele spre noi, un om era în rugăciune. Înțelegeam de ce vorbeau în șoapte și prin semne. După secunde lungi, ca semn că tocmai își încheiase rugăciunea, omul de la fereastră s-a frânt pe jumătate, a-ngenunchiat și a atins cu fruntea cimentul pardoselii. Întors cu fața spre celulă, cum eu deja eram acomodat cu negura Jilavei, putui să-l recunosc: era savantul declarat ateu, Motaș Constantin. Uimit și încă necrezând ce văd, am zis:
– Dumneavoastră, domnule Profesor? – având subînțelesul: cum, dumneavoastră, ateul, erați în rugăciune?
– Da, dragul meu, mă rog!… Îți amintești că, nu demult, aici, te străduiai să demonstrezi că logica, iluminată de credință, găsește singură calea spre Dumnezeu. Atunci ți-ai încheiat prelegerea cu un citat de la finalul tratatului de astronomie al lui Camille Flammarion – „J`ai decouvert Dieu parmi les etoiles”1 – el, cel care își începuse studiile ca ateu. Și, dacă el, în depărtări de stele, L-a întâlnit pe Dumnezeu, eu pot să spun că pe Cristos L-am regăsit aici printre zăbrele. Lui aș dori să mă închin, cu ajutorul Preacuratei, care, bună cum e – cu mult mai bună decât ai încercat să ne-o descrii – a acceptat, stând sub zăbrele ca sub Cruce, sub zeci de cruci de gratii, să vină lângă ea fiul rătăcitor. N-am suportat ca fiul să-i prelungească durerea așteptării. Acum, când așteptarea s-a sfârșit – odată cu contestările și îndoielile din mine – doresc să cred că Maica Bună a celor care se întorc acasă îmi va îngădui să locuiesc la ea. Astăzi, eu sunt cel pururi fericit – precum se autodefinea Karl Leisner, acel catolic din închisoarea de la Dachau, când, chiar acolo, a fost hirotonit ca preot pentru veșnicie, de un arhiereu francez, având ca martori un pastor protestant și câțiva credincioși catolici (Sic!!!). Motaș, desigur nu o citise pe Tereza de Avila2, ca să-i preia gândirea (??). El rămăsese la fericitul Leisner: era un fericit în har. […]
Odată instalat, viața a început să curgă pe vechiul ei făgaș. Lui Motaș i-a priit sejurul meu la Interne. A reflectat mai degajat asupra celor auzite în lunile în care, el stând modest deoparte, mă asculta pe mine, prea ne-nsemnatul și prea nepriceputul în a-i schimba convingerile. Însă, profund onest, cum îl formase cercetarea științifică, sunt sigur că savantul a aprofundat și ipoteza dedusă din cele auzite care îi ofereau sugestii pentru un nou construct mintal, elaborat în manieră proprie. Tocmai pentru această modestie și onestitate a meritat ajutorul divin spre a se depăși pe sine căci fără ajutorul harului nici înălțarea noastră lăuntrică nu s-ar putea înfăptui. În Motaș, această înălțare lăuntrică s-a săvârșit în trebuința rugăciunii. Și fiindcă rugăciunea e mama și izvorul îndreptării noastre spre înalturi (Dionisie Areopagitul), consider că Motaș prin rugăciune s-a depășit pe sine și a ajuns la ceea ce teologia numește „creaționism științific”. Nu am avut prilejul să îmi explic procesul mental al convertiri pe care l-a parcurs savantul și nici el nu mi l-a destăinuit. Sunt sigur însă că ar fi făcut-o, dacă am fi rămas mai mult timp împreună. Nu am rămas. La prea puțină vreme după reîntâlnire iarăși ne-am despărțit lumește, dar am rămas uniți în suflet și-n credință. Era suficient atât. Mintea smerită și puritatea de intenții au fost agenții catalizatori ai mișcătoarei sale evoluții în care eu nu avusesem decât rolul de sfeșnic pentru lumânarea prin care Sfântul Duh îl conducea spre zare. […]
Puteam să îmi închipui că noul episod „Jilava” și-a împlinit finalitatea. Evenimentele m-au confirmat curând, căci într-o zi, cam pe la ora 10, dădu năvală-n cameră sergentul Ivănică, crescut în importanță prin foaia de hârtie pe care o ținea în mână. Iar Ivănică își slobozi cu ardoare comunistă-n glas: „Bandiți! Atenție mărită!” (ce altceva decât „bandit” putea să fie un savant sfios și elegant ca Motaș?!. „Cel care te-ai auzit strigat, îți iei bulendrele cu tine și-mi ieși pe coridor!”. Spre ghinionul meu, primul strigat am fost chiar eu.
