Blasfemie la adresa Mântuitorului și a hainei monahale ortodoxe în piesa de teatru „Eu sunt! Și?”, folosită de homosexualii de la „Cluj Pride”

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni stând jos şi text

M-am gândit de câteva ori dacă ar fi bine sau nu să postez asta, însă cumva cred că este absolut necesar să știm ce se întâmplă și cine/ce ne înconjoară. Și, mai ales, să avem habar ce țintă are campania pro LGBTQxyz din România. Inițial nu mi-a venit a crede că imaginile astea au legătură cu România, însă da, ele sunt parte din manifestația LGBTQ de la Cluj. Da, vedeți bine, se ia în râs haina monahală, ba chiar se taie mâncare pe icoana Mântuitorului.

Și noi, noi trebuie să îndurăm toate blasfemiile astea în numele toleranței și al „iubirii” creștinești. Ei bine, nu, lucrurile nu trebuie să stea așa.

Cluj Pride, ce a vrut să zică „autorul”? Ne lămuriți și pe noi, „habotnicii”?

P.S: Nu uitați că unele partide ies alături de ei în stradă și îi sprijină necondiționat. De acum încolo măcar, votați cu cap.

De fapt imaginile sunt dintr-un spectacol de teatru anticreștin ce s-a jucat în mai multe orașe din țară: 

„Spectacol de teatru prezentat luni seară (10 iunie 2019, n. adm.) pe o scenă din Cluj, cu ocazia Săptămânii Mândriei Minorităților Sexuale. Piesa se numește „Eu sunt! Și?”, titlul făcând trimitere la moda recunoașterii publice a orientării sexuale sau de gen, celebrul ”coming out” și la faptul că acest lucru nu trebuie să intereseze pe nimeni.

La un moment dat, cei patru actori, îmbrăcați în versiuni pornografice ale hainelor călugărești, taie legume, folosind ca fund o icoană a Mântuitorului…” – un articol anticreștin de pe evz.ro

Suntem creștini – pe icoanele noastre se poate tăia chiar și ceapă

Avea mâini moi, bunica. Brăzdate de vremuri și de munci, însă din acea asprime s-au născut cele mai fine mângâieri ale copilăriei.

La bunica în bucătărie era întotdeauna cald și mirosea bine. Și avea candela aprinsă și busuioc la icoana cu ștergar. Avea o soba de fier, cu rolă. Și pat la geamul dinspre drum. Mi-era cald și bine și liniște. Cu muntele în față, căsuța părea de turtă dulce.

Nu avea multe bunătăți. Era o simplitate ce te copleșea. Fragi cu zahăr. Sau zmeură pe săturate. Sau dulceață de soc. Dar nimic nu se compara cu lumina ce cobora din candelă. Cobora peste tot. Peste noi, peste pernele puse la milimetru, peste peretele cu icoane, ce avea streșini din ștergare apretate.

Apropo, știți de ce noi românii, ori mai bine spus, bunicii noștri, cinsteau icoana înconjurându-o cu un ștergar frumos alcătuit? Multe răspunsuri se găsesc. Eu mă gândesc doar la faptul că icoana și Sfântul din icoană, sunt „înfășați” precum un bebeluș de către mama sa. Ca să-i fie bine și cald. Așa au înțeles strămoșii noștri să aibă grijă de Dumnezeu. Să-i fie bine și cald în casele noastre, ale românilor.

Am cunoscut o bătrână, care în serile de iarnă, mergea și plângea în fața troiței întroienite de zăpadă și ger – plângea pentru Hristosul răstignit ce rămânea afară, în timp ce noi, ceilalți, mergeam să ne bucurăm la căldură…

Și nu de ieri, ori de azi, românii, au știut ce este o icoană. Și cum să se raporteze la ea. Dincolo de teologia icoanei, întreabă pe orice român, credincios sau ateu, ortodox sau musulman, dacă știe sau ba, că acea bucată de lemn este un simbol religios?

