Lansare cărții „TRĂDAREA SECURITĂȚII” (21.09.2015) și nemulțumirea unor securiști din asistență

Citiți și:

SECURITATEA A TRĂDAT. Așa a fost posibilă lovitura de stat din decembrie 1989

Reclame

Pomenirea mărturisitorului Constantin Motaș – 15 ianuarie 1980

Biolog, socialist, ateu. În temniţă sufletul şi mintea lui s-au deschis lui Hristos. „Văd acum în miezul vieţii lucrarea lui Dumnezeu. Este o bucurie imensă. Să ne rugăm! Hai să ne rugăm!”, spunea el. Şi se ruga iar când termina începea să expună o antropologie creştină.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 313)

  • Născut: 08 Iulie 1891
  • Locul nașterii: Vaslui
  • Ocupația la arestare: profesor
  • Întemnițat timp de: 7 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Aiud, Văcărești, Pitești
  • Data adormirii: 15 Ianuarie 1980

Intrai și mă văzui tot în aceeași cameră numărul 3, din care nu prea demult plecasem; impardonabilă scăpare a celor de la grefă – în ciuda transformării omului, adusă de socialism. Și am rămas în pâclă și în zoi încă vreo două săptămâni de zile. Monotonia neclintită și cleioasă, ca a curmalelor presate în cutie, ne-a fost curmată iarăși, prin introducerea a încă patru inși, unul din ei fiind profesorul universitar de entomologie Constantin Motaș, de la Universitatea din București – „nașul a toată goanga ce apărea în orizontul cercetării”, după cum însuși ne-o mărturisise, cu o fermecătoare modestie și candoare.

Am înțeles curând că vasta-i competență în entomologie în conferise rolul de omologator și de „botezător” al tuturor insectelor ce se lăsau descoperite pe undeva prin lume. Nu ni se părea exces această recunoaștere când, cât de cât, îi sesizam știința. Însă, pe lângă modestie și știință, ce ne uimea mai mult era cultura literară, ca și memoria cu adevărat prodigioasă. Putea să ne recite în franceză, în engleză și germană poeme, mii de versuri și lungi tirade din dramaturgii clasici – el care se ocupa de goange!

În timpul zilei și în prezența lui, precum obișnuiam, continuam expunerile mele catehetice sau de filosofie, lăsându-i lui să satisfacă setea de frumos și de literatură a camarazilor de întuneric. Văzând care e atmosfera, cu grijă s-a ferit să nu ne-o stingherească oarecum. Nu s-a alăturat în rugăciunea ce devenise aproape unanimă. Stătea respectuos pe margini, dar fără ostentație. Când l-am rugat să ne îmbogățească viața culturală, a spus că tot ce ar putea să facă ar fi să ne recite niște versuri. La insistența mea, cu oarecare jenă mi-a răspuns: „Știi, dragul meu, eu sunt ateu, socialist de-al lui Titel Petrescu și n-aș dori să zdruncin, prin știința mea, vreuna din certitudinile în adevărurile de credință, în care văd că-s ancorați confrații noștri de celulă. Aici, ei de acestea au nevoie, nu de știința mea atee. Credința le menține echilibrul”. Ce mult l-am prețuit atunci pe acest ateu candid!

Urmând exemplul altora care se săturaseră de poziția sardinei în cutie și preferaseră să stea în mâzga groasă pe cimentul de sub prici – imund amestec de igrasie, de sudoare, de jeg și de urină, prelinsă din tinetă – mâzgă mai primitoare decât platformele ce, chipurile, aveau și aer și lumină – am coborât și alăturea de ei, nesuportând ideea ca un savant de spiță nobilă ca Motaș să stea acolo unde și câinii ar fi fost înjosiți să stea. Însă, ca bestii fasciste și ca imperialiști anglo-americani, desigur, nu meritam mai mult! […]

Nu am avut răgaz să adâncesc procesul și nici măcar cu Motaș să mă întrețin puțin, căci iarăși m-a zgâlțâit din măruntăi zăvorul și mi l-a proțăpit în față de Geamănu care, fără cuvinte, făcu un semn cu capul, știind că înțeleg, că îi pricep porunca de a-l urma cu tot bagaju-n brațe. Am procedat întocmai, însă lăsând în urmă, ca pentru despărțire, un gest aerian de-mbrățișare colectivă, în care-i cuprindeam pe toți cu care împărtășisem crucea. Cu o mașină mică, sub geamuri fumurii, am fost mutat , „pe șest”, la Ministerul de Interne, unde nu mai fusesem încă, dar fără să fi fost vreodată cartiruit acolo, și eu, ca toți, îi cunoscusem din auzite faima ce ne dădea fiori în măduva spinării. […]

Și iată, lucrarea Sfintei Providențe mai departe… Luat am fost și dus am fost din nou în beznele Jilavei. Ca niciodată, singur, dovadă, încă odată-n plus, că-s dus de mâna Providenței. Nu noaptea, ca de obicei, ci ziua, ziua-n amiaza mare; un Jeep rusesc mă ia de la Interne și mă depune, cu actele în regulă, în temnița lui Maromet. Noroc că nu el m-a primit ci prim-gardianul Lis, fire mai potolită. M-a prins de cot și m-a ținut așa, până când am ajuns în fața ușii pe care, cu oarecare bucurie, putui citi numărul 3. Era cu totul nefiresc și neobișnuit pentru secretul ce trebuia păstrat ermetic să mă întorc la vechiul loc cu cazne atât de viu trăite. De ce mă bucuram? Știam prea bine ambientul: lipsă de aer, lipsă de spațiu, urină și sudori, miros de dinți stricați, uitați de periuță. Acestea îmi vor constitui climatul. Totuși mă bucuram; poate din dorul de a regăsi sprijinul rugăciunii în comun, în care fiecare vine în ajutorul celuilalt și este semnul comuniunii în chinuri și speranțe. Ce oameni voi găsi? […]

Confrații mei erau aceiași, însă entuziasmul revederii avea o reticență pe care nu am înțeles-o decât când, urmărind privirea lor, recunoscui fereastra, fereastră care atuncea era cu totul alta: în cadrul ei, cu spatele spre noi, un om era în rugăciune. Înțelegeam de ce vorbeau în șoapte și prin semne. După secunde lungi, ca semn că tocmai își încheiase rugăciunea, omul de la fereastră s-a frânt pe jumătate, a-ngenunchiat și a atins cu fruntea cimentul pardoselii. Întors cu fața spre celulă, cum eu deja eram acomodat cu negura Jilavei, putui să-l recunosc: era savantul declarat ateu, Motaș Constantin. Uimit și încă necrezând ce văd, am zis:

– Dumneavoastră, domnule Profesor? – având subînțelesul: cum, dumneavoastră, ateul, erați în rugăciune?

