Pomenirea lui MIHAI VITEAZUL! – 9 august. Mihai face „toate lucrurile cu ajutorul călugărilor”. Tratat cu țarul rus pentru apărarea Ortodoxiei

Mihai Viteazul și tratatul secret cu țarul rus pentru apărarea ortodoxiei europene!

Mihai Viteazul a fost un protector și promotor al ortodoxiei în centrul și estul Europei. Domnitorul muntean a folosit ortodoxia ca o armă religioasă și ideologică pentru menținerea identității și a moștenirii bizantine, atât în lupta contra imperiului otoman cât și împotriva prozelitismului catolic și reformat. Mihai Viteazul și-a construit politca internă pe sprijinul bisericii și s-a inspirat de ortodoxie pentru a cuprinde sub sceptrul său și pe românii din Moldova și Transilvania. Domnitorul s-a bazat foarte mult pe sfetnicii săi clerici și a sprijinit biserica ortodoxă din cele trei țări românești. În 1594 îl sprijinea să urce pe scaunul mitropolitan pe Eftimie al II-lea (1594 – 1602), un sfetnic de nădejde de care a ținut seama în scurta sa și zbuciumată domnie. Mihai Viteazul s-a folosit de episcopul Teofil al Râmnicului și episcopal Luca al Buzăului (1573 – 1602), apoi mitropolit al Ungrovlahiei (1602 – 1629) în misiuni diplomatice. Se sfătuia și cu călugărul Serghie cu care a implementat într-un sobor la Târgoviște reforme pentru restaurarea vieții monahale în Valahia după modelul athonit. Mihai Viteazul s-a servit de tratatul cu principele transilvan Sigismund Bathory din 20 mai 1595, la care au participat episcopii Teofil și Luca pentru a prelua bisericile ortodoxe din Ardeal sub patronajul mitropoliei de Târgoviște. Astfel s-a reușit construirea mitropoliei ortodoxe de Alba-Iulia sub harul lui Ioan de la Prislop, în care românii ardeleni s-au regăsit protejați de voința domnului valah. Prins între Imperiul Otoman și imperialii sfântului imperiu roman de națiune germană, Mihai Viteazul a ales propria cale diplomatică.

A intrat în 1594 în Liga Sfântă zdrobindu-i pe turci în mai multe bătăli pe Dunăre și la Călugăreni. Dar Mihai Viteazul a mai făcut un lucru pentru a-și asigura spatele în fața expansiunii turcești și poftei imperialilor. Înainte de a semna la Mănăstirea Dealu în iunie 1598 tratatul cu Rudolf al II-lea, prin care era finanțat de germani și gradat căpitan general împotriva necredincioșilor, Mihai Viteazul, fidel credinței ortodoxe și folosirii acesteia ca armă religioasă și politică, a semnat o înțelegere secretă cu țarul Rusiei. Mihai Viteazul a făcut numeroase danii bisericilor și mănăstirilor din Ardeal până în Maramureșul istoric dincolo de Tisa, dar și în Moldova și în sudul Dunării. Românii din Ardeal vedeau în domnul valah un restituitor și apărător al ortodoxiei. Cronicarul maghiar Szamoskozy îl acuza pe Mihai Viteazul că a făcut ”toate lucrurile cu ajutorul călugărilor, aceștia i-au fost iscoadele”. Domnul valah era presat și de ofensiva contrareformei, deoarece sinoadele de la Brest-Litovsk din 1595/1596 au hotărât ca o parte din episcopii ruteni să se unească cu Biserica Romei. Mihai Viteazul se vede ca un apărător al polonezilor ortodocși și inițiază o alianță cu Moscova pentru apărarea dreptei credințe în fața islamului și a contrareformei catolice. Domnul român îl numește pe călugărul Serghie ca episcop de Maramureș și Muncaci, cu sediul la Muncaci, pentru apărarea dreptei credințe în Transilvania de nord în fața uniatismului. Mihai Viteazul realizează că fără o alianță cu țarul rus va rămâne singur în fața prozelitismului catolic și a ofensivei turcești. Mihai Viteazul avea o relație specială cu voievodul Kievului și se sprijinea pe luptătorii cazaci în luptele sale. Relaţiile dintre Mihai şi Constantin Vasile erau de notorietate în Europa vremii, fapt demonstrat şi de mărturia raguzanului Giovanni De’Marini Poli, care raportează împăratului Rudolf al II-lea la 31 ianuarie 1598 despre planurile privind o campanie în Moldova ale voievodului muntean. ”Astfel Mihai a chemat la el pe cazacii care erau în Transilvania şi a trimis după alţii în Polonia la cneazul Vasile, palatinul Rusiei, cu care are bună înţelegere pentru aceşti cazaci şi pentru toate celelalte de trebuinţă şi a mai pus să-i ademenească pe cazacii din garda lui Ieremia Voievodul, care s-au şi hărţuit în Moldova cu moldovenii şi au trecut cu anasina prin Moldova cu toată împotrivirea lui Ieremia Voievodul … şi aşadar Mihail Voievodul aşteaptă un număr de cazaci de aceştia prin mijlocirea cneazului Vasile Palatinul, pe care îi ţine pe toţi cu leafă, pe lângă darurile în bani pe care le trimite când pune să-i cheme”.