Noi, creștinii mărturisim faptul că în icoană avem prezența chipului lui Dumnezeu. Este un adevăr. Pentru noi, mulți sau puțini. Duși sau nu la biserică, practicanți sau nepracticanți. Este însă doar adevărul nostru și nu obligăm pe nimeni să creadă în el.

Când un simbol, adică ceva foarte important, pentru o anumită categorie de persoane este călcat în picioare, chiar și sub scuza artei teatrale, situația devine problematică. Cu toții ne amintim de Charlie Hebdo și sfârșitul nedorit de către nimeni, al unui gest de „luare în căruță” al unui simbol. Tot religios…

Dar noi suntem creștini. Iar pe icoanele noastre se poate tăia și ceapă…

Două poze din prima zi de la Pride Cluj-Napoca. Trei bărbați și o domnișoară îmbrăcați în haina monahală mănâncă ceva, probabil pâine, de pe o icoană cu Iisus Hristos. Cineva taie o ceapă…pe icoană.

Hristosul din icoană, pentru noi creștinii, plânge. Și nu plânge de la mirosul puternic al cepei. Plânge, din pricina drumului ales de către un popor ce a fost odată evlavios. Când a fost greu pentru țară, pentru neam, pentru familie, am alergat la icoane după ajutor. Tot poporul. Timpul a trecut, noi cu religia am rămas în Evul Mediu Timpuriu, iar acum alții, strănepoți ai sfinților de odinioară, au ajuns să creadă că a face artă înseamnă a tăia solzișori ori cubulețe, ceapă pe icoane. Spre hazul și acceptarea unora.

Unora, cărora nimeni nu le-a zis vreodată că nu-i acceptă. Ba chiar îi și iubim și ne rugăm pentru ei!

Toate persoanele au dreptul de a-și manifesta religia……………..

 

Dar noi suntem creștini. Și pe icoanele noastre se poate tăia chiar și ceapă. Noi putem înțelege. Pentru că așa ne-a învățat Hristos care a murit pentru toți. Chiar și pentru acești actori, strănepoți de Sfinți români. Hristos sigur i-a iertat pentru mirosul de ceapă. Și noi i-am iertat! Ori măcar încercăm. Însă mă tem că, bunicii lor, străbunicii, neamul românesc ce a învelit icoana în ștergar ca într-un scutec, îi va ierta mai greu…

La final, cu toată iertarea desprinsă din chipul plâns a lui Hristos se naște totuși, o întrebare. Pentru noi, cei care ne mai simțim români și crestini – spre ce ne îndreptăm, unde ne vedem oare viitorul? Ca neam!

Reclame

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie) apără orașul Suceava în 1629 de asediul cazacilor

Sfântul care a luptat împotriva catolicismului, împotriva animismului tătarilor (păgânism) și împotriva evreilor (iudaici).


La data de 2 iunie, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Contrar așteptărilor, sfântul nu este de origine română, ci turcă, aparținând zonei orașului Trabzon, din provincia cu același nume.Străvechea cetate voievodală Suceava îl găzduiește pe Sfântul Ioan, supranumit cel Nou, din sec. al XV-lea.

El era un negustor care fusese educat în spirit creștin, care își lucra mântuirea, fără ascunzișuri. Astfel, tânărul care fusese născut pe la sfârșitul sec. al XIII-lea, avea „febra” propovăduirii credinței creștine, asemenea sfinților pe care îi „cunoscuse”, vizitându-le sfintele moaște din bisericile pe care le vizita în călătoriile sale negustorești, ajungând chiar și prin zona Munteniei și a Moldovei.

Sf.Ioan03

Era bun, blând, milostiv și însetat de adevăr, iar oamenii îl iubeau și îl respectau, atrăgând, astfel, invidia altor negustori.