– Da, dragul meu, mă rog!… Îți amintești că, nu demult, aici, te străduiai să demonstrezi că logica, iluminată de credință, găsește singură calea spre Dumnezeu. Atunci ți-ai încheiat prelegerea cu un citat de la finalul tratatului de astronomie al lui Camille Flammarion – „J`ai decouvert Dieu parmi les etoiles”1 – el, cel care își începuse studiile ca ateu. Și, dacă el, în depărtări de stele, L-a întâlnit pe Dumnezeu, eu pot să spun că pe Cristos L-am regăsit aici printre zăbrele. Lui aș dori să mă închin, cu ajutorul Preacuratei, care, bună cum e – cu mult mai bună decât ai încercat să ne-o descrii – a acceptat, stând sub zăbrele ca sub Cruce, sub zeci de cruci de gratii, să vină lângă ea fiul rătăcitor. N-am suportat ca fiul să-i prelungească durerea așteptării. Acum, când așteptarea s-a sfârșit – odată cu contestările și îndoielile din mine – doresc să cred că Maica Bună a celor care se întorc acasă îmi va îngădui să locuiesc la ea. Astăzi, eu sunt cel pururi fericit – precum se autodefinea Karl Leisner, acel catolic din închisoarea de la Dachau, când, chiar acolo, a fost hirotonit ca preot pentru veșnicie, de un arhiereu francez, având ca martori un pastor protestant și câțiva credincioși catolici (Sic!!!). Motaș, desigur nu o citise pe Tereza de Avila2, ca să-i preia gândirea (??). El rămăsese la fericitul Leisner: era un fericit în har. […]

Odată instalat, viața a început să curgă pe vechiul ei făgaș. Lui Motaș i-a priit sejurul meu la Interne. A reflectat mai degajat asupra celor auzite în lunile în care, el stând modest deoparte, mă asculta pe mine, prea ne-nsemnatul și prea nepriceputul în a-i schimba convingerile. Însă, profund onest, cum îl formase cercetarea științifică, sunt sigur că savantul a aprofundat și ipoteza dedusă din cele auzite care îi ofereau sugestii pentru un nou construct mintal, elaborat în manieră proprie. Tocmai pentru această modestie și onestitate a meritat ajutorul divin spre a se depăși pe sine căci fără ajutorul harului nici înălțarea noastră lăuntrică nu s-ar putea înfăptui. În Motaș, această înălțare lăuntrică s-a săvârșit în trebuința rugăciunii. Și fiindcă rugăciunea e mama și izvorul îndreptării noastre spre înalturi (Dionisie Areopagitul), consider că Motaș prin rugăciune s-a depășit pe sine și a ajuns la ceea ce teologia numește „creaționism științific”. Nu am avut prilejul să îmi explic procesul mental al convertiri pe care l-a parcurs savantul și nici el nu mi l-a destăinuit. Sunt sigur însă că ar fi făcut-o, dacă am fi rămas mai mult timp împreună. Nu am rămas. La prea puțină vreme după reîntâlnire iarăși ne-am despărțit lumește, dar am rămas uniți în suflet și-n credință. Era suficient atât. Mintea smerită și puritatea de intenții au fost agenții catalizatori ai mișcătoarei sale evoluții în care eu nu avusesem decât rolul de sfeșnic pentru lumânarea prin care Sfântul Duh îl conducea spre zare. […]

Puteam să îmi închipui că noul episod „Jilava” și-a împlinit finalitatea. Evenimentele m-au confirmat curând, căci într-o zi, cam pe la ora 10, dădu năvală-n cameră sergentul Ivănică, crescut în importanță prin foaia de hârtie pe care o ținea în mână. Iar Ivănică își slobozi cu ardoare comunistă-n glas: „Bandiți! Atenție mărită!” (ce altceva decât „bandit” putea să fie un savant sfios și elegant ca Motaș?!. „Cel care te-ai auzit strigat, îți iei bulendrele cu tine și-mi ieși pe coridor!”. Spre ghinionul meu, primul strigat am fost chiar eu.

(Tertulian Langa – Trecând pragul tăcerii. O carte document, ediția a III-a, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, pp. 109-110, 120, 131-136)


1. „L-am descoperit pe Dumnezeu printre stele”. C. Flammarion – astronom și scriitor francez, autor al mai multor tratate de astronomie [n. red.].

2. Tereza a lui Iisus (sau de Avila), călugăriță catolică reformatoare, mistică, fondatoarea Ordinului Carmelitanilor Desculți [n. red.].

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Notă adm. – Este scuzabilă pentru un proaspăt venit/revenit la credință eroarea pe care o face atribuind taine valide și duhovnicie catolicilor (papistașilor). De altfel scuzabilă e și aceeași neștiință a autorului acestui text, ca de altfel a multor mărturistori în închisori, care nu aveau suficiente informații teologice lămuritoare cu privire la caracterul eretic al papistașilor. În epoca interbelică și postbelică în care s-au format majoritatea nu exista suficientă literatură ortodoxă tradusă din Sfinții Părinți în privința acestui subiect și cu atât mai puțin în închisoare…

Iată și biografia mai completă a savantului Constatin Motaș: 

Constantin Motaș (n. 8 iulie 1891, Vaslui – d. 15 ianuarie 1980, București) a fost un zoolog, biolog, ecolog și hidrobiolog român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Stanko Karaman⁠(en) și P.A. Chappuis a pus bazele freatobiologiei.

Biografie

S-a născut la Vaslui, la 8 iulie 1891. Pǎrinții murind de tineri, a fost crescut de unchiul său Ioan N. Motaș. A urmat școala primară și două clase gimnaziale în orașul natal, apoi și-a continuat studiile la Liceul Național din Iași, trecându-și examenul de bacalaureat în 1911. În același an devine student la Facultatea de Științe din Iași, secția Științe Naturale, unde a fost îndrumat de o pleiadă de remarcabile cadre didactice, printre care s-au numărat: Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Simionescu, Mihail D. David, Al. Popovici, Petre Bogdan și alții. După trecerea examenului de licență în anul 1915 își începe cariera didactică universitară ca asistent la Laboratorul de Zoologie al Universității ieșene de sub conducerea profesorului Ion Borcea.

