Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu și după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.
Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Școala Clemenţa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului).
La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultăţii de Drept şi Litere.
Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia. Reîntors în țară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totuşi, – deşi puteam fi scutiţi – munca obligatorie şi munca la zăpadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirând curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit.
Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţa şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid, care, de altfel, avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atâţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată.
Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam, aşadar, pe amândouă planurile: teoretic şi practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic şi umblă pe căi misterioase.
În 1959 grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a începu să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionar”. Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile şi învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.
Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui “hold-up”, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil în mare grabă cu apă dintr-un ibric cu smalțul sărit. Naș l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu.
La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvârşit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Dârvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfânta Împărtăşanie. De atunci am dus o viaţă creştină conform datinii şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare.
După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependențele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica.
De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.
În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părinţii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leșe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.
Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la sfânta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic.
Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.
(Cele de mai sus le-am relatat pe larg şi într-o formă literară într-o naraţiune intitulată Jurnalul fericirii, care merge până în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, după intervenţia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă).
Nicolae Steinhardt, 1987
(Ispita lecturii – inedite, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2000 apud Revista Permanențe nr. 7/2005)
Notă:
Textul a fost primit de la Arhim. Serafim Man (împreună cu o prezentare a lui monahului Nicolae Dela Rohia făcută de Părintele Serafim) de T. Slama-Cazacu, la Mănăstirea Rohia, în timpul unei șederi acolo între 19-21 octombrie 1997. Părintele Serafim a afirmat că textul este inedit și a scris pe foaia respectivă: „Sunt de acord cu publicarea lui, 21 octombrie 1997”. La sfârșitul textului semnat de N. Steinhardt (primit în dactilogramă) e adăugat de mână: „Pr. Valerian Pop, Mănăstirea Sfânta Ana, Rohia, 26 noiembrie 1990. Monahul Nicolae – cum scrie pe piatra funerară a mormântului său din micul, dar îngrijitul cimitir al Mănăstirii – a locuit la Rohia între 1980 si 1989” (T. S.-C.).
Sursa: fericiticeiprigoniti.net
„Curajul e taina finală. Învinge acela care este dispus să moară.” — Nicolae Steinhardt
Veșnica lui pomenire!