În acea vreme, după Schisma din 1054 și căderea Constantinopolului, care fusese cucerit și jefuit în mod barbar de către latinii cruciați în 1204, pe la 1330 sau 1332, Sfântul Ioan, călătorea din Trapezunt în Cetatea Albă, din Basarabia (Ucraina de astăzi), pe corabia unui negustor nume Reiz, catolic din Veneția sau Genova. Pe drum, cei doi au avut discuțiii privitoare la credință, nefiind exclusă chiar posibilitatea existenței unei discuții „isihaste”, adică dintre un ortodox și un catolic, pe baza diferențelor din urma reformării bisericii catolice. Deoarece Ioan apăra valorile în care credea cu mult curaj, când au ajuns în Cetatea Albă, Reiz a mers la conducătorul cetății, în acea vreme stăpânită de tătarii nogai și, pentru a se răzbuna, i-a zis că un tânăr de pe corabia sa vrea să se convertească la credința tătarilor.

Ioan a fost chemat să se închine soarelui și luceafărului și să se lepede de credința creștină, spre exemplu pentru toți creștinii. Ioan a refuzat cu desăvârșire, explicând că el se închină creatorului soarelui, de care nu se va lepăda, pentru a se închina întunericului. Mărturisindu-și credința cu glas mare spre cer, cu mâinile ridicate și fața veselă și hulind, în același timp, păgânătatea, a fost el dezbrăcat de haine și amenințat cu bătaia cu multe toiege, pentru a renunța la Hristos, moarte pe care sfântul a primit-o cu bucurie.

Sfântul a fost bătut fără milă, timp în care se ruga cu glas tare Domnului, mulțumindu-i pentru „botezul sângelui” ce avea să-l curețe de orice păcat și să-i dea cununa muceniciei.

A doua zi, nemilosul tiran a încercat din nou să îl convingă, de data asta bizuindu-se pe faptul că durerile bătăii îl vor fi înmuiat pe Ioan, care va accepta să fie tratat de pricepuții medici indieni și persani, la cererea tiranului, dacă își va lepăda credința, dar Ioan, cu fața veselă și luminoasă, l-a asigurat că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Astfel, sfântul a ajuns să fie târâit de un cal sălbatic pe toate ulițele Cetății Albe și ajungând în cartierul evreiesc, aceștia au aruncat în el cu pietre iar unui dintre evrei i-a tăiat capul cu o sabie. Călărețul l-a dezlegat și l-a lăsat în acel loc, unde niciun creștin nu îndrăznea să îl atingă, de frica păgânilor, însă din acea noapte au început să se arate și primele minuni.

S-au arătat multe făclii arzând și trei îngeri, care tămâiau trupul neînsuflețit al noului mucenic, văzându-se un stâlp de foc care urca până la cer, chiar deasupra trupului lui Ioan. Un evreu care credea că preoții creștini au venit să ia rămășițele, a încercat să tragă cu arcul în ei, însă acesta i s-a lipit de mână, la fel și săgeata, rămânând înțepenit în acel loc, până a doua zi, iar după ce a mărturisit tuturor minunile ce văzuse și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui, i s-a dezlegat trupul din acel loc. Aflând conducătorul de minunea aceasta și temându-se, a poruncit creștinilor să îl îngroape pe Ioan.

Moaștele Sfântului Ioan și salvarea Sucevei

În mod surprinzător, catolicul care l-a vândut pe Ioan a vrut să-i fure trupul și să-l ducă înapoi în țara sa, însă Ioan s-a arătat în vis preotului care slujea la biserica unde era îngropat și l-a trimis să-l oprească. Astfel, Sfântul Ioan cel Nou a ajuns să fie așezat în altar, aproape de Sfânta Masă, începând a se petrece multe minuni cu sfintele sale moaște, care răspândeau, uneori, bună mireasmă sau se arăta asupra lor lumină minunată.