A făcut studii de specializare la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția) și la Universitatea din Grenoble (Franța), unde absolvă, în 1926, secțiile de Piscicultură și Hidrobiologie aplicată.

În 1928, își trece doctoratul la Universitatea din Grenoble cu teza Contribution à la connaissance des Hydracariens français et particulièrement du sud-est de la France.

Activitate didactică și științifică

Reîntors în țară, devine șef de lucrări (1929), docent (1930), conferențiar de zoologie aplicată (1932), profesor agregat de zoologie aplicată și entomologie (1932) și, din 1937, profesor titular la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultății de Științe din Iași.

Concomitent, între anii 19301936, a fost conferențiar și apoi profesor de Zoologie Aplicată și Entomologie la Facultatea de Agronomie a Universității din Iași, unde a ținut primul curs de hidrobiologie și piscicultură din țara noastră.

A funcționat la Iași timp de 25 de ani, până în 1940, când s-a transferat la Catedra de Zoologie a Facultății de Stiințe Naturale a Universității București, unde a lucrat până în 1956 când a fost arestat de regimul comunist.

În perioada 19361940 a condus Muzeul de Istorie Naturală din Iași și Stațiunea Zoologică Marină de la Agigea, contribuind din plin la organizarea și dezvoltarea acestor instituții științifice. Despre activitatea profesorului Motaș în Iași, academicianul Traian Săvulescu scria:

„…Trecerea sa prin laboratoarele de zoologie ale Facultății de Agronomie și ale Facultății de Științe din Iași, precum și la conducerea Stațiunii Zoologice Agigea, a lăsat urme adânci și cu totul binefăcătoare pentru aceste instituții.”

Timp de mai mulți ani a condus Analele Stiințifice ale Universității din Iași și Revista Științifică „Vasile Adamachi, în paginile cărora a fost mereu prezent cu articole și studii de specialitate. A fost primul președinte al Comisei Monumentelor Naturii din Moldova (Iași, 1938), în care calitate a luptat pentru realizarea unor rezervații naturale în Moldova și la Agigea.

Aria preocupărilor sale științifice a cuprins un câmp larg de cercetare în numeroase domenii ale biologiei, zoologiei generale și aplicată, entomologie, acarologie, limnologie, hidrobiologie, freatobiologie, ecologie, biogeografie, biologie generală, istoria biologiei, muzeologie, ocrotirea naturii, pedagogie universitară și socială etc. Rod al activității sale științifice sunt cele peste 250 de lucrări, note, memorii, recenzii, publicate în periodice din țară și străinătate.

Academicianul Motaș a contribuit la dezvoltarea hidrobiologiei și limnologiei românești și a întemeiat o nouă știință: freatobiologia. A fost preocupat de problema apelor interioare și, mai ales a celor montane și a militat pentru punerea în valoare a apelor de munte pe baza limnologiei moderne și a cunoașterii factorilor biotici și abiotici favorizanți pentru repopularea lor.

În perioada cât a funcționat la București, profesorul Motaș a condus Stațiunea Zoologică Sinaia (din 1940), Muzeul de Istorie Naturală „Gr. Antipa” (din 1945), Universitatea București (prorector 19441945) și Institutul de Speologie „Emil Racoviță” (din 1956). A fost membru al colegiului redacțional al revistei internaționale Acarologia (Paris) și International Journal of Speleology.

În 1949 a fost arestat de regimul comunist dintr-un motiv politic: fiind în bune relații cu Titel Petrescu (lider al P.S.D.R), „incomodul” profesor universitar trebuia redus la tăcere. Lipsea doar pretextul. Și a venit și ziua când a fost găsit. În pauza unui curs, un asistent i-a solicitat să dea „un leu pentru Coreea”, aflată pe atunci în războiul nord contra sud. Profesorul l-a întrebat ironic: „Și de ce aș da?” „Pentru că așa a zis tovarășul Stalin” a replicat asistentul. „Cine, boul Apis?” i-a scăpat magistrului. A fost de ajuns ca peste noapte să fie ridicat. Șapte ani a îndurat închisorile comuniste, începând cu infernalul Aiud. Șapte ani în care și-a menținut condiția de intelectual și moralul predând colegilor de celulă lecții orale de biologie și recitindu-le din Eminescu, Baudelaire și alți poeți. A fost eliberat în urma presiunilor externe exercitate de zoologii și specialiștii în hidracarieni din Europa în frunte cu Karl O. Viets.

Pentru valoroasa sa contribuție științifică, profesorul Constantin Motaș a fost ales Membru al Academiei Române (1946), membru al Uniunii Internaționale de Limnologie Teoretică și Aplicată (1928), membru al Societății de Zoologie din Franța (1966), Membru al Muzeului de Istorie Naturală din Franța (1972), membru al secțiunii de pescuit a Organizației pentru Alimentație și Agricultură – FAO.

Academicianul Constantin Motaș a încetat din viață la 15 ianuarie 1980, în București, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, în secțiunea rezervată membrilor Academiei Române.

Funcții ocupate

  • Membru al Academiei Române
  • Membru al Academiei de Științe din România.
  • Membru al Societății de Zoologie din Franța
  • Prorector al Universității București
  • Director al Muzeului de Istorie Naturală din Iași
  • Director al Stațiunii Zoologice de la Agigea
  • Director al Stațiunii Zoologice Sinaia
  • Director al Muzeului de Istorie Naturală „Gr. Antipa” București
  • Director al Institutului de Speologie „Emil Racoviță” București
  • Președinte al Comisiei Monumentelor Naturii din Moldova
  • Redactor Șef al Analelor Universității „Al.I. Cuza” Iași
  • Redactor Șef al Revistei „Vasile Adamachi
  • Întemeietorul unei noi științe – freatobiologia

In memoriam

O fotografia a Academicianul Motaș se află la Muzeul de Istorie Naturală Iași în „Sala Unirii” și alta în Aula Facultății de Biologie a Universității „Al.I. Cuza” Iași.

Sursa: ro.wikipedia.org

169 de ani de la nașterea marelui Mihai Eminescu

Image result for mihai eminescu

“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XlV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul – n.n.) 1200 şi până la (anul – n.n.) 1700. Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”. (Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX).

„Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii (formării n.n.) statelor noastre” (Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122).

