Români, treceți Tisa!
Cititți și:
Aniversare – 4 august – 97 de ani de la ocuparea Budapestei de către Armata Română, în 1919
Anunțuri
Istorie
8-9 august – Pomenirea martirului pentru credință și neam MIHAI VITEAZUL
Deși oficial istoria reține data de 9 august, sunt unele surse istorice care precizează 8 august ca dată a morții voevodului martir.
Reiau un articol din 2016:
Asasinarea lui MIHAI VITEAZUL – 8 august 1601
Descrierea uciderii mişeleşti şi soarta rămăşiţelor pământeşti ale Bravului Mihai în cronici interne şi externe, în corespondenţe purtate între personalităţi ale vremii precum şi în alte documente:
 |
| Uciderea lui Mihai Viteazul |
1) „Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o.” (1601 Giorgio Basta, într-o scrisoare adresată Arhiducelui Mathia, viitorul împărat habsburg).
 |
| Asasinul lui Mihai Viteazul: Rudolf al II |
 |
Asasinul lui Mihai: Gheorghe Basta ! |
2) „A fost trimisă o mare trupă de valoni în tabăra valahului Mihai, în urma unui sfat de taină ţinut de Basta György şi căpitanii săi în noaptea de 8 august 1601, cum să-şi desfăşoare trupele pentru o confruntare cu valahul … Unul din căpitani cu numele Bori (Beaury) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: „Eşti prins!”, Mihai i-a zis:” Ba!” şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort ţi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp.” („Istoria Transilvaniei” de István Szamosközi (1565 – 1612) – istoric maghiar din Transilvania).
 |
| Mihai Viteazul – o poza mai putin cunoscuta ! |
3) „O vreme mijlocitorul (Beaury) lui Basta cercetează aici şi acolo şi, pe neaşteptate, trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai, Beaury şi alţi câţiva subalterni ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins. Beaury, adresându-se acestuia, spune: „Eşti prizonier !”, la care acesta răspunde: „Nicidecum !” şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaury cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia. Capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort … corpul lui Mihai a fost scos din cort, despuiat de haine şi a zăcut timp de trei zile în apropierea drumului public …După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de căini, câţiva sârbi l-au înmormântat din ordinul lui Basta, într-o groapă, pentru ca în cele din urmă, cu trecerea timpului să fie dus la Alba-Iulia …” („Cronica Transilvaniei” – Wolfgang Bethlen istoric maghiar, cancelar al Transilvaniei (1639-1679).
4) „Basta a trimis două companii de valoni şi două companii de soldaţi germani, împreună cu alţii călări, să înconjure cortul lui Mihai şi să-l prindă viu. Care ordin, transmis de Basta s-a executat cu supunere şi la sosirea lor au declarat voievodului că este prizonierul majestăţii sale imperiale romane şi trebuie să se predea de bunăvoie. Când însă voievodul a chemat în ajutor pe locotenentul său şi a apucat o sabie atârnată în cort, punându-se în poziţie de apărare şi după izbirea unui căpitan neamţ, căpitanul valon s-a înfuriat împotriva lui şi l-a străpuns cu lancea, în timp ce căpitanul neamţ i-a tăiat capul. Voievodul … a căzut pe loc iar corpul său mort a zăcut o întreagă zi neînmormântat sub cort.” („Cronologia …”, Hieronymus Ortelius (1543 – 1614) – istoric flamand).
5) „… valonul (Beaury), fiind gata să înfăptuiască ceeace a promis, merge în tabăra voievodului însoţit de circa 60 de oameni şi, găsindu-l în cortul său, intrând la el îndrăzneţ, l-a somat să se predea ca prizonier al împăratului: Mihai fiind pe cale să-şi întindă mâna spre iatagan, căpitanul valon l-a lovit cu o halebardă în piept şi în aceeaşi clipă un altul, cu spada, printr-o lovitură i-a tăiat capul de pe umeri. O moarte nedemnă pentru un căpitan atât de valoros …” („Istoria generală a Turciei”, Richard Knolles (1550 ? – 1610) – istoric englez).