Făcând și multe vindecări, i s-a dus vestea, sfântului, până la domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432), care a făcut toate demersurile pentru ca Sfântul Ioan cel Nou să fie mutat la cetatea Albă din Suceava, unde se află și astăzi și unde au făcut alte minunate fapte, dintre care este binecunoscută salvarea Sucevei de năvălitorii cazaci, în urma căreia a rămas, ca mărturie, scrisoarea mitropolitului Kievului, Sfântul Petru Movilă:

„În anul 1629 luna august 3 zile, venind în mănăstirea Pecersca Varlaam ieromonachul, din pământul Moldovei, și fiind trimis la mine ca să mă vadă de cătră Miron Barnovschi Voievodul, mi-a spus, că în anul 1622 când necuratul împărat al agarenilor, Sultanul Osman, a venit sub Hotin, ca să se bată cu regatul Poloniei…
Cazacii zaporojeni, care mergeau în contra necuraților, nu s-au dus numai la Hotin, unde era și oastea poloneza, ci s-au îndreptat spre orașul Suceava, ca să-l prade pe el… În timp ce năvălitorii se îndreptau spre oraș, localnicii Sucevei se retrăgeau cum se obișnuia în cetate.
Fiind atunci mitropolit Anastasie Crimca cu preoții au voit, după obiceiu, să ducă din mitropolie în cetatea de sus și moaștele Sfântului Ioan cel Nou, și când au venit, ca să le ia, n-au putut să le ridice de la locul lor (căci acestea totdeauna cu darul lui Dumnezeu, când la nevoie orașul trebuia să fie mântuit de inamicii, ce cădeau asupra lui). Cu aceasta au făcut cunoscut mântuirea lui (orașului), că nu va fi nici cu armele, nici cu lupta, dar la rugăciune și ajunare au alergat toată mulțimea, ce fugise în cetate, rugând pe Dumnezeu și pe Sfântul Ioan, plăcutul lui, pentru mântuire.
Iar când au venit cazacii la râu și cum voiaua intra și în oraș, o minune! râul, pre care oamenii îl treceau în sus și în jos, deodată așa s-a umplut cu apă, că nici odată mai nainte n-a fost așa de inundat. Iar ei văzând aceasta s-au spăimântat și au început a se retrage; și așa orașul s-a mântuit cu rugăcinile Sfântului Ioan martiriul cel Nou.
Și de la acel timp mitopolitul cu tot clerul și cu episcopii au stabilit, ca acea zi să se serbeze… fac în mitropolie în acea zi litie, înconjurând biserica cu moaștele Sfântului Ioan, și mulțumind lui Dumnezeu, cel ce cu cinste i-a mântuit pe dânșii de așa nenorocire cu rugăciunile Sfântului marelui martir Ioan cel Nou.” (sursa: sfantulioancelnou.ro)

După alte strămutări ale Sfintelor Moaște, în Polonia și Austria, acestea au revenit pe plaiurile bucovinene, Sfântul Ioan redevenind „ocrotitorul a toată Țara Moldovei”. Ziua prăznuirii sale a rămas 2 iunie, ziua salvării Sucevei de pârjolul cazacilor zaporojeni în 1622. – activenews.ro

„Prințul Bisericii”, mitropolitul ecumenist Teofan, prezent în Piața Palatului Culturii la adorarea papei

Toate manifestările dedicate venirii papei în România au un singur scop: adorarea unui om – papa Francisc. Toți participanții la eveniment, toți cei ce îl comentează pe la televizor fac același lucru: vorbesc despre un om. Despre Dumnezeu și Maica Domnului vorbesc doar în contextul vorbelor spuse despre acel om.
Din acest motiv, consider că mitropolitul ecumenist Teofan a participat pur și simplu la adorarea unui om în fața Palatului Culturii din Iași, unde l-a salutat pe omul adorat de toți.

A doua zi a vizitei papei roman în România. Nu este mai nimic de spus, papa și-a vizitat credincioșii, s-au rugat în legea lor. La fel de grotescă prestația microfonistelor, căzute în extaz, cerând papei să le umple viața, să le dea o fărâmă din acel moment etc.

Despre întâlnirea de la Miercurea Ciuc se poate spune că a infirmat toate zvonurile alarmiste ale media cu privire la interzicerea limbii române, la prezența exclusivă a premierului maghiar etc. S-a intonat la un moment dat imnul maghiar, dar, având în vedere că imnul respectiv este o cântare bisericească, organizatorii se pot scuza oricând că a fost intonat în cadrul liturgic.