“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine. Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin.” (Mihai Eminescu)

„Cine combate Ortodoxia numai român nu e”

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

(M. Eminescu, “Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2.02.1879, în Opere, 1989, vol.X, p. 187).

Citate din: irinamonica.wordpress.com

Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat!

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, –
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Radu Gyr

(Convorbiri literare, 15 iunie 1939)

 

STERIE CIUMETTI – martirul care a salvat Mișcarea Legionară în 1933 (30 decembrie)

Sterie Ciumetti

De origine aromână, Sterie Ciumetti s-a născut în orașul Veria din Grecia, și s-a refugiat în Regatul României în 1926, ca urmare a politicii Greciei de asimilare a aromânilor. A fost un militant activ pentru apărarea dreptului aromânilor de a se stabili în județele din Cadrilater și în iulie 1930, în urma tentativei de asasinat a studentului macedonean Beza asupra ministrului Constantin Angelescu, a fost arestat și închis la Văcărești. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu și, ulterior, a aderat la Mișcarea Legionară, devenind un apropiat al lui Codreanu.

În iunie 1933, participă la campania electorală din Transilvania pentru alegerile parlamentare din 1933 pentru partidul Totul Pentru Țară, manifestarea politică a Mișcării Legionare. Este arestat și închis la Aiud.

După desființarea Gărzii de Fier de către primul-ministru Ion Gheorghe Duca (9-10 decembrie 1933), Sterie Ciumetti și alți 40-50 de legionari au fost arestați și închiși la Jilava. A fost eliberat în dimineața zilei de 29 decembrie și a reluat contactele cu conducătorii Legiunii care se ascunseseră. În cursul aceleiași zile, ca urmare a asasinării lui I.Gh. Duca pe peronul gării din Sinaia de către grupul de legionari cunoscut ulterior ca Nicadorii, Sterie Ciumetti a fost din nou arestat la locuința fratelui său și torturat în scopul obținerii de informații privind locul în care se ascundea Codreanu. Rezistând torturii fără a divulga informațiile, a fost asasinat de către comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu pe malul lacului Fundeni în noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933. Corpul a fost găsit pe gheața lacului a doua zi.

Sterie Ciumetti a devenit una dintre figurile centrale ale martirologiei legionare, alături de Moșa și Marin.

Comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu, considerați responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost asasinați în 1940, în perioada Statului Național-Legionar, de către comandouri legionare. Ion Panova a făcut parte dintre victimele Masacrului de la Jilava (de fapt răsplata meritată a unor criminali – n. adm.), iar Aurelian Negrescu a fost asasinat în fața casei sale din București. – ro.wikipedia.org


DIN PRESA LEGIONARÃ: TARA SI EXILUL – Curier Informativ al Miscãrii Legionare

Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A’   MADRID-16
Deposito Legal – M.3655 – 1965 – OFICINA AUXILIAR – Montera, 20
Anul I, Nr. 9, 1 Iulie 1965

MARI EXISTENTE LEGIONARE

STERIE CIUMETTI

de Horia SIMA

În cartea Căpitanului, „Pentru legionari”, găsim următoarele rânduri despre Sterie Ciumetti:

„Sterie Ciumetti trăieşte zi şi noapte cu mine. E un tânăr de o mare corectitudine şi de o credinţă de câine. El devine casier central al Gărzii. Toate zilele – câte le va mai avea – nu se va gândi decât la Gardă, nu se va frământa şi nu va acţiona decât pentru Gardă, nu va trăi viaţa decât pentru ea”.

Când a evocat in termenii de mai sus viaţa legionară a lui Sterie Ciumetti, Căpitanul s-a gândit şi la finalul sublim al acestei vieţi. Au fost mii de legionari care au căzut pentru Legiune, dar in cazul lui Ciumetti avea de-a face cu o situaţie exceptională, când soarta întregei mişcări era in joc, când de atitudinea lui, in momentul in care duşmanii au pus mâna pe el, depindea continuitatea sau dispariţia Legiunii. Dacă ar fi cedat in noaptea de 29-30 Decembrie 1933 presiunilor, torturilor şi amenintarilor, acela in care îşi pusese nădejdile întreg tineretul ţării, Comeliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi ucis. Daca i-ar fi fost mai dragă viaţa lui, ar fi tăiat firul vieţii legionare. Căpitanul ucis in 1933, după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat şi Legiunea. Mişcarea era încâ prea puţin extinsă ca să poată recupera şi dăinui şi după moartea întemeietorului ei. Abia in cei patru ani următori, 1934-1937, si-a creat cadre putemice şi a prins rădăcini in toată ţara. Ciumetti, şi in aceasta constă măreţia unică a jertfei lui, a respins alternativa salvării şi s-a hotărât pentru moarte. Si-a zdrobit existenţa lui proprie pentru a îndepărta fâlfâirea morţii de deasupra capului şefului său.

Sunt cunoscute împrejurările in care Căpitanul s-a întâlnit cu grupul de studenti români din Macedonia, o întâmplare din acelea pe care nu le poti atribui decât Providentei: in duba care transporta pe aceşti tineri la închisoarea Văcareşti, după atentatul neisbutit a lui Beza contra ministrului Angelescu. În celulele acestei închisori, sub privirea ocrotitoare a Arhanghelului, s-a plămadit frătia de cruce între Căpitanul oastei legionare, pe atunci destul de mică, şi grupul de luptători nationalişti veniti din Macedonia. Aceşti români, renumiti prin vitejia şi dârzenia lor in apărarea patrimoniului national, in loc să găsească sprijin in Patria-Mamă, erau prigoniti de autorităti, tratati ca duşmani ai Statului şi azvârliti in închisori. Între cei întemnitati se găsea şi Sterie Ciumetti. „Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, scrie Căpitanul, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun şi curat ca roua să fie, prin tragica sa soartă şi chinuire, cel mai mare martir al Mişcării Legionare, al României legionare”.

