Imagini de la marșul și festivitățile cu prilejul a 100 de ani de la cucerirea Budapestei bolșevice

Imagini de la marșul și festivitățile cu prilejul a 100 de ani de la cucerirea Budapestei bolșevice

Fotografii și filmări de la actiunea organizata la Centenarul Eliberarii Budapestei, in cinstea eroilor Armatei Romane, de catre Asociatia Calea Neamului impreuna cu Fratia Ortodoxa si Liga Studentilor Iasi, cu concursul Asociatiei Traditia Militara si a unor grupuri de tineri muzicieni din Brasov, Harghita si Covasna si cu participarea speciala a legendarului scriitor si general de 96 de ani, Radu Theodoru. Felicitari tuturor organizatorilor si participantilor! – Mihai Sorin Tîrnoveanu

Au participat aproximativ 500 de români, îmbrăcați în costume populare, uniforme de epocă, tricouri inscripționate cu mesaje patriotice sau purtând steaguri tricolore.

Între momentele Arcul de Triumf, unde au avut loc intonarea imnului de stat, scurte cuvântări, momente artistice etc și Piața Victoriei, în timpul marșului pe bulevardul Kiseleff, coloana s-a oprit în dreptul Ambasadei Federeției Ruse pentru a le aminti rușilor că Basarabia este pământ românesc.

De reținut: Nici un reprezentant oficial al statului român nu a fost prezent…

Fotografii: 

Reclame

Asociația „Calea Neamului” , pe 4 august, ne cheamă să serbăm 100 de ani de la ocuparea românească a Budapestei bolșevice

Asociaţia ‘Calea Neamului’ va marca, în Bucureşti, o sută de ani de la intrarea Armatei Române în Budapesta

Asociaţia ‘Calea Neamului’, care este activă în judeţele Braşov şi Covasna, va marca împlinirea a o sută de ani de la intrarea Armatei Române în Budapesta, pe 4 august a.c., la Bucureşti, manifestările anunţate de organizatori cuprinzând şi un marş şi un ceremonial religios la Arcul de Triumf din capitală. 

Preşedintele Asociaţiei ‘Calea Neamului’, medicul Mihai Tîrnoveanu, a precizat, pentru AGERPRES, că acţiunea a primit autorizaţie de la Primăria Capitalei şi că estimează că la aceasta vor lua parte aproape 1.000 de persoane.

Potrivit acestuia, au fost trimise invitaţii oficiale de participare la eveniment către conducerea Ministerului Apărării Naţionale, precum şi către Ambasada Ungariei la Bucureşti, ‘prilejuindu-i, astfel, ambasadorului Ungariei posibilitatea de a-şi exprima recunoştinţa în numele statului şi poporului maghiar faţă de Eroii Armatei Române care şi-au dat viaţa pentru eliberarea actualului teritoriu al Ungariei de regimul bolşevic instaurat în 1919 de Bela Kun, cu sprijinul direct al Rusiei comuniste’.

Participanţii la marş vor porni la ora 17,00 din Piaţa Charles de Gaulle spre Arcul de Triumf, unde vor fi depuse coroane de flori, va avea loc o slujbă de pomenire a eroilor, se vor cânta cântece patriotice şi se vor ţine scurte alocuţiuni, după care îşi vor continua drumul până în Piaţa Victoriei, unde va avea loc un scurt program artistic.

‘Sărbătorim centenarul intrării Armatei Române în Budapesta şi al eliberării Ungariei de regimul bolşevic. Sunt 100 de ani de când Armata Română a dat o lecţie întregii Europe, făcând scut în faza extinderii regimului comunist în întreg Centrul Europei, consfinţind, totodată, prin campania militară din 1919 actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 (…) Din judeţele Braşov şi Covasna vor fi prezente aproximativ 250 de persoane, majoritatea tineri. Şi-au mai anunţat participarea Liga Studenţilor de la Universitatea Iaşi, Frăţia Ortodoxă ‘Sfântul Mare Mucenic Gheorghe’, Asociaţia ‘Tradiţia Militară’, care va reconstitui, îmbrăcând uniformele militare de la 1919, acele momente istorice, precum şi mai multe asociaţii din ţară. Sperăm că vom fi în jur de 1.000 de oameni şi că foarte mulţi bucureşteni ni se vor alătura.

Manifestaţia este autorizată de Primăria Municipiului Bucureşti şi avem privilegiul să desfăşurăm marşul pe partea carosabilă şi nu pe trotuar, aşa cum se cuvine, pentru a cinsti Armata Română’, a declarat, pentru AGERPRES, preşedintele Asociaţiei ‘Calea Neamului’, medicul Mihai Tîrnoveanu.

Sursa: dcnews.ro

Video – APELUL EROILOR la Valea Uzului

Aşa a fost de ZIUA ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI şi de ZIUA EROILOR NEAMULUI în Cimitirul din Valea Uzului-ROMÂNIA
Patria Familia Credinţa
Glorie Eternă Eroilor Neamului din primul şi al doilea război mondial care s-au jertfit pentru NEAM śi ŢARĂ