La Iași, pelerinajul a debutat cu niște discursuri și o scenografie ce amintesc de „Cântarea României” din vremuri de mult apuse. Apoi, papa le-a vorbit ieșenilor despre Eminescu, despre monahul Galaction Ilie de la Mănăstirea Sihăstria, s-a cântat „Hristos a înviat!” în stil ortodox. Presa locală a titrat cu titluri pompoase despre „evenimentul secolului”.

Poetul național, care a spus că „Biserica Ortodoxă este maica neamului românesc”, a fost citat intens, de ca și când ar fi fost un poet catolic. În rest, papa a rostit același discurs uman, social, socialist chiar, în care le-a vorbit auditorilor despre drumul lor împreună, nu se știe în ce direcție.

Atrage atenția un lucru: după două zile de vizită a papei Francisc în România, după fluvii de vorbe rostite de toți posesorii de opinii pe această temă, până acum nu s-a rostit numele Mântuitorului Hristos! Sugestiv, nu?

Papa transmite, potrivit microfonistelor de pe la televiziuni, „prezența binelui”, „prezența păcii” etc. Dar nu prezența lui Hristos! Adevăr grăiesc, Hristos nu are nimic de a face cu spectacolul mediatic pus în scenă de două zile încoace.

Cel mai rușinos lucru al zilei este prezența mitropolitului ecumenist Teofan la pelerinajul papistaș din fața Palatului Culturii din Iași. Disprețuind orice rugăminte a poporului credincios ortodox, mitropolitul Teofan a fost prezent în mulțimea din fața palatului, salutându-l pe papa. Considerăm acest gest ca răspunsul la scrisoarea pe care i-am trimis-o în luna martie, în care îl rugam să se poziționeze canonic față de eveniment și să nu dea binecuvântare ortodocșilor să participe la el, cum au făcut ierarhii ortodocși bulgari.

Îi așteptăm cu deosebită curiozitate pe preoții pomenitori și pe slujbașii MMB din Moldova să ne explice această prezență. Până atunci, cu părere de rău, după ce a fost prezent, împotriva canoanelor, la o manifestare a cultului mozaic în Iași, această prezență alături de papa ne face să credem că mitropolitul Teofan este cu totul străin de îndatoririle pe care le are în Biserica Ortodoxă pe care este chemat să o păstorească în Moldova, principala fiind aceea de a o apăra de năvălirile ereticilor ecumeniști.

Este regretabil că preoții pomenitori și poporul încă mai cred acest joc viclean de-a episcopul ortodox și tradiționalist al mitropolitului. Îi așteptăm să se trezească la realitate și să îi ceară cu toată seriozitatea să își facă datoria față de Biserică, să renunțe la ecumenism și la sinodul din Creta.

Dacă participă la toate aceste acțiuni eretice din vreo constrângere, să explice cine și ce îl pot constrânge să facă ceva împotriva propriei conștiințe. Există legi în țara asta care îl pot ajuta să își exprime liber conștiința, dacă despre aceasta este vorba.

Până atunci, nu putem să nu ne întrebăm: De dragul unui astfel de mitropolit sunt batjocoriți și persecutați cei care au luat atitudinea corectă față de erezia ecumenistă și față de sinodul din Creta, sunt alungați din biserici și considerați „schismatici”, „răzvrătiți”, sunt supuși oprobriului public, în timp ce ereticii sunt salutați în public?

În încheierea acestui reportaj, în care nu mai e nimic de spus, prezentăm cum a arătat programul televiziunii naționale TVR 1 astăzi. Televiziunea aceasta trăiește în primul rând din taxele cetățenilor ortodocși. Ne scapă ceva?