Relația cu voievodul Kievului erau datorită afinităților religioase ortodoxe. Kievul se opunea cancelarului polonez catolic, Zamoyski. Mihai Viteazul îl trimite pe episcopul Luca al Buzăului la Moscova să se întâlnească cu țarul Feodor, fiul lui Ivan cel Groznic, pentru a primi sprijin financiar și militar în vederea refacerii oastei și bisericilor ortodoxe distruse de turci în Țara Românească. Luca al Buzăului încheie un acord verbal cu țarul Rusiei în iulie 1597. Episcopul Luca se întorcea de la Moscova cu mari daruri, 200 de galbeni, cinci perechi de blănuri de samur și de vulpe neagră și o scrisoare care amintea de un tratat secret. Din scrisoare reiese că tratatul era politic și bisericesc. ”Și tu, Mihaile voevod, să fii sub înalta noastră mână și să fi păstrat în grația noastră imperială și în viitor măria noastră imperială vrem să ne ținem sub protecția noastră imperială și să te păzim și să te apărăm de toți dușmanii tăi fără excepție.” Reîntors acasă episcopul Luca primește de la Mihai recompensă pentru serviciile aduse  ”sate și vecini în valoare de 145.000 aspri”. Despre acest tratat secret care asigura protecție lui Mihai Viteazul în lupta sa de apărător al ortodoxiei ar trebui să se cerceteze arhivele de la Moscova pentru a se identifica noi dovezi și răspunsuri despre complicata geopolitică a epocii.

Ionuț Țene

Reclame
Imagini de la marșul și festivitățile cu prilejul a 100 de ani de la cucerirea Budapestei bolșevice

Imagini de la marșul și festivitățile cu prilejul a 100 de ani de la cucerirea Budapestei bolșevice

Fotografii și filmări de la actiunea organizata la Centenarul Eliberarii Budapestei, in cinstea eroilor Armatei Romane, de catre Asociatia Calea Neamului impreuna cu Fratia Ortodoxa si Liga Studentilor Iasi, cu concursul Asociatiei Traditia Militara si a unor grupuri de tineri muzicieni din Brasov, Harghita si Covasna si cu participarea speciala a legendarului scriitor si general de 96 de ani, Radu Theodoru. Felicitari tuturor organizatorilor si participantilor! – Mihai Sorin Tîrnoveanu

Au participat aproximativ 500 de români, îmbrăcați în costume populare, uniforme de epocă, tricouri inscripționate cu mesaje patriotice sau purtând steaguri tricolore.