5) „… valonul (Beaury), fiind gata să înfăptuiască ceeace a promis, merge în tabăra voievodului însoţit de circa 60 de oameni şi, găsindu-l în cortul său, intrând la el îndrăzneţ, l-a somat să se predea ca prizonier al împăratului: Mihai fiind pe cale să-şi întindă mâna spre iatagan, căpitanul valon l-a lovit cu o halebardă în piept şi în aceeaşi clipă un altul, cu spada, printr-o lovitură i-a tăiat capul de pe umeri. O moarte nedemnă pentru un căpitan atât de valoros …” („Istoria generală a Turciei”, Richard Knolles (1550 ? – 1610) – istoric englez).
6) ”În afara cortului se aflau aproximativ 17 slujitori ai Domnului care, dându-şi seama de ce se petrece, au sărit să-şi apere stăpânul. S-a încins o luptă aprigă în care au pierit peste 30 de oameni ai lui Mihai. Calul Voievodului, care aştepta gata înşeuat la intrarea în cort, a fost împuşcat şi trupul lui Mihai a fost aşezat pe cadavrul calului şi lăsat astfel în timpul zilei, până la căderea serii. Nişte ostaşi din vechii slujitori ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns, şi mulţi l-au plâns cu prisosinţă.” (Gheorghe Palamede, grec contemporan cu Mihai Viteazul).
7) „… Basta trimise asupra lui Mihai două steaguri de valoni şi alte două de germani, cu ordin de a pune mână pe el. La vederea lor, (Mihai) s-a înspăimântat, dar fără a-şi pierde curajul, strigă după ajutor oamenilor săi şi apucă sabia în mână, dar deodată sări asupra-i valonul Beaury, comandantul Turdei, împreună cu alţii, şi-l tăie de moarte cu securea. Mihai era , pe atunci, în vârstă de 43 de ani, bărbat strălucit şi în norocire şi în nenorocire, după chiar judecata inamicilor săi. Trupul lui dezbrăcat fu aruncat să zacă ruşinos la malul râului, până seara, în chip înspăimântător.. Iar noaptea fu înmormântat în acel loc, din ordinul lui Ioan Schneckenhaus, comandant al trupelor sileziene.”(„Istorii”, Jacques Augustin de Thou (1553-1617) – istoric francez)
8) „După uciderea lui Mihai s-a ţinut un consiliu la care au participat ambele armate, imperială şi valahă… Aici s-a hotărât trimiterea corpului lui Mihai în Ţara Românească, socotindu-se că dacă nu l-ar fi trimis boierii valahi n-ar alege alt domn. … Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat comisului lui Mihai , care l-a cerut în cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Valahia.” („Istoria Transilvaniei” de Ciro Spontani – secretarul generalului Basta).
9) ”Basta … tot plănuia cum să-l prindă ori să-l suprime (pe Mihai); în cele din urmă, alungând îndoiala din suflet, hotărî să pună mâna pe el cu forţa. Aşadar, chemând doi conducători ai valonilor le înfăţişă, în taină, ceeace voia să facă, iar aceia, mergând … în cortul acestuia, îl iau pe neaşteptate în timp ce stătea de vorbă cu Ludovic Rákóczy, comandantul pedeştrilor unguri; îi spun că au să-i comunice ceva în numele lui Basta şi, în timp ce acela (Mihai) se străduia să asculte vorbele unuia, este străpuns, fără veste, de celălalt cu ascuţişul unei halebarde puternice prin pântece şi intestine şi se prăbuşeşte pe dată. … Batjocurile aduse celui neînsufleţit au fost atât de crude încât capul acestuia, desprins de trup, a fost expus toată ziua pe cadavrul unui cal alb în faţa cortului celui ucis; totuşi, după aceea, fu înmormântat, din încuviinţarea lui Basta, împreună cu trupul”. („Istoria Ungariei” , Nicolaus Istvánffy – comisar imperial al lui Rudolf al II-lea).
10) „Trei zile şi trei nopţi corpul lui Mihai a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, iar trupul a rămas neîngropat. Mulţi valahi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capetele plângeau, apoi adresau injurii generalului Basta. După trei zile şi trei nopţi, nişte valahi de-ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns şi tare mult l-au plâns.” (1601 Stavrinos – vistiernicul lui Mihai).