Sursa: https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitul-ecumenist-teofan-prezent-in-piata-palatului-culturii-la-adorarea-papei/

LEGIUNEA DIN CER – A trecut la Domnul Petre Petre, fost partizan în Munții Buzăului

A mai plecat un luptător… PETRE PETRE a trecut la cele veșnice…

Primim de la Buzău trista veste a plecării dintre noi a camaradului nostru PETRE PETRE, luptător în Rezistența anticomunistă, fost deținut politic, un suflet ales, de o noblețe aparte, încununare fericită a virtuților creștine și a bunului simț românesc.
Pe 6 iulie ar fi împlinit 98 de ani… Și nu știm cum vor arăta de aici înainte, fără dânsul, manifestările memoriale la care era nelipsit, când zeci sau sute de participanți, cel mai adesea tineri, îl înconjurau cu dragostea lor și savurau amintirile depănate de dânsul.
În lumea Rezistenței anticomuniste va rămâne neștearsă amintirea firii blajine și chipului luminos pe care strălucea voioșia, bunătatea și dragostea ce o revărsa neîncetat în jurul său. Apariția lui Petre Petre crea oriunde sentimentul întâlnirii cu un sfânt. Părea atât de nelumesc și răspândea atâta isihie, încât aducea pretutindeni pacea și înțelegerea între oameni.
Casa lui din apropierea Buzăului devenise în ultimii ani un adevărat loc de pelerinaj pentru tinerii care descopereau, sub părul argintiu și modestia deosebită, un munte de dârzenie și mărturisire, un atlet al lui Hristos. De multe ori ne-am întrebat: ce socoteli tainice va fi avut Dumnezeu, păstrându-l pe acest om ieșit nevătămat din atâtea întâlniri cu moartea? La începutul mileniului al treilea, Petre Petre, apropiind binecuvântata vârstă a centenarului, a fost unul dintre acei martori ai unui ev de sânge și foc, puși deoparte de Dumnezeu, asemenea Proorocului Ilie, pentru a da mărturie. Mărturie asupra vitejiei unei generații întregi rămasă în gropile comune ale lagărelor și temnițelor. Mărturie că se poate trăi demn și fără compromisuri. Mărturie că fără Hristos, omenirea riscă să devină, de fiecare dată, doar o nouă hetacombă a suferinței și ororii.
Dumnezeu să îi facă drumul lin și fie ca sufletul său, de acolo, din ceata drepților, să vegheze asupra noastră și asupra acestei țări pe care a iubit-o mai mult ca pe orice altceva, și căreia i-a închinat toate suferințele și durerile sale.
„Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea…!
Camaradul PETRE PETRE! Prezent!

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu
Președinte, Coriolan Baciu ; Secretar: Florin Dobrescu