Corneliu Codreanu şi tovarăşii lui de suferintă au folosit timpul petrecut in închisoare in vara anului 1930 pentru a dezbate problemele vitale ale neamului românesc de pretutindeni. Căpitanul a avut prilejul să cunoască in amanunt, chiar din mărturia cutremurătoare a acelora care au trăit-o, tragedia Românilor din Balcani, iar tinerii originari din Macedonia au fost cuceriti nu numai de personalitatea umană a Căpitanului, bunătatea lui fără margini, dar şi de conceptia lui politică, a cărei viziune nu se limita la fruntariile unui Stat, ci îmbrătişa totalitatea natiunii noastre, de la Nistru şi până in Pind. Luptele şi suferintele Românilor din Macedonia fac parte integrantă din zbuciumul neamului întreg. De altă parte însă, din convorbirile cu Căpitanul, ei şi-au dat seama că problema lor nu poate fi rezolvată fară existenta unei Românii puternice şi respectate in afară. Drumul de salvare al elementului românesc din Balcani trece prin Bucureşti. Dar cum România însăşi suferea de plaga politicianismului, trebuia ca mai înainte să se dea bătălia in Patria-Mamă, pentru a impune un regim sănătos la cârma tării. Odată ce s-ar fi întărit Statul Român, influenta lui binefăcătoare s-ar fi resimţit asupra tuturor aşezărilor româneşti din întreaga lume. Legiunea lui Codreanu era instrumentul politic destinat să opereze „schimbarea la față a României” şi, in consecintă, locul lor era în această organizație.

Aceste discuâii şi confruntări fără îndoială că nu ar fi avut acelaşi ecou in sufletul acestor tineri dacă s-ar fi desfăşurat in alte împrejurări, mai putin dramatice, şi nu îndărătul gratiilor unei închisori. Ceea ce i-a impresionat mai mult pe studenții macedoneni, care nu erau nişte însăilători de vorbe goale, ci oameni de acțiune, haiduci şi revolutionari, a fost solidarizarea Căpitanului cu cauza lor. In toată tara, in toate partidele, nu s-a găsit nimeni să-i înteleagă şi să le ia apărarea. În afară de acest om. El însuşi într-o situatie grea, el însuşi pândit de duşmani din toate părtile. Căpitanul risca mai mult decât toti cei închişi in chestiunea manifestului lansat de studentimea macedoneană. Risca existenta organizatiei abia înfiripate. Risca o condamnare care l-ar fi desfiintat politic. O cât de uşoară condamnare, cereau duşmanii, pentru ca să aibă prilejul să se năpustească asupra Legiunii. Dar onoarea lui de luptător nationalist nu putea suporta ca el să tacă, in timp ce se săvârşea o mare nedreptate acestor Români din partea unor politicieni vânduti străinilor. El a sărit in ajutorul altor Români obiditi sau primejduiti, ca la Iaşi, la Universitate, la Nicolina, sau in Maramureş, fară nici un calcul, fără a măsura primejdiile ce le atrage asupra lui.

Acest gest, tinerii români din Macedonia nu l-au uitat. Unitatea lor de simtire şi gândire cu Căpitanul s-a pecetluit in focul luptei. De îndată ce au fost liberi, s-au înrolat in Legiune, atrăgând după ei cea mai mare parte a tineretului universitar originar din Peninsula Balcanică şi a coloniştilor aşezaţi in Cadrilater. Căpitanul a fost răsplătit din belşug pentru ajutorul dat acestor oameni in momente de restrişte. Tocmai atunci luase hotărârea să se stabilească la Bucureşti. Elementul macedonean i-a fost de nepreţuit sprijin tocmai in această perioada dificilă, a primului contact cu Capitala, o lume necunoscută şi in mare parte străină de aspiraţiile Mişcării. De atunci încoace nu a fost luptă legionară in care ei să nu fie prezenţi, cu munca lor, cu banul lor, cu sacrificiul lor, cu viaţa lor.

Sterie Ciumetti a luat parte la toată această eroică afirmare a ramurii de români macedoneni in sânul Legiunii, in perioada 1930-1933. E umbra credincioasă a Căpitanului. E numit casier central al Gărzii, funcţiune care presupune nu numai corectitudine in mânuirea banilor, dar şi strădania zilnică şi penibilă de a acoperi nevoile minime ale organizaţiei. Legiunea nu era finanţată de nimeni. Toate mijloacele ei materiale proveneau din cotizaţii sau din ajutoare benevole ale membrilor ei. Campaniile electorale din 1932 si 1933 au impus însă Legiunii un efort financiar covârşitor, care nu mai putea fi susţinut din cotizaţii. Situaţia era critică. Atunci Sterie Ciumetti a făcut apel la generozitatea negustorilor macedoneni din Capitală şi Legiunea a fost salvată din impas. Listele de candidaturi au putut fi depuse la timp in toată ţara.

Ne-am oprit câteva clipe asupra antecedentelor legionare ale lui Sterie Ciumetti pentru că numai pe firul lor putem încerca să pătrundem in taina sufletului său. Cununa martiriului nu s-a aşezat întâmplător pe capul lui, n-a fost un gest temerar de ultimă oră, ci intra in vocaţia lui de luptător, era împlinirea concepţiilor lui de viaţă. Fără îndoială că ultimul lui act de serviciu pentru Legiune depăşeşte tot ce a făcut el pâna atunci, dar între masa sacrificiilor zilnice săvârşite in cursul funcţiunilor ce le-a îndeplinit in Mişcare, adeseori anonime, adeseori cunoscute numai de cel care le poartă povara, şi între ultima lui zvacnire de energie, care a spart plafonul acestei lumi pentru a salva viaţa Căpitanului, exista o legătură naturală şi o continuitate logică. Sterie Ciumetti era aeelaşi şi când strângea un ban pentru Legiune şi când murea pentru Capitan. Aceeaşi vână spirituală hrănea amândouă sacrificiile, deşi valoarea lor nici nu se poate compara.

După împuşcarea lui Duca, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Inteme, dăduse ordin organelor de poliţie şi jandarmerie că dacă îl prind pe Corneliu Codreanu să facă justiţie sumara cu el. Sterie Ciumetti fusese eliberat de la Jilava în după amiaza zilei de 29 Decembrie, cu câteva ore înainte de atentatul de la Sinaia, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Marin. Abia poposise in mijlocul familiei lui, când zbirii bat din nou la uşă şi îl ridică. De asta dată pentru totdeauna. Dus la poliţie, a fost groaznic chinuit ca să spună unde poate fi găsit Căpitanul. Cum Ciumetti lucrase permanent la secretariatul Mişcării, era cel mai indicat să le dezvăluie legăturile Căpitanului, persoanele pe care le frecventa in Capitală şi unde eventual s-ar putea ascunde. Cu toate chinurile ce le-a suferit, comisarii n-au putut smulge nimic de la el. L-au ameninţat cu moartea. Ciumetti nu s-a turburat, atunci într-un acces de furie şi disperare, au tras in el şi apoi i-au azvârlit trupul neînsufleţit la marginea unui lac în jurul Bucureştilor.