Între momentele Arcul de Triumf, unde au avut loc intonarea imnului de stat, scurte cuvântări, momente artistice etc și Piața Victoriei, în timpul marșului pe bulevardul Kiseleff, coloana s-a oprit în dreptul Ambasadei Federeției Ruse pentru a le aminti rușilor că Basarabia este pământ românesc.

De reținut: Nici un reprezentant oficial al statului român nu a fost prezent…

Fotografii: 

Asociația „Calea Neamului” , pe 4 august, ne cheamă să serbăm 100 de ani de la ocuparea românească a Budapestei bolșevice

Asociaţia ‘Calea Neamului’ va marca, în Bucureşti, o sută de ani de la intrarea Armatei Române în Budapesta

Asociaţia ‘Calea Neamului’, care este activă în judeţele Braşov şi Covasna, va marca împlinirea a o sută de ani de la intrarea Armatei Române în Budapesta, pe 4 august a.c., la Bucureşti, manifestările anunţate de organizatori cuprinzând şi un marş şi un ceremonial religios la Arcul de Triumf din capitală. 

Preşedintele Asociaţiei ‘Calea Neamului’, medicul Mihai Tîrnoveanu, a precizat, pentru AGERPRES, că acţiunea a primit autorizaţie de la Primăria Capitalei şi că estimează că la aceasta vor lua parte aproape 1.000 de persoane.

Potrivit acestuia, au fost trimise invitaţii oficiale de participare la eveniment către conducerea Ministerului Apărării Naţionale, precum şi către Ambasada Ungariei la Bucureşti, ‘prilejuindu-i, astfel, ambasadorului Ungariei posibilitatea de a-şi exprima recunoştinţa în numele statului şi poporului maghiar faţă de Eroii Armatei Române care şi-au dat viaţa pentru eliberarea actualului teritoriu al Ungariei de regimul bolşevic instaurat în 1919 de Bela Kun, cu sprijinul direct al Rusiei comuniste’.

Participanţii la marş vor porni la ora 17,00 din Piaţa Charles de Gaulle spre Arcul de Triumf, unde vor fi depuse coroane de flori, va avea loc o slujbă de pomenire a eroilor, se vor cânta cântece patriotice şi se vor ţine scurte alocuţiuni, după care îşi vor continua drumul până în Piaţa Victoriei, unde va avea loc un scurt program artistic.

‘Sărbătorim centenarul intrării Armatei Române în Budapesta şi al eliberării Ungariei de regimul bolşevic. Sunt 100 de ani de când Armata Română a dat o lecţie întregii Europe, făcând scut în faza extinderii regimului comunist în întreg Centrul Europei, consfinţind, totodată, prin campania militară din 1919 actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 (…) Din judeţele Braşov şi Covasna vor fi prezente aproximativ 250 de persoane, majoritatea tineri. Şi-au mai anunţat participarea Liga Studenţilor de la Universitatea Iaşi, Frăţia Ortodoxă ‘Sfântul Mare Mucenic Gheorghe’, Asociaţia ‘Tradiţia Militară’, care va reconstitui, îmbrăcând uniformele militare de la 1919, acele momente istorice, precum şi mai multe asociaţii din ţară. Sperăm că vom fi în jur de 1.000 de oameni şi că foarte mulţi bucureşteni ni se vor alătura.

Manifestaţia este autorizată de Primăria Municipiului Bucureşti şi avem privilegiul să desfăşurăm marşul pe partea carosabilă şi nu pe trotuar, aşa cum se cuvine, pentru a cinsti Armata Română’, a declarat, pentru AGERPRES, preşedintele Asociaţiei ‘Calea Neamului’, medicul Mihai Tîrnoveanu.