(Tertulian Langa – Trecând pragul tăcerii. O carte document, ediția a III-a, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, pp. 109-110, 120, 131-136)
1. „L-am descoperit pe Dumnezeu printre stele”. C. Flammarion – astronom și scriitor francez, autor al mai multor tratate de astronomie [n. red.].
2. Tereza a lui Iisus (sau de Avila), călugăriță catolică reformatoare, mistică, fondatoarea Ordinului Carmelitanilor Desculți [n. red.].
Sursa: fericiticeiprigoniti.net
Notă adm. – Este scuzabilă pentru un proaspăt venit/revenit la credință eroarea pe care o face atribuind taine valide și duhovnicie catolicilor (papistașilor). De altfel scuzabilă e și aceeași neștiință a autorului acestui text, ca de altfel a multor mărturistori în închisori, care nu aveau suficiente informații teologice lămuritoare cu privire la caracterul eretic al papistașilor. În epoca interbelică și postbelică în care s-au format majoritatea nu exista suficientă literatură ortodoxă tradusă din Sfinții Părinți în privința acestui subiect și cu atât mai puțin în închisoare…
Iată și biografia mai completă a savantului Constatin Motaș:
Constantin Motaș (n. 8 iulie 1891, Vaslui – d. 15 ianuarie 1980, București) a fost un zoolog, biolog, ecolog și hidrobiolog român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Stanko Karaman(en) și P.A. Chappuis a pus bazele freatobiologiei.
Biografie
S-a născut la Vaslui, la 8 iulie 1891. Pǎrinții murind de tineri, a fost crescut de unchiul său Ioan N. Motaș. A urmat școala primară și două clase gimnaziale în orașul natal, apoi și-a continuat studiile la Liceul Național din Iași, trecându-și examenul de bacalaureat în 1911. În același an devine student la Facultatea de Științe din Iași, secția Științe Naturale, unde a fost îndrumat de o pleiadă de remarcabile cadre didactice, printre care s-au numărat: Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Simionescu, Mihail D. David, Al. Popovici, Petre Bogdan și alții. După trecerea examenului de licență în anul 1915 își începe cariera didactică universitară ca asistent la Laboratorul de Zoologie al Universității ieșene de sub conducerea profesorului Ion Borcea.
A făcut studii de specializare la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția) și la Universitatea din Grenoble (Franța), unde absolvă, în 1926, secțiile de Piscicultură și Hidrobiologie aplicată.
În 1928, își trece doctoratul la Universitatea din Grenoble cu teza Contribution à la connaissance des Hydracariens français et particulièrement du sud-est de la France.
Activitate didactică și științifică
Reîntors în țară, devine șef de lucrări (1929), docent (1930), conferențiar de zoologie aplicată (1932), profesor agregat de zoologie aplicată și entomologie (1932) și, din 1937, profesor titular la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultății de Științe din Iași.
Concomitent, între anii 1930–1936, a fost conferențiar și apoi profesor de Zoologie Aplicată și Entomologie la Facultatea de Agronomie a Universității din Iași, unde a ținut primul curs de hidrobiologie și piscicultură din țara noastră.
A funcționat la Iași timp de 25 de ani, până în 1940, când s-a transferat la Catedra de Zoologie a Facultății de Stiințe Naturale a Universității București, unde a lucrat până în 1956 când a fost arestat de regimul comunist.
În perioada 1936–1940 a condus Muzeul de Istorie Naturală din Iași și Stațiunea Zoologică Marină de la Agigea, contribuind din plin la organizarea și dezvoltarea acestor instituții științifice. Despre activitatea profesorului Motaș în Iași, academicianul Traian Săvulescu scria:
„…Trecerea sa prin laboratoarele de zoologie ale Facultății de Agronomie și ale Facultății de Științe din Iași, precum și la conducerea Stațiunii Zoologice Agigea, a lăsat urme adânci și cu totul binefăcătoare pentru aceste instituții.”