10) „Trei zile şi trei nopţi corpul lui Mihai a rămas aşezat pe un cal al său ucis în învălmăşeală, iar trupul a rămas neîngropat. Mulţi valahi se strângeau acolo, priveau cu jale şi clătinându-şi capetele plângeau, apoi adresau injurii generalului Basta. După trei zile şi trei nopţi, nişte valahi de-ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns şi tare mult l-au plâns.” (1601 Stavrinos – vistiernicul lui Mihai).
11) „… Basta alese două steaguri dintre cei mai aprigi valoni şi germani şi, după ce-i îndemnă să uite de toată primejdia, având înaintea ochilor numai binele majestăţii împărăteşti, îi trimise la cortul voievodului cu însărcinarea să-l prindă. Soldaţii plecară fără întârziere. Iar voievodul Mihai văzând mulţimea oştenilor lui Basta, înţelese îndată ceeace îi spunea şi mintea: că asupra capului său se va dezlănţui furtuna fatală, dacă nu-i va ieşi numaidecât în întâmpinare. Înălţându-şi vocea, începu să strige către ai săi: „Valahi !Valahi ! Alergaţi iute ! Forţa, duşmanul, violenţa ne ameninţă !” În vreme ce striga scoţându-şi sabia din teacă, se repezi asupra a doi dintre centurionii germani, pentru a-i tăia în bucăţi pe oricare dintre ei. Însă în acea clipă un valon, aruncându-se cu securea sa cu două tăişuri, abătu lovitura lui Mihai şi-l lovi peste coaste dintr-o parte în alta rănindu-l. Atunci care mai de care, valoni şi germani, fără deosebire, îl copleşiră cu toată puterea lor, îl aruncară la pământ şi până nu-şi dăduse încă suflarea din urmă îi desprinseră capul de trup şi-l duseră lui Basta care, aflat în sfat împreună cu ceilalţi, aştepta în cel mai mare neastâmpăr rezultatul negocierilor, iar trupul său a rămas în pielea goală şi neîngropat o zi întreagă.” („Medulla Historica” de Joannis Bisselius (!601 – 1677), istoric iezuit).
12) „Basta puse ca unii germani şi valoni să-l împresoare în cort cu ordinul de a-l prinde viu sau mort. Mihai descoperi intenţia rea a agresorilor, apucă sabia şi răni un ofiţer, dar un altul îl străpunse cu lancea în burtă răsturnându-l şi tăindu-i în acelaşi timp capul.” (Istoria monarhilor otomani” de Giovanni Sagredo – ambasador al Rep. Veneţia, sec. XVII).
13) „Iar Mihai, socotind că asemenea cuvinte blânde nu ascund niciun vicleşug, ascultă de Basta şi trimise oştenii la locul amintit (cetatea Făgăraşului) iar el rămase în tabăra sa. Şi, într-o dimineaţă, văzând Mihai din cortul său grăbind un pâlc de oşteni crăieşti, călări şi pedeştri, socoti că erau trimişi, după făgăduiala lui Basta, pentru strajă, neaşteptând nimic rău de la ei, că îşi puse toată încrederea în Basta. Ieşi dar Mihai înaintea valonilor, întrebând de pricina venirii lor şi ce vor ei, iar aceia răspunseră scoţându-şi spăngile şi paloşele, de-l răniră, deoarece nu avea arme la sine şi-l tăiară”. („Încercare de Istorie a Valahiei” de Johann Filstich (1684 – 1743) – rector al Gimnaziului Johann Honterus din Braşov).
14) ”Între timp, Basta nu-l putea îngădui pe Mihai drept concurent şi privea toate faptele sale cu bănuială, nutrind speranţa că situaţia Transilvaniei va fi lăsată într-o nesiguranţă veşnică. Cei doi au plecat, între timp, de la Cluj la Turda şi au stabilit tabăra acolo, pentru a ţine dieta ţării. Pe când Mihai se odihnea în cortul său, a fost omorât de câţiva centurioni trimişi de Basta; capul său tăiat a fost pus pe cadavrul unui cal; corpul însă, a zăcut neîngropat timp de două zile …” („Scurtă istorie a Transilvaniei” de Johannes Tsetsi (1689 – 1769) – istoric maghiar).