Sursa: dcnews.ro

Balada lui GOGU PUIU, partizan legionar aromân în Dobrogea

Image result for gogu puiu

Cântec aromân pe versurile lui Sterică Puiu, fiul lui Cociu Puiu – executat în 1950, într-unul din „trenurile morţii”.
Gogu Puiu a fost unul dintre liderii rezistenţei armate anticomuniste din Dobrogea. Întors în ţară, în 1947, după ce fusese instruit de serviciile secrete occidentale, pentru a organiza o insurecţie armată în Dobrogea,
el a condus, alături de fraţii Fudulea şi Nicolae Ciolacu, una dintre cele mai numeroase şi bine înarmate structuri de rezistenţă împotriva regimului comunist instaurat de ocupaţia sovietică.
În noaptea de 18 iulie 1949, încercuit de trupele de Securitate într-o casă din Cobadin (jud. Constanţa), Gogu Puiu luptă eroic cu comuniştii, luându-şi zilele cu ultima grenadă, după terminarea muniţiei. Securitatea nu a
fost niciodată convinsă că trupul carbonizat găsit în şura arsă era al lui Gogu Puiu, existând ipoteza că ar fi putut scăpa. Gogu Puiu a intrat în legendă, rămânând în amintirea aromânilor şi a românilor ca un erou naţional.

Notă: Unele surse dau ca dată a posibilei morți ziua de 18 iulie 1949, altele pe cea de 19 iulie 1948…

Răspândiți! PROTEST ÎN FAȚA GUVERNULUI -Duminică 7 iulie – ÎMPOTRIVA IMPUNERII LIMBII MAGHIARE CA A DOUA LIMBĂ OFICIALĂ ÎN ADMINISTRAȚIE

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi în aer liber

DIN NOU LA BUCUREȘTI! STOP UDMR! Alertă MAXIMĂ, DISTRIBUIȚI, căci timpul e scurt!

DUMINICĂ, 7 iulie, ora 17, MITING în fața GUVERNULUI împotriva impunerii de către UDMR ca limba maghiară să devină a doua limbă oficială în statul român! Protestul organizat de Asociația Calea Neamului s-a decis în ședința Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mureș, în urma situației create de presiunile exercitate asupra Guvernului de către UDMR, Kelemen Hunor cerând primului ministru să modifice Codul Administrativ, proaspăt adoptat prin Ordonanță de Urgență (încă nepublicat în Monitorul Oficial), după legea votată anul trecut de parlament dar respinsă de CCR.
Fraților, atacul liderilor UDMR asupra statului si poporului român este fără precedent!

Vor să ne ia Crucile de pe mormintele Eroilor nostri de la Valea Uzului, vor Cheile Bicazului din Neamț, ne-au luat prin retrocedări ilegale mii de hectare de pământ si pădure, sute de clădiri din centrele marilor orașe, Ungaria tranzactionează gazul din Marea Neagră ca la ea acasă, iar acum vor să ne ia Limba Română ca unică limbă oficială în statul român!

Trebuie să spunem odată pentru totdeauna: STOP UNGARIA în ROMÂNIA! STOP pretențiilor aberante ale UDMR! STOP santajului pe care această formațiune îl exercită de aproape 30 de ani încoace asupra tuturor guvernelor României!
Chemăm alături de noi pe toți românii care s-au săturat de această stare de fapt, pe toți acei care vor să fie Pavăză pentru frații lor de sânge si credință din Ardeal, cei mai afectați de legea Codului Administrativ. Obligativitatea folosirii limbii maghiare se va extinde de la nivel local (primării, consilii locale si județene), la nivel CENTRAL, anume în Prefecturi si deconcentrate.
NO, GATA, NO, HAI!