Comisarii de politie, Panova si Aurelian Negrescu, responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece. Prin corupţie şi presiuni guvenamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia in toamna anului 1940 vinovaţii si-au luat cuvenita pedeapsă.

Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Ciumetti in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit. De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi duşmănii. Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională. Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui. Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înălțare românească în lume. Carnea și oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie.

În toată viaţa lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Ciumetti a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naţionale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli. Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.

Sterie Ciumetti a fost un caracter tăiat in stâncă. Viaţa şi moartea lui formează un bloc de granit, o unitate indestructubilă. O existenţă rar întâlnită, modelată până in ultima clipă de văpaia spiritului nemuritor.

Horia Sima 

miscarea.net


Devine secretar general al Gărzii de Fier. Este rănit grav de jandarmi în timpul campaniei electorale din 1933. La sfârşitul lunii aceluiaşi an, abia eliberat de câteva ore din închisoare, este din nou arestat şi torturat de Poliţie pentru a divulga unde se ascunde Corneliu Codreanu. Când a simţit că nu mai poate suporta torturile, pentru a nu divulga ascunzătoarea acestuia, a preferat să-şi muşte o bucată din limbă, inflamaţia şi hemoragia produse paralizându-i vorbirea. În aceste condiţii, a fost dus de agenţii Siguranţei pe malul lacului Fundeni, în dreptul stăvilarului de pe şoseaua Fundeni de azi, fiind împuşcat şi aruncat în apă. Temperaturile foarte scăzute, care au dus la îngheţarea lacului Fundeni, au făcut ca trupul neînsufleţit al lui Sterie Ciumetti să fie găsit abia în primele zile ale lunii ianuarie 1934. – Conform adevarul.ro

Trebuie adăugat că a mai exista un alt Sterie Ciumetti, tot aromân, refugiat în Cadrilater, la Silistra în 1913, împreună cu alți macedo-români. Acesta a fot inginer constructor de poduri și șosele și nu avea nici o legătură de rudenie cu martirul legionar evocat mai sus.

Veșnica lui pomenire!

CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE acum 100 de ani. Principalele evenimente care au dus la unirea provinciilor românești cu Regatul României

CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE acum 100 de ani. Principalele evenimente care au dus la unirea provinciilor românești cu Regatul României

Regiunile României

Wikipedia

România după 1 decembrie 1918

Iată cum arăta harta Regatului României în 1916, înainte de întrarea în primul război mondial:

Image result for harta romaniei 1916

Așadar, România, în 1916, la începutul primului război mondial, precum și imediat după recâștigarea teritoriilor pierdute în fața Puterilor Centrale, în 1918, cuprindea: Muntenia, Oltenia, Dobrogea cu sudul acesteia – Cadrilaterul (câștigat în 1913 de la bulgari) – și Moldova până la Prut, dar fără județul Suceava.

În continuare vom vedea cronologia evenimentelor care au dus la unirea cu Patria Mamă a provinciilor înstrăinate (Basarabia, Bucovina – care cuprindea și județul Suceava, Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat.

Dar, TREBUIE SPUS că „România Mare” NU a atins întinderea maximă pe care putea și trebuia să o aibă! Au rămas în afara granițelor Țării vechi teritorii românești, iar frații români din aceste teritorii au fost supuși de vecinii noștri „binevoitori” unui regim crud de deznaționalizare și chiar de exterminare!

CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE. ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

……………………………………..

Desideratul românilor de a trăi într-un singur stat a fost împlinit în urma participării României la primul război mondial, participare care a avut tot sprijinul opiniei publice româneşti. Dăm câteva exemple de luări de poziţie: Take Ionescu, cuvântare în sala Dacia pe 15 Februarie 1915 – „nu este suficient să adere la această politică, un grup ci o întreagă ţară. Nu este vorba domnilor să trăim într-o Românie mai mică sau mai mare; toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă: să rămână lucrurile cum au fost” (Take Ionescu, Pentru România Mare. Discursuri din război, 1915 – 1917, Bucureşti, 1919, p. 5); În cadrul aceleiaşi întruniri, Nicolae Filipescu făcea apel la rege: „prin urmare domnilor, regele actual care nu domneşte numai pentru el, ci pentru toţi urmaşii lui, el are cel dintâi datoria ca el să ia iniţiativa şi prin vitejia pe care nu mă îndoiesc că o are, să lege definitiv soarta noastră de a lui. Noi avem o singură problemă, unitatea naţională; el are două: unitatea naţională a poporului peste care domneşte şi întărirea dinastiei în virtutea căreia domneşte” îşi încheia discursul, cerându-i regelui să „dea poporului unitatea sacră pentru că împreună să facem România Mare, căci în România Mică nu mai este loc nici pentru noi nici pentru tine” (Nicolae Filipescu, Pentru România Mare, Cuvântări din război, 1914-1916, Brăila, 1925, p. 138-139). Filipescu considera că România fără Ardeal era „o absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată, frântă în semicerc” (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916 – 1919, Ed. a III – a, note de Mircea Popa, Bucureşti, 1989. p. 128).

Iar dincolo de linia vestică a semicercului Filipescu prevedea viitorul românilor transilvăneni astfel: „Şcolile vor fi măturate şi statuia lui Arpad de pe Tâmpa Braşovului va fi ridicată din nou ca un simbol al omorârii unui popor” (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos 2/1915, f. 123). În concluzie, „cine nu înţelege instinctul de viaţă al acestui popor ce se zbuciumă grozav de furiile morţii, cine se simte mai aproape sufleteşte de bronzurile grădinilor din Berlin decât de barda din mâna lui Mihai Viteazul nu are ce căuta la praznicul nostru” (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos 2/1915, f 115).

Acţiunea proantantistă a fost susţinută de profesorii universitari, animaţi de dr. Ioan Cantacuzino, dr. Thoma Ionescu, rectorul Universităţii din Bucureşti, Const. Dissescu, Dimitrie Onciul şi Ermil Pangrati (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos. 45/1914, f. 34), din partea cărora regele a primit un memoriu. Răspunsul suveranului adresat profesorilor universitari suna: „nu pot avea alt sentiment şi alt ideal decât acela al naţiunii române. Domnii profesori nu au numai dreptul dar şi datoria să se amestece în marile mişcări ale neamului” („Facla”, an V, nr 358/29 oct. 1914, p. 2). În esenţă regele le declară că sentimentul său personal, dorinţele sale nu pot fi separate de cele ale poporului român, prin urmare nici de ale lor. O declaraţie foarte încurajatoare, făcută mai mult politicos decât cordial.