15) ”Basta trimise două companii de germani şi tot atâtea de valoni la el (Mihai), să-l aducă cu forţa. Aceştia îl găsiră într-o conversaţie cu Ludovic Rákóczy, comandantul infanteriei sale ungare. Şi în timp ce unul dintre ofiţerii lor îi spuse ceva la ureche, cel de-al doilea sau căpitanul valon îl străpunse şi îl lovi cu halebarda în burtă, încât s-a prăbuşit aproape mort. Căpitanul german îi retează atunci capul, iar oamenii de rând au jefuit o parte din tabăra valahă, târând un cal mort în faţa cortului voievodului şi îi puseră capul pe gâtul calului pentru a-i adresa cele mai rele sudălmi … În noaptea următoare asasinatului, colonelul silezienilor, Ioan Schneckenhaus a îndrăznit să pună să fie înmormântat cadavrul şi capul voievodului pe locul cortului său, probabil, deoarece pe el l-au impresionat numeroasele acţiuni mari şi înţelepte ale acestui erou abia de 43 de ani, prin moartea căruia dispăreau speranţele de a smulge în mod durabil Valahia de sub jugul turcesc, şi i-au inspirat respect, pe care a căutat să-l manifeste, pe deplin, prin această înmormântare.” („Istorie universală…” de Ludewig Albrecht Gebhardi (1735 – 1802) – istoric german).
16) ”…(Basta) se înţelege cu Jacques Beaury, căpitanul valonilor şi cu un alt căpitan german şi, la 19 august, la ivirea zorilor, se duc fiecare cu câte 300 de oameni în tabăra de la Turda, unde Mihai rămăsese aproape singur. Atunci, în timp ce Basta puse să fie împresurate corturile, Beaury şi căpitanul german pătrunseră cu câţiva soldaţi în cel în care se odihnea voievodul, anunţându-l că îl arestează din ordinul împăratului. „Nu mă veţi aresta în viaţă”, strigă el, împlântând sabia în pieptul căpitanului german şi, în timp ce o scotea pentru a-l lovi şi pe Beaury, acesta îi dădu de la distanţă o lovitură de halebardă în inimă. Căzu. Soldaţii se aruncară asupra lui, îi smulseră sabia cu care-i tăiară capul. Ca şi cum această crimă n-ar fi fost suficientă, adăugară şi bătaia de joc. Aşezară nobilul său cap pe un schelet de cal şi fiecare îşi tăie o curea din pielea lui, ca amintire a acestei infamii… Astfel pieri, la 43 de ani, victimă a unui asasinat laş, acest om mare, care n-are egal …”. („România”, de Jean A. Vaillant (1804 – 1886) – istoric francez).
 |
| Solii Turci aducand daruri lui Mihai Viteazul , respect din partea Turcilor, dispret din partea Europenilor ! |
17) ”Basta, pentru a se debarasa de rivalul său nu se dădu înapoi din faţa unei crime. Din ordinul lui, la 9 august 1601, Jacques Beaury, căpitan al valonilor, însoţit de un căpitan german, de 300 de valoni şi de tot atâţia germani şi de câţiva cavaleri, pătrunse în zori în tabăra lui Mihai de la Turda. Voievodul nu avea lângă el decât câţiva valahi. „În numele împăratului vă arestez”, îi strigă Beaury. „Nu mă veţi prinde viu”, răspunse eroul şi înfipse spada în pieptul căpitanului german. Nu avu timp să o retragă; izbit în inimă de o lovitură de halebardă căzu scoţând un strigăt de durere şi furie. Asasinii îi tăiară capul şi-l puseră pe un schelet de cal … Astfel pieri, la vârsta de 43 de ani, acest mare bărbat care va rămâne de-a pururi gloria poporului Român.” (Provincii româneşti” de Jean Henry Abdolonyme Ubicini (1818 – 1884) – istoric italian).
18) ”… ofiţerul a intrat repede în cort şi apropiindu-se de Domnul care se odihnea, i s-a adresat ca unui prizonier al său. Mihai a strigat că nu i se va preda viu, dar înainte de a pune stăpânire pe spada sa ca să se apere, celălalt i-a străpuns corpul cu halebarda. Această faptă murdară … se spune că asasinii i-au tăiat capul şi mâna cu propria spadă a lui Mihai …Astfel a căzut Mihai, impetuos, curajos, diplomat, ambiţios, patriot …” (1882 „România – trecut şi prezent”, de James Samuelson ).