Sursa: asociatiacaleaneamului

Un protest pe aceeași temă a avut loc și anul trecut: 

PROTEST şi MARŞ pe 29 iulie, în Capitală, împotriva oficializării limbilor unor minorităti în administrație. Organizat de asociații ale românilor din Covasna, Harghita şi Mureş

 

Despre Cheile Bicazului:

Mihai Sorin Tîrnoveanu

Cheile Bicazului sunt ale jud. Neamț!
Fiecare român o știe, Stefan cel Mare și Sfânt al Moldovei Aici a fost! Iar Duhul Sau nu moare!
Câteva sute de oameni frumoși și demni au ieșit în centrul orașului Piatra Neamț pentru a-si exprima hotărârea ca simbolul județului, Cheile Bicazului, să nu fie trecut in mod arbitrar la Harghita, după dorința unor lideri UDMR de a redesena conturul graniței fostului Imperiu Austro-Ungar. Nemțenii alături de care am fost și noi, le-au transmis astfel un mesaj clar autorităților jud. Neamț să se implice cu toate resursele in această dispută administrativă dintre Harghita și Neamț. Deși organizatoarea protestului, Roxana Mihaila, a avut numai câteva zile la dispoziție pentru mobilizarea oamenilor, protestul a fost unul reușit, primul cuvânt care îmi vine în minte, fiind, ,Frumos”.
Copiii si tinerii in costume naționale au fost Imaginea acestui Marș, atmosfera întregii manifestari exprimând emoție și voință, demnitate și hotărâre. Celor din Piatra Neamț li s-au alăturat și oameni din localitățile învecinate dar și români veniți de mai departe, din Comanesti, Darmanesti (am avut bucuria să o revăd pe prietena noastră Ionela Sporici Vrinceanu), Târgu Secuiesc și Brașov, Mihaela Aionesei și Anita Toporeanu însoțindu-mă la acest drum.
Lupta pentru normalitate, pentru Cheile Bicazului in jud. Neamț de-abia începe. La fel si mobilizarea noastră.
Doamne ajută fraților!

 

Pomenirea domnitorului martir MIRON BARNOVSCHI – 2 iulie 1633. Mucenic al lui Hristos și apărător al Ortodoxiei!

Atunci când ne gândim la Iaşi, ca valoare istorică şi culturală, socotim că începutul transformărilor a pornit de la Vasile Lupu. Atunci când ne gândim la primul martir al neamului, de viţă nobilă – ne vine în minte numele lui Constantin Brâncoveanu. Şi, totuşi, înainte de Vasile Lupu a înflorit Iaşul. La fel, altcineva, înainte de Brâncoveanu, a primit cununa martirajului. În ambele cazuri, cel la care facem referire este Miron Barnovschi. Cunoscut mai mult pentru biserica ce-i poartă astăzi numele. Fără a se şti, însă, câte alte monumente de cult a clădit şi cât de mult a zidit la temelia Iaşului, a Moldovei şi a epocii căreia a aparţinut.

În timpul lui Miron Barnovschi Movilă (ianuarie 1626 – iulie 1629 şi aprilie-iulie 1633), Iaşul a devenit capitală în sensul deplin al cuvântului. Domnitorul a fost primul care a adus Moldovei o deschidere europeană, prin înrudirea sa cu mari familii boiereşti din Polonia şi Austria, dar şi prin legătura de prietenie și de familie cu mitropolitul Petru Movilă al Kievului. În perioada lui Barnovschi a fost redactat şi adoptat primul cod de legi, în sens de constituţie. Au fost date legi cu privire la scăderea dărilor, starea breslelor şi a meseriaşilor, dar şi alte reforme cu caracter juridic.