Timp de mai mulți ani a condus Analele Stiințifice ale Universității din Iași și Revista Științifică „Vasile Adamachi”, în paginile cărora a fost mereu prezent cu articole și studii de specialitate. A fost primul președinte al Comisei Monumentelor Naturii din Moldova (Iași, 1938), în care calitate a luptat pentru realizarea unor rezervații naturale în Moldova și la Agigea.
Aria preocupărilor sale științifice a cuprins un câmp larg de cercetare în numeroase domenii ale biologiei, zoologiei generale și aplicată, entomologie, acarologie, limnologie, hidrobiologie, freatobiologie, ecologie, biogeografie, biologie generală, istoria biologiei, muzeologie, ocrotirea naturii, pedagogie universitară și socială etc. Rod al activității sale științifice sunt cele peste 250 de lucrări, note, memorii, recenzii, publicate în periodice din țară și străinătate.
Academicianul Motaș a contribuit la dezvoltarea hidrobiologiei și limnologiei românești și a întemeiat o nouă știință: freatobiologia. A fost preocupat de problema apelor interioare și, mai ales a celor montane și a militat pentru punerea în valoare a apelor de munte pe baza limnologiei moderne și a cunoașterii factorilor biotici și abiotici favorizanți pentru repopularea lor.
În perioada cât a funcționat la București, profesorul Motaș a condus Stațiunea Zoologică Sinaia (din 1940), Muzeul de Istorie Naturală „Gr. Antipa” (din 1945), Universitatea București (prorector 1944–1945) și Institutul de Speologie „Emil Racoviță” (din 1956). A fost membru al colegiului redacțional al revistei internaționale Acarologia (Paris) și International Journal of Speleology.
În 1949 a fost arestat de regimul comunist dintr-un motiv politic: fiind în bune relații cu Titel Petrescu (lider al P.S.D.R), „incomodul” profesor universitar trebuia redus la tăcere. Lipsea doar pretextul. Și a venit și ziua când a fost găsit. În pauza unui curs, un asistent i-a solicitat să dea „un leu pentru Coreea”, aflată pe atunci în războiul nord contra sud. Profesorul l-a întrebat ironic: „Și de ce aș da?” „Pentru că așa a zis tovarășul Stalin” a replicat asistentul. „Cine, boul Apis?” i-a scăpat magistrului. A fost de ajuns ca peste noapte să fie ridicat. Șapte ani a îndurat închisorile comuniste, începând cu infernalul Aiud. Șapte ani în care și-a menținut condiția de intelectual și moralul predând colegilor de celulă lecții orale de biologie și recitindu-le din Eminescu, Baudelaire și alți poeți. A fost eliberat în urma presiunilor externe exercitate de zoologii și specialiștii în hidracarieni din Europa în frunte cu Karl O. Viets.
Pentru valoroasa sa contribuție științifică, profesorul Constantin Motaș a fost ales Membru al Academiei Române (1946), membru al Uniunii Internaționale de Limnologie Teoretică și Aplicată (1928), membru al Societății de Zoologie din Franța (1966), Membru al Muzeului de Istorie Naturală din Franța (1972), membru al secțiunii de pescuit a Organizației pentru Alimentație și Agricultură – FAO.
Academicianul Constantin Motaș a încetat din viață la 15 ianuarie 1980, în București, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, în secțiunea rezervată membrilor Academiei Române.
Funcții ocupate
- Membru al Academiei Române
- Membru al Academiei de Științe din România.
- Membru al Societății de Zoologie din Franța
- Prorector al Universității București
- Director al Muzeului de Istorie Naturală din Iași
- Director al Stațiunii Zoologice de la Agigea
- Director al Stațiunii Zoologice Sinaia
- Director al Muzeului de Istorie Naturală „Gr. Antipa” București
- Director al Institutului de Speologie „Emil Racoviță” București
- Președinte al Comisiei Monumentelor Naturii din Moldova
- Redactor Șef al Analelor Universității „Al.I. Cuza” Iași
- Redactor Șef al Revistei „Vasile Adamachi”
- Întemeietorul unei noi științe – freatobiologia
In memoriam
O fotografia a Academicianul Motaș se află la Muzeul de Istorie Naturală Iași în „Sala Unirii” și alta în Aula Facultății de Biologie a Universității „Al.I. Cuza” Iași.
Sursa: ro.wikipedia.org