19) ”Vă mai înştiinţăm cu siguranţă cum că Mihai Vodă pieri ieri la Turda, în 9 ale lunii august 1601, ucis din ordin împărătesc. Înainte a fost împuşcat pe la spate, apoi i-a fost tăiat capul, iar corpul său a fost expus pe câmp deasupra unui cal mort. Basta nu a permis să fie înhumat” (Ieremia Movilă, scrisoare adresată cancelarului Lituaniei, Leon Saphiena).
20) „Nelegiuitul Basta l-a ucis cu viclenie şi pe neaşteptate pe săracul voievod Mihai, fără nici un motiv. Numai din invidie profundă l-a ucis pe acest Domn renumit, celebru, de care se temea însuşi sultanul”. („Cronică ungară”, Petthö Gergely (1565 – 1629) – cronicar maghiar).
21) ”Oamenii bătrâni, contemporani cu acele vremi, au afirmat că lui Mihai Vodă i-au tăiat capul şi l-au dus la Basta, iar trupul său până a treia zi a stat neîngropat la vederea tuturor.” (Miron Costin – Letopiseţul Ţării Moldovei).
22) ”Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Turturea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi de se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase oasele acolo ci să le ducă în Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea, dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul luat ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la Mănăstirea Dealu de la Târgovişte.” (Anonim, adăugire la „Istoriile domnilor Ţării Româneşti” a lui Radu Popescu.)
23) ”… pentru multă şi bună şi credincioasă slujbă cu care a slujit domnia lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă, încă şi în alte ţări străine până în Ţara Nemţească. Postelnicul Turturea el a furat capul Lui Mihai Vodă şi l-a adus aici în Ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un adevărat Domn” (7 decembrie 1612, Radu Mihnea, Domn al Ţării Româneşti).
Iată și detalii despre descoperirea, foarte probabilă a moștelor sale și de ce este considerat sfânt:
Sfântul voievod Mihai Viteazul, mucenic al neamului şi mărturisitor al ortodoxiei
Fapte care îl recomandă ca sfânt
- Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.
- În 4 iunie 1585 (1595 – n. adm.), a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor catolici. Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200 de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față propagandei calvine și catolice.
- A fost numit: “Steaua lor de la răsărit” şi “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății”
- Domnitorul Sfânt Mihai Viteazu a fost călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28 octombrie 1598 (1599 – n. adm.) împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul, înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului. Bine înțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină, arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit, spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat, după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se vedea în ce stare se află fiecare. În urma unei descoperiri avută de Sf. Ioan de la Prislop (se pare însă că părintele care a scris aici se înşeală; mitropolit in Transilvania in vremea lui Mihai Viteazu era un alt Ioan, tot de la Prislop, fost stareţ), s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă, iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).
- Cea mai importantă mărturie despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazu o dă Sf. Paisie de la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. În anul 2000, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat. Eu spun că Dumnezeu a vrut ca odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată. În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat. Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:
- mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
- mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Teleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.
- Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai Viteazu să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunși aici împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.Încă o faptă vrednică de laudă a mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi răspunde papei să se facă el ortodox.
- Din viața Domnitorului învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în inimă. Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazu că nu va lăsa dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.
Amin.
Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți
Cuvânt la aducerea unei părți din osemintele Sf. Mihai Viteazu – rostit în Biserică
Mai multe citiți aici: Martirul şi mărturisitorul voievod Mihai Viteazu
3-4 august 1919 – Armata Română cucerește Budapesta! Republica bolșevică a lui Bela Kun este desființată
Guvernul bolșevic de la Budapesta refuza să recunoască unirea Transilvaniei cu România și în aprilie 1919 a atacat armata română. De comun acord cu guvernul, regele a decis respingerea agresorului și înaintarea trupelor române până la hotarul stabilit prin Conveția cu Antanta din august 1916. La 20 iuile, maghiarii au atacat din nou. De acestă dată s-a hotărât o rispostă decisivă, până la înfrângerea Ungariei.