Sinod pentru apărarea credinței

Miron Barnovschi s-a îngrijit neîncetat de viaţa spirituală a moldovenilor, dar şi de etica preoţilor şi a călugărilor. În egală măsură, a protejat lăcaşurile de cult în faţa abuzurilor funcţionarilor de stat, dar a ţinut în frâu şi clerul, căruia nu i-a permis să se îndepărteze de canoanele Bisericii Ortodoxe. În acest context, în toamna anului 1626, s-a întrunit primul sinod la Iași – în calitate de reședință mitropolitană. De asemenea, a fost primul sinod convocat de cărte un domnitor și nu de autoritatea eclezială. Deciziile luate aici au fost sub influenţa marilor cărturari Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei şi Varlaam, viitor mitropolit. S-a stabilit faptul că un călugăr nu avea drept la proprietate privată, la afaceri personale sau la plimbări inutile. În plus, s-a interzis ca în mănăstiri să fie găzduite femei și a fost dată o hotărâre cu privire la situația creștinilor catolici din Principatul Transilvaniei, care migrau în Moldova. Acestora nu le era permis să se așeze în sate românești ortodoxe sau în preajma mănăstirilor, fiind considerați un adevărat pericol pentru ortodoxia moldovenilor. În ciuda tuturor legilor dure stabilite în sinod, acestea au fost aprobate şi respectate, iar rezultatele nu au întârziat să apară.

Ctitor de cultură și de așezăminte bisericești

Marile realizări culturale ale Iaşului sunt atribuite, aşa cum am mai spus, lui Vasile Lupu. Motivul îl reprezintă concretizarea unor reuşite în timpul domnitorului. Cu toate acestea, nu trebuie uitat cel de la care au pornit ideile, care a început munca şi n-a mai avut, din păcate, răgazul de a culege roadele. În timpul său, Miron Barnovschi l-a trimis de două ori pe ieromonahul Varlaam de la Secu, viitorul mitropolit al Moldovei, în Rusia. Prin intermediul lui a cerut cumpărarea de icoane şi cărţi şi chiar a dorit achiziţionarea unei tipografii.  Încă de atunci, Varlaam a început lucrul la Cazania sa, monument de limbă şi cultură românească. Pentru că de atunci s-a dorit punerea limbii române pe un piedestal al culturii.

Miron Barnovschi este şi părintele spiritual al mai multor locaşe religioase. A ctitorit Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iaşi – care astăzi îi poartă numele, Mănăstirea Bârnova, Mănăstirea Hangu de pe Valea Bistriţei şi a contribuit la construcţia bisericii Stavropighiei din Liov. A finalizat construirea Mănăsirii Dragomirna şi, de asemenea, a început construirea Bisericii Sfântul Ioan din Iaşi.

Lucrările domnitorului sunt primele ctitorii ieşene care au creat un nou stil arhitectonic. Un stil care va influenţa următoarele două secolele. Un stil care a influențat și modul în care a fost construită biserica mănăstirii Trei Ierarhi. Până şi cronicarul Miron Costin vorbeşte despre puterea neobişnuită a domnitorului de a zidi atâtea biserici în doar trei ani – muncă de zeci de ani a altor domni.

Renunțare pentru popor și pentru Dumnezeu

Ctitoriile lui Barnovschi nu au însemnat doar muncă în folosul comunității. Nu au însemnat doar ziduri goale, ci au fost rodul vieții sale evlavioase. El este amintit ca fiind un om care iubea rugăciunea. În multe nopți, domnitorul era văzut îngenunchiat în fața sfintelor icoane. Iar de la credința sa nu s-a dezis nici în clipa morții.

Constantin Brâncoveanu, reperul domnitorului martir, a trecut la Domnul în anul 1714. Însă, cu mai bine de 80 de ani în urmă, Miron Barnovschi îşi dădea ultima suflare, cu credinţa nesrtrămutată în Hristos Dumnezeul nostru şi în viaţa veşnică. Acest lucru, după ce fusese întemniţat tot la Edikule, ca şi Brâncoveanu mai târziu.

În urma unui conflict cu Imperiul Otoman, Barnovschi a renunţat la tron, în anul 1629. Motivul de bază a fost refuzarea cererii marelui vizir de a adăuga la plata tributului un bacşiş de 20.000 de galbeni. Domnitorul s-a retras la moşia sa din Polonia. Țara l-a rechemat, însă, pe Miron Barnovschi și l-a reales în funcţie. Iar el a acceptat, lăsând în urmă un trai comod și îmbelșugat și o viață sigură, într-o țară ce-i devenise a doua casă. A lăsat toate pentru a-și sluji poporul, fără să se teamă de consecințe. Fără a cere măcar socoteală celor care l-au vândut la sfârșitul primei domnii.