………………………………………………

România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste provincii româneşti se aflau în stăpânirea a două imperii (austro-ungar şi rusesc) din care unul era aliat al României în război iar celălalt inamic. Mai mult, la sfârşitul lui 1917 România avea cea mai mare parte a teritoriului sub ocpuaţie germană şi un aliat care încheiase pace separată cu inamicul, fiind practic în imposibilitate de a continua războiul. La nici un an de zile, în urma capitulării Germaniei în fata aliaţilor occidentali ai României, avea să ia naştere România Mare, prin dezmembrarea Imperiilor ţarist şi austro-ungar, prin voinţa liberă a transilvănenilor şi moldovenilor. În concluzie, tratatul încheiat între România şi statele ce compuneau Antanta Cordială şi soldaţii români (în rândurile ei aflându-se foarte mulţi ardeleni, fugiţi peste munţi din Transilvania sau dezertori din armata austro-ungară şi înrolaţi voluntar în armata română) au stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut însă reprezentanţii poporului din Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania unde nu mai exista autoritate rusească sau maghiară. „Veritabilul fundament al unităţii româneşti – aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al istoriei din sud-estul european»” (Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Iaşi 1998, p. 289-90). La fel de exactă şi declaraţia delegaţiei Bucovinei condusă de Iancu Flondor care a prezentat regelui la 28 noiembrie actul unirii. „Aducem Maiestăţii Voastre, regele tuturor românilor, unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară ţi-o închinăm Măria-ta, noi toţi […] nu e o cucerire a armelor ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit”.

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

23 ianuarie/5 februarie 1918 – Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 – Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” – se spune în proclamația Sfatului Țării.

28 ianuarie/10 februarie 1918 – România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

11/24 februarie 1918 – Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

20 februarie/5 martie 1918 – Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

3/ 16 martie 1918 – Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 – Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 – Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 martie/9 aprilie 1918 – La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara – Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul – ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 – Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 – Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 – Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

2/15 septembrie 1918 – Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 – Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 – Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida – Voevod.

14/27 octombrie 1918 – Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu – vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă – secretari.

17/30 octombrie 1918 – Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 – Proclamarea către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 – Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 – Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 – Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 – Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918 – Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu – Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 – Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 – Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 – Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 – Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 – O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majoritari, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 – Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța – Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie/7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila – Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 decembrie 1919 – România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 – Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

LA MULŢI ANI ROMÂNIA, LA MULȚI ANI ROMÂNILOR, ORIUNDE S-AR AFLA!

Sursa: mesageruldecovasna.ro

Despre drama românilor rămași în afara granițelor României Mari într-un viitor articol…

Să dea Dumnezeu să revină toate teritoriile românești între granițele Țării!

Dumnezeu să ajute România și pe români să-i ducă la mântuire!

Corneliu Zelea Codreanu către Primul-Ministru Vaida Voevod (20 iulie 1933) – Scrisoare deschisă

„20 iulie 1933. Corneliu Zelea Codreanu, scrisoare deschisă în care se adresează Primului-Ministru Alexandru Vaida Voevod. „La 23 iunie 1933, Corneliu Zelea Codreanu (dând curs solicitării unui adept din Râmnicu-Sărat) a decis înființarea unei tabere de muncă în localitatea Vișani, în scopul îndiguirii apelor râului Buzău, care se revărsa în fiecare an, inundând ogoarele sătenilor pe o suprafață de câteva mii de hectare: „Voim și noi să construim: de la un pod rupt până la captarea unei căderi de apă și transformarea în forță motrică, de la construcția unei gospodării țărănești noi, până la aceea a unui sat românesc nou. (…) Aceasta este chemarea istorică a generației noastre; pe ruinele de astăzi să clădim o țară nouă, o țară mândră.” Urmând îndemnul lui Codreanu, la 10 iulie, peste 200 de legionari au ajuns la Vișani, venind pe jos de la Galați, Focșani, București, Buzău, Tecuci, Iași sau Brăila. La inițiativa lui Armand Călinescu, energicul subsecretar de stat de la Ministerul de Interne și adversar declarat al legionarilor, mai multe companii de jandarmi au intervenit cu maximă brutalitate, lovindu-i fără milă pe adepții lui Codreanu.” Cristian Sandache, în cartea „Istorie și biografie – Corneliu Zelea Codreanu”, Editura „MICA VALAHIE”, 2011 Lectura: Lucian Dumbravă Muzica: „Imnul legionarilor căzuți”, varianta în limba franceză Imagini: Wikipedia”

Pomenirea Căpitanului și a celor împreună cu el, la 80 de ani de la asasinare

Pe 30 noiembrie 1938, în dreptul pădurii Tâncăbești, liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, era asasinat de către jandarmii care îl escortau spre închisoarea Jilava.

Alături de Codreanu, jandarmii i-au asasinat prin ștrangulare pe alți 13 legionari: Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru – „Nicadorii”, Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu – „Decemvirii”.

În comunicatul Parchetului Militar al Corpului II Armată de a doua zi, procurorii au mințit, povestea oficială despre eveniment fiind aceea că inculpații ar fi încercat să fugă de sub escortă, jandarmii fiind nevoiți să-i împuște.

„În noaptea de 29-30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnați de la închisoarea R. Sărat la București – Jilava.
În dreptul pădurii ce corespunde kilometrului 30 (in realitatea la km 40 – nota mea) de pe șoseaua Ploiești – București, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împușcături de necunoscuți care au dispărut și în acel moment transferații, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise și pe timp de noapte cu ceață deasă, au sărit din mașini, îndreptându-se cu vădită intenție de a dispărea în pădure.

Jandarmii, după somațiile legale, au făcut uz de armă[…] Atât Parchetul militar al Corpului II Armată, pe teritoriul căruia s-a întâmplat cazul, cât și parchetul civil, fiind înștiințate, au venit la fața locului și au constatat în mod oficial moartea celor numiți mai sus, de către medic, prin încheierea de proces-verbal.