Trecerea Tisei. Regele Ferdinand și regina Maria asista la trecerea Armatei Romane peste raul Tisa.
Regele Ferdinand și regina Maria, aflați în Transivania, au asistat în ziua de 30 iulie la trecea Tisei de către trupele române, în dreptul satului Tiszabo. Regina nota ”Toți erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa ca să-i alunge pe bolșevici, ei doreau să ajungă la Budapesta.” Ofensiva românească a fost extrem de energică. Pe 2 august Bela-Kun, liderul bolșevic al Ungariei a fugit în Austria și apoi Rusia Sovietică. Referitor la ocuparea Budapestei de către armata română în august 1919 există unele dezbateri până în ziua de astăzi. Când a fost ocupată capitala, la 3 sau la 4 august 1919? Până în prezent, data ocupării Budapestei a rămas în istorie cea de 4 august, conform generalului Gheorghe Mărdărescu, deşi o unitate a armatei române pătrunsese în oraş încă din ziua precedentă, nerespectând dispoziţiile generalului. Un fragment din memoriul generalului Rusescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919, este edificator.
3 August 1919
(Armata generalului Rusescu spulberase rând pe rând toate măsurile defensive ale capitalei maghiare. O unitate inamică se retrăsese în fața impetuoasei înaintări ale armatei regale, lăsând o mână de soldați să se ocupe cu demontarea armamentului, totul la cererea comandantului român)
”Într-adevăr nu străbat decât vreun kilometru şi sunt întâmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, având comunicări importante. La rândul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi când am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit. Plouând torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:
Delegaţia îmi spune: – „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.”
Solie ungurească de predare în faţa trupelor române
Am răspuns: – „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care, le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m)”, după care adaug: – „Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decât ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.” Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărârea.
Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la Marele Cartier General , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri. Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixându-le că dacă până la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul!Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia. La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18:30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est – N-Est – Pesta. Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locotenent-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu se poate schimba întru nimic hotărârea mea.
Armata româna în misiune umanitară. Sub conducerea bolșevicilor Ungaria se confrunta cu foamete
Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20.000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpînite la intrarea armatei române. I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspândit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare). Discuţiile prelungindu-se, le pun în vedere că armata roşie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă. O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decât cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decît Brigada IV, deja sosită cu mine. Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul că la ora 20:30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş. Consiliul cedează! Şi la ora 20:00 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!
La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat cartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi. Alte tratative nu am făcut decât cele privitoare la detaşamentul meu.”
A doua zi va intra în Budapesta și generalul Gheorghe Mărdărescu. La 4 august 1919, împlinea 53 de ani, şi ce cadou mai frumos pentru orice general ar fi putut fi intrarea în capitala cucerită tocmai de ziua sa. Ulterior, Mărdărescu îl va marginaliza pe Rusescu, deoarece considera că a încercat să-i sufle onoarea de a ocupa capitala inamică, suprema apoteoză pentru cariera oricărui militar. Actele oficiale vor recunoaște 4 august 1919 ca dată a ocupării Budapestei. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta prin acțiune militară directă în cursul sau ca urmare a primului război mondial.
Santinela romana in Budapesta
Sursa: istorie-pe-scurt.ro
Citiți și:
Să nu-l uităm pe CONSTANTIN OPRIȘAN, sfântul de la Jilava – 26 iulie
„Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Işi rostea rugăciunile şi, auzindu-l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi… Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul…” Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa (in The Ortodox Word, Saint Herman Brotherhood Press, Platina, CA, 1997)
Constantin Oprișan – Un om de o complexitate extraordinară
- Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atașat de frații mei de suferință – și nu doar de legionari – adică de cei ce s-au opus comunismului. Mulți din cei care erau acolo în închisoare parcă erau niște îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprișan. Am stat un an de zile în aceeași celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. (…)
Oprișan era legionar vechi. Înainte de 1940, în perioada guvernării legionare, avusese o funcție administrativă, iar după lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 plecase în Germania unde fusese internat în lagărul de exterminare de la Buchenwald. Întors în țară în 1945, primise funcția de șef al F.D.C. pe țară. Pe lângă faptul că Oprișan era unul dintre șefii cu mare răspundere, inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești.
Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur. Era fiu de răzeș, din județul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui. Datorită vastelor sale cunoștințe, acumulate în timpul șederii în Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale profesorului, bineînțeles cu îngăduința admirativă a aceluia. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale.
La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne țină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame și de lumea de afară. Cele 11 luni, cât am stat cu Oprișan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare. Am fost legat de Oprișan pentru că, din cauza unei turnătorii ordinare, am intrat și eu odată cu el în iadul demascărilor de la Pitești. Am auzit apoi că a sfârșit, ca martir, undeva într-un ”secret” al închisorii Jilava. Oprișan, pe lângă filozof, era și poet. Parte din poezia lui a fost memorată și scoasă din închisoare.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a doua, Editura Scara, București, 2001, pag. 102) – fericiticeiprigoniti.net
Sfinte mucenice Constantin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
Citiți și:
26 iulie – Pomenirea martirului Constantin Oprişan
MIRCEA VULCĂNESCU martirizat a doua oară! La propunerea institutului „Elie Wiesel”, consilierii Sectorului 4 din București au votat, pe 29 iunie, schimbarea denumirii licelului ce purta numele acestui Sfânt al Închisorilor. Reacția românilor: UN VAL DE PROTESTE
Consilierii sectorului 4 au votat pentru ca liceul care-i purta numele lui Mircea Vulcănescu să se numească Traian Popovici. Ședința cu pricina a avut loc pe 29 iunie, nu pe 30 așa cum fusesem greșit informați.
Pe 29 iunie, 14 consilieri au votat în favoarea Hotărârii de schimbare a denumirii. Este vorba despre: TURMAC GEORGE-ADRIAN – PNL, STEFAN GEORGE – PNL, MURGOCI MIHAELA – USR, MOULIN GUILHEM CHRISTIAN – USR, MARIN ALEXANDRU – ALDE, PÎNZARU GEORGE-DANIEL – UNPR, SIMION SAMIR – PSD, PUIU FLORIAN – PSD, GROZAVU CĂTĂLIN – PSD, BĂRBĂLĂU COSMIN-CONSTANTIN – PSD, STĂNOI LUCIA – PSD, TRIFU VASILE – PSD, STOLOJANU DOINA DELIA – PSD, DELEGEANU DAN-BOGDAN – PSD.
Doar 5 consilieri au votat împotrivă: GÂF DEAC IOAN – PPU,NEGRILĂ VASILE – PPU, ANDRUȘCEAC ANTONIO – USR, IANCU ELENA – USR, CEACÂR SORIN-IOAN – USR, ȘUPEALĂ GHEORGHE – PSD, în timp ce TECUCEANU MARIOARA – PMP s-a abținut.
Consilierul Ioan Gâf Deac (cinste lui – n. adimn.) a rugat pe colegii consilieri, în discursul său, să nu-l mai condamne încă o dată pe Mircea Vulcănescu.
După cum ActiveNews a informat anterior, Institutul Wiesel dorește schimbarea numelor numai multor instituții ce poartă numele unor personalități interbelice, precum Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia sau generalului Jienescu, erou al Primului Război Mondial.
Primarul Sectorului 4, Daniel Băluță, a avut inițiativa pentru a se produce această modificare, semnând o hotărâre în acest sens.
Acum, consilierii Sectorului 4 vor trebui să decidă dacă liceul ce-i poartă numele lui Mircea Vulcănescu își va schimba numele, după ce Institutul „Elie Wiesel” a trimis o adresă în acest sens.
Consilierii ar fi trebuit să se reunească astăzi (vineri 30 iunie) pentru a vota sau respinge această hotărâre, însă deocamdată nu am reușit să obținem vreo reacție din partea reprezentanților Primăriei Sector 4. Cel mai probabil decizia se va lua săptămâna viitoare.
Culmea ridicolului este marcată de faptul că în hotărâre se precizează că decizia va fi adusă la cunoștința, în primul rând, a Ambasadei Israelului și nu Guvernului României, cel care a făcut sesizarea privind schimbarea denumirii prin intermediul Institutului Wiesel și a Prefecturii București!
Raluca Neacșu a publicat pe pagina sa de Facebook câteva detalii interesante despre această măsură luată în mare secret.