Pentru a obţine recunoaşterea Înaltei Porţi, acesta a hotărât să meargă personal la Constantinopol. Drumul a început la 3 mai1633 şi a durat până la 20 iunie. Deşi a fost avertizat de Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, de faptul că Vasile Lupu i-a pus la cale pieirea, Barnovschi şi-a continuat pașii spre Istambul.

Misterul mormântului

Pentru câteva zile a fost arestat şi, în acest timp, şi-a scris testamentul. La 2 iulie 1633 a fost decapitat, deoarece a refuzat ca, în faţa Sultanului Murad al IV-lea, să se lepede de Ortodoxie şi să treacă la islam. Pedeapsa a continuat până dincolo de moarte, ultima dorință fiindu-i refuzată. Domnitorul a vrut ca trupul să-i fie îngropat la Mănăstirea Dragomirna. Cu toate acestea, el a fost înmormântat, pentru început, în cimitirul Patriarhiei din Constantinopol. Apoi, Vasile Lupu a dorit să îndrepte măcar o frântură din răul pe care îl făcuse, motiv pentru care i-a adus osemintele în ţară. Undeva, firul se rupe, întrucât locul mormântului său a rămas necunoscut. Cu toate acestea, Dumnezeu a demonstrat, încă o dată, că nu ţine lumina ascunsă sub obroc. Săpături făcute la Biserica Barnovschi, în 1996, au scos la iveală, din pardoseala bisericii, un mormânt. Un mormânt considerat a-i aparţine marelui domnitor.

Miron Baranovschi s-a întors acasă. La fel de smerit precum a fost în timpul scurtei sale vieți. Aproape necunoscut nouă, celor ce trăim în moștenirea lui. E trist să luptăm pentru viitor și pentru mărirea de a fi, cândva, Capitală Culturală Europeană, fără să ne cunoaștem trecutul. Fără să mulțumim celor care s-au jertfit, cu dragoste, cu sânge și credință pentru a consolida temelia unui oraș și a unei țări.

Sursa: doxologia.ro

Sfântul Ștefan cel Mare – 2 iulie

Voievodul sfânt

Domnul

Canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare
Fotografie de la canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare, 20 iunie 1992

Fiu al domnului Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, Ștefan l-a înfrânt în 1457, la Doljești, pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, și a fost uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o amenințare pentru Europa și pentru întreaga Creștinătate. Cea mai importantă victorie asupra turcilor Ștefan a obținut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Semnificativ pentru gândirea voievodului, Cronica Țării Moldovei spune că, după această luptă, Ștefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine și cu apă și în toată țara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu și numai Lui să i se aducă laudă”.

După propria sa mărturie, Ștefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câștigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) și Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) și Războieni-Valea Albă (1476). Și în cazul înfrângerilor, Ștefan cel Mare a dovedit o profundă conștiință duhovnicească: „a stat în voința lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate și lăudat să fie numele Său”.

Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpănă avea să fie cel din lupta de la Șcheia (1486), în care voievodul a căzut de pe cal și a zăcut jumătate de zi printre morți. Acest moment și poate înțelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu armele văzute au dus la o transformare în activitatea sa.

Ctitorul
În cea de-a doua parte a domniei, Ștefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici și mănăstiri, construind chiar și două în același an. Tradiția vorbește de un număr de 40 de lăcașuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcția în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele și cărțile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumusețe – Tetraevanghele, Mineie, Viețile Sfinților –, cădelnițe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur și argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ștefaniană”.