A autorizat înmormântarea cadavrelor, rămânând mai departe în cercetarea cazului.
Comandantul militar, după propunerea parchetului și pentru motive de ordine publică, a aprobat ca înmormântarea să se facă la subcentrul militar Jilava, fapt ce s-a executat în dimineața zilei de 30 noiembrie a.c. prin îngrijirea închisorii militare Jilava”, se arăta în comunicatul publicat în ziarul Universul.
În realitate, însă, asasinatul a fost pregătit minuțios de către autoritățile ce trebuiau să vegheze la respectarea legii. Istoricul George Damian scrie că regele Carol al II-lea, care dusese țara într-o situație dezastruoasă pe plan extern, a căutat să obțină ajutor și garanții din partea marilor puteri, dar rând pe rând, Londra, Parisul și Berlinul l-au refuzat. Mai mult, Franța și Marea Britanie, „aliații naturali” ai României, i-au sugerat suveranului să se înțeleagă cu Germania.
„În urma turnelui Londra-Paris-Berlin Carol al II-lea a înțeles un lucru: Germania urma să devină puterea dominantă în România (și în întregul spațiu sud-est european), iar Franța și Marea Britanie nu doreau și nici nu puteau face mare lucru pentru a schimba această situație. Hitler și cu Göring nu au oferit nimic României – nici garanții teritoriale, nici armament – în schimb au cerut tot din punct de vedere economic și Carol al II-lea a fost de acord. Orice s-ar putea spune despre Carol al II-lea, dar nu că îi lipsea inteligența: a înțeles că după ce România avea să intre în sfera de influență economică a Reich-ului lui Hitler, acesta nu avea să ezite în a-și exercita influența politică. Și chiar dacă Hitler și diplomația nazistă (cu excepția unor facțiuni mistice din SS și SA) nu iubeau foarte tare Mișcarea Legionară, totuși cel mai logic partener al Germaniei în România urma să fie Corneliu Zelea Codreanu – ceea ce ar fi însemnat în cel mai bun caz pentru Carol al II-lea să ajungă pe planul secundar al politicii românești (ceea ce nu a suportat niciodată) sau chiar să fie detronat și exilat. Carol al II-lea a încercat să împiedice această evoluție prin uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu”, a scris istoricul George Damian.
Ernest Urdăreanu, mâna dreaptă a Regelui Carol al-II-lea, cel care se ocupa de „treburile murdare” ale suveranului, i-a transmis ordinul de asasinat lui Armand Călinescu, ministru de interne. Într-o însemnare din agenda sa, Călinescu nota: „Urdăreanu: Codreanu și Maniu. Eu nu la Maniu”. Cu alte cuvinte, Regele dorea să-l elimine și pe Iuliu Maniu, nu doar pe cel supranumit „Căpitanul”.
La 28 noiembrie 1938, Carol al II-lea s-a întors în țară din Germania, iar în noaptea respectivă a avut o întrevedere cu Armand Călinescu și Gavrilă Marinescu – șeful Poliției Capitalei, cărora le-a transmis ordinul de suprimare a lui Codreanu. 24 de ore mai târziu, asasinatul se producea în dreptul Pădurii Tâncăbești.
Plănuirea asasinării legionarilor reprezintă un act de terorism de stat, inițiatori fiind regele, Armand Călinescu și Gavrilă Marinescu. Regele-playboy „a introdus terorismul ca politică de stat”, considera atât de tranșant reputatul istoric Ioan Scurtu, dar și Alex Mihai Stoenescu sau Cristian Troncotă. Într-un interviu acordat jurnalistului Victor Roncea, istoricul Cristian Troncotă menționează că asasinarea lui CZ Codreanu s-a făcut „sub influența masoneriei asupra Casei Regale”. –

Asasinatul în sine a fost odios, dar detaliile crimei sunt de-a dreptul îngrozitoare, considerându-se faptul că este vorba de autorități ale statului.

În timpul scurtei guvernări legionare, detaliile crimei au ieșit la iveală. Legionarii au fost ștrangulați, fiecare în parte, după care au fost împușcați în spate – pentru a se potrivi cu povestea fugii de sub escortă. „Înmormântarea”, de care vorbea Parchetul Militar în comunicatul de a doua zi, a însemnat de fapt aruncarea victimelor într-o groapă comună, peste care s-a aruncat acid sulfuric și o placă de beton.

Plutonierul Sârbu, martor și executant al crimei, a povestit în ancheta din 1940:
„ …În zorii zilei de 29 Noiembrie 1938 am pornit spre Râmnicul Sărat. Am ajuns la închisoare, am fost băgați toți jandarmii într-o celulă unde maiorii Dinulescu și Macoveanu ne-au dat instrucțiunile asupra modului cum avea să-i executăm pe legionari. Punând în genunchi pe șoferul mașinii, i-a aruncat un ștreang dupa gât pe la spate, arătând cât de ușor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieșit apoi unul câte unul afară și fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acela era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în mașini. Aici legionarul era legat cu mâinile de banca, la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din față, în așa fel ca să nu se poată mișca în nicio parte. Așa au fost legați 10 legionari într-o mașină și 4 în alta. Eu am fost în prima mașină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului și fiecare jandarm era așezat în spatele legionarului ce-i fusese încredintat. În mâini aveam ștreangurile.
Am pornit. În masina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi și nici legionarii între ei. Ajunși în dreptul pădurii Tâncabesti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuției, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o și aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuției, dar nu știu de ce nu am executat niciunu. Atunci maiorul Dinulescu a oprit mașina, s-a dat jos și s-a dus la mașina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executați. Căpitanul și-a întors puțin capul către mine și mi-a șoptit:
– „Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!”
Dar în aceiași clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara mașinii și pășind înauntru cu revolverul în mâna a rostit printre dinti: „Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ștreangurile… A fost un muget și un horcăit, întrerupt din adâncul ființei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pâna la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineata. Aici ne asteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu și alții. Groapa era facută. Trași din mașină, legionarii au fost așezați cu fața în jos și împușcati în spate, pentru a se simula astfel împuscarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncati în groapa comună…”. Imagini și o relatare a deshumării cadavrelor aveți AICI.
Corneliu Codreanu a fost înmormântat creștinește pe 30 noiembrie 1940, la sediul Mișcării Legionare din Bucureștii Noi. La înmormântare au participat mii de oameni, dar și foarte multe personalități ale vieții culturale și politice interbelice.
După preluarea puterii de către comuniști, osemintele lui Codreanu au fost mutate din mormânt într-o locație rămasă necunoscută până azi.- activenews.ro