REPERE ALE UNEI EXISTENȚE EXEMPLARE

Petre Grigorescu (acesta era numele sub care s-a născut) a fost unul dintre acei români care la cumpăna veacului trecut au îndrăznnit să se opună fățiș ocupației sovietice și regimului ateo-comunist instaurat de aceasta, aderând la un grup de rezistență armată localizat în Munții Buzăului și organizat de avoatul Nicolae Păun (apărător al lui Corneliu Codreanu în 1938) și doctorul Corneliu Șercăianu.
În timpul masivelor arestări din 14-15 mai 1948, Petre Grigorescu, pe atunci angajat al schelei petroliere Berca, a ascuns un camarad fugar în propria vie, iar în iunie același an a reușit el însuși să scape de arestare, alăturându-se grupării de partizani conduse de cei doi lideri legionari locali. Petre Petre avea să fie însărcinat cu aprovizionarea cu alimente a grupului, ceea ce necesita dese deplasări nocturne, pe o distanță de circa 60 km, până în satul Pleșcoi. În iarna 1948-48, într-o noapte cu lună, reușeste cu greu să scape dintr-o încercuire a Securității.
Îmbolnăvindu-se, este internat clandestin de un prieten medic. Aici va afla de capturarea grupului de Rezistență și de căderea în luptă cu Securitatea a învățătorului Constantinescu. dar trebuie să părăsească spitalul atunci când Securitatea începe să facă verificări în fișele pacienților.
După un periplu prin mai multe sate unde a fost adăpostit, avea să fie arestat în casa surorii sale din Valea Sibiciului. După o scurtă anchetă la Securitatea din Pătârlagele, a fost dus la Buzău, unde a trecut printr-o anchetă deosebit de violentă, fiind bătut de securiști și strivit sub cizme. Tratat o perioadă pentru as e reface, anchetele au reînceput cu o virulență și mai mare. S-a remarcat în cruzime sublocotenentul Nelu Dumitrescu, acest călău aplicând un arsenal inimaginabil de torturi, de la bătaia la tălpi și pe corp cu țevi de fier, cabluri sau bastoane de corn și până electrocutare repetată, precum și simularea execuției în câmp. În acel infern a trecut pe lânga ispita sinuciderii, dar a fost salvat miraculos de o viziune a mamei sale…
După îndelungi anchete, a fost condamnat la patru ani detenție, în cadrul unui lot numeros de buzoieni, dintre care 12 erau preoți. Torturile din timpul anchetei îi rupseseră însă coastele, acestea străpungând pielea și formând plăgi infectate. Timp de aproape un an nu i s-a acordat nici un ajutor medical, fiind lăsat să se chinuiască astfel, după care a fost trimis la spital, unde a fost îngrijit cu multă omenie de medicul maghiar Papp, care i-a făcut mai multe intervenții chirurgicale, vindecându-se cu greu.
A urmat o perioadă petrecută în penitenciarul-spital TBC de la Tîrgul Ocna, unde a cunoscut pe mulți marturisitori ai lui Hristos din temnițele comuniste, între care Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Victor Corbuț, Jenică Popescu, Aristide Lefa, viitorii preoți Constantin Voicescu, Mihai Lungeanu.
Cumplita temniță suterană de la Fortul 13 Jilava a fost, de asemenea, unul din locurile sale de suferință, după care a urmat Caransebeș.
Eliberat în 1955, după șase ani de detenție, cu doi peste expirarea pedepsei, a fost primit cu bucurie de famailia care îl crezuse mort, neavând nici o veste despre el.
A lucrat la schela petrolieră din Moinești și la o întreprindere din Onești, unde s-a și căsătorit, întemeind mult dorita familie și primind de la Dumnezeu primul copil. Dar avea să fie din nou arestat, în noaptea de 17-18 iunie 1958, în cadrul unui alt mare val de arestări politice, fiind condamnat la 18 ani muncă silnică și confiscându-i-se puțina sa avere. Anchetele au durat 15 luni, fiind presărate cu torturi foarte violente, în care i-au fost distruse iremediabil timpanele, dar și cu utilizarea unor substanțe psihotrope, în vederea anihilării voinței. Detenția a fost executată în penitenciarul Aiud, destinat în cea mai mare parte legionarilor. Aici, fără nici o asistență medicală, s-a vindecat în mod inexplicabil de ulcer. Ultima parte a detenției a petrecut-o în lagărele de muncă forțată de la Salcia și Insula Mare a Brăilei.
Eliberat odată cu toți deținuții politici, ca urmare a grațierii din 1964, adoptată de comuniști la presiunile internaționale, s-a angajat la mai multe întreprinderi, fiind în repetate rânduri convocat la Securitate, unde i s-a cerut să devină informator, Petre Petre refuzând întotdeauna aceste propuneri. Ca urmare a refuzurilor sale, a fost nevoit să muncească doar ca muncitor necalificat, calificându-se la locul de muncă și ducându-și viața în demnitate. Al doilea copil i s-a născut după eliberare.

După evenimentele din decembrie 1989, a participat entuziast la acțiunile de regrupare și reorganizare a foștilor luptători, activând în Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, în Partidul „Totul pentru Țară” și Fundația „George Manu”, participând la înființarea și activitățile Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Era nelipsit, în fiecare an, de la manifestările Zilelor Rezistenței de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde era înconjurat cu drag de participanții care savurau amintirile depănate de dânsul.

Dumnezeu să-l ierte!

Trâmbițe îngerești pe cerul Ierusalimului? – 1 Octombrie 2016

Trâmbițele Apocalipsei, semn ceresc sau avertisment cu ocazia deschiderii Mormântului Mântuitorului începută pe 1 octombrie 2016?