„Câteva nume, reprezentanți ai unui neam de slugi, doar „demografic” români, căci ei lucrează fix împotriva românilor, împotriva istoriei, oameni care, pe șest, au votat schimbarea denumirii liceului Mircea Vulcănescu din București, sectorul 4 în 22-23 iunie 2017:
1. Doru Adrian Ghitcuță, director coordonator Direcția Tineret și Sport, Sector 4, București;
2. Daniel Băluță, primar al sectorului 4, București, care a avut inițiativa;
3. Vasile Negrilă, președinte de ședință, al Consiliului local sector 4 și Otilia Iustiniana Vîlcea, secretarul Sectorului
4. toți membrii consiliului local sector 4 care au votat propunerea primarului.
De asemenea, a se vedea că hotărârea trebuie comunicată MAI ÎNTÂI ambasadei Israelului, institutului Ellie Wiesel, și ABIA APOI Prefecturii, Inspectoratului și Liceului.
Toată documentația este disponibilă aici: http://ps4.ro/wp-cont…/…/2016/04/Pr.-mod.-denumire-liceu.pdf
Și nu, această revoltă nu este împotriva primarului cernăuțean Popovici, căruia îi recunoaștem meritele fără dar și poate, ci împotriva ideii de schimbare a denumirii în sine, o denumire care inițial a fost aprobată tocmai pentru a recunoaște uriașa personalitate a lui Mircea Vulcănescu, omorât de comuniști și aruncat pe nedrept în negurii istoriei interzise”, a scris Raluza Neacșu pe contul său de Facebook.
De asemenea, se are în vedere denumirea Grupului Școlar Economic Administrativ „Mircea Vulcănescu” din București, a Școlii Gimnaziale „Mircea Vulcănescu” din comuna Bârsana, Maramureș, a Grupului Școlar „Vintilă Horia” din Segarcea, județul Dolj, a Școlii „Wass Albert ” din satul Vița, comuna Nușeni, județul Bistrița Năsăud, a Școlii „Gheorghe Jienescu” din comuna Rast, județul Dolj și Liceul tehnologic „I.C. Petrescu” din comuna Stâlpeni, județul Argeș.
De asemenea, mai este vizat bustul lui Mircea Vulcănescu din sectorul 2, București, bustul Mitropolitului Visarion Puiu de la Mănăstirea Putna, dar și busturile lui Wass Albert din Odorheiu Secuiesc, satul Lunca Mureșului, județul Mureș, și din curtea bisericii romano-catolice din Reghin județul Mureș.
Sursa: Active News
Un val de de indignare și proteste a declanșat în sociatatea româneasca aceasta măsură anti-românească:
De semnea s-a cerut și îndepărtarea statuii lui Mircea Vulcănescu din Sectorul 2:
S-a cerut și schimbarea denumirii străzii „Radu Gyr” din Cluj Napoca, dar primarul Emil Boc a cedat presiunii publice și s-a revenit asupra deciziei:
Pomenirea minunatului mucenic GHEORGHE JIMBOIU – 27 mai
Jimboiu – figură de ascet răsăritean ce radia bunătate
După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (…)
Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul.
Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.
A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.
Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:
– Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.
În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns:
– Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti?
I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea.
– O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.
– De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?
La răspunsul meu negativ, a continuat:
– De plâns, ai plâns?
Din nou, nu.
– Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi.
După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine.
– Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.
– Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat.
După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.
De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine.
– Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal.
Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2000, Ediția a II-a, pag. 376-379)
Sursa: fericiticeiprigoniti.net
Citiți și:
Pomenirea mucenicului şi mărturisitorului Gheorghe Jimboiu – 27 mai
GHEORGHE JIMBOIU – mucenic, sfânt al închisorilor – 27 mai
Să ne amintim: 27 mai UNIREA LUI MIHAI VITEAZUL
„De la 1600 nici un român n-a mai putut gîndi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată si desăvîrşită poezie tragică.” (N.Iorga).
Nu mai repostez articolele. Le puteți citi aici:
27 mai – Unirea lui Mihai Viteazul
Aniversarea UNIRII LUI MIHAI VITEAZUL de la 1600 – 27 mai
Citiți și:
Sfântul voievod Mihai Viteazul, mucenic al neamului şi mărturisitor al ortodoxiei