Această epocă, deopotrivă culturală și spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Țării Moldovei și a rămas o moștenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spațiul românesc, ci și în spațiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieții monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ștefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea și împodobirea locașurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu și pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălțate cu smerenie către Dumnezeu.

Familia
Viața de familie a unui principe creștin este unită permanent cu responsabilitatea în fața lui Dumnezeu pentru poporul încredințat de El să-l conducă. Faptele lui trebuie să slujească supușii, inclusiv prin datoria de a lăsa țării un urmaș vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile în familie. În această lumină trebuie înțelese cele trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă) ale lui Ștefan cel Mare. Întâia soție, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soție, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor două soții nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieții. Dintre băieți, îi va supraviețui doar Bogdan al III-lea, urmaș la tron și fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Țării Românești – și a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedește falsitatea ipotezelor privind numeroșii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareș. Faptul că acesta avea să fie cel mai vrednic urmaș este rodul pocăinței adânci a domnului, care a avut tăria de a-și plânge păcatul și de a-și întoarce viața la Dumnezeu. Pentru această conștiință smerită, Dumnezeu a întors o greșeală într-o binecuvântare și a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcașuri întocmai ca și tatăl său.

Omul și sfântul
Sfârșitul domnului a fost unul pe măsura vieții sale: „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan vodă” (Letopisețul lui Grigore Ureche).

După trecerea lui Ștefan cel Mare la cele veșnice, în 2 iulie 1504, poporul a simțit că are un mijlocitor și un rugător în cer. Din generație în generație, Ștefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” (Mihai Eminescu), nu doar al Țării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însuflețit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naționale de la Putna (1871 și 1904), a inspirat literatura și folclorul cu o pildă de vitejie și de demnitate. Și noi, cei de astăzi, avându-l înainte ca model, ne recâștigăm încrederea în forțele noastre și știm că Dumnezeu, pentru astfel de mărturisitori, nu lasă un popor să piară. Un popor creștin care, în momente de mare cumpănă sufletească, se inspiră din viața trăitorilor în Dumnezeu, își va păstra identitatea și va ști să răspundă la orice amenințare dinăuntru sau dinafară.

Recunoașterea oficială a sfințeniei lui Ștefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deși el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa. O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Țara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”. Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinților o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt ține, poate, de trăirea religioasă a românilor, care își cinsteau sfinții spontan, cu o simplitate firească, fără să simtă nevoia unei decizii oficiale bisericești. Era suficientă tradiția lăsată de părinți și bunici și legătura de inimă cu sfântul respectiv. În spațiul creștin al Evului Mediu, pe de altă parte, era cunoscută categoria sfinților-regi, care cârmuiau cu credință poporul întru frica lui Dumnezeu: Sfinții Boris și Gleb la ruși, Sfântul Ștefan al Ungariei (997 – 1038, deci înainte de 1054, n. adm.), Sfântul Venceslas al Boemiei (921-935, martirizat. n. adm.) și alții. Pe aceste temeiuri și Biserica Ortodoxă Română a împlinit în 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ștefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind și ziua cinstirii sale – 2 iulie.

Semnele sfințeniei lui Ștefan cel Mare le găsim în viața lui și în moștenirea pe care ne-a lăsat-o. În viața lui și-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creștere și pentru un popor amenințat cu islamizarea; de soț și tată – moartea celor două soții și a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curățit și l-a sfințit, dându-i o credință nestrămutată în ajutorul Lui. Ștefan cel Mare este mare pentru că a înțeles că biruințele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare și spre răbdare. Îi vedem nădejdea în ajutorul sfinților militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – și smerenia cu care își întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primește de la noi și această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulțumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine și cu apă.

Ștefan cel Mare este sfânt pentru că și-a iubit neamul și s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire și evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moștenire neprețuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!”. Această moștenire o avem și noi de păstrat și de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului și credința ortodoxă.

%d blogeri au apreciat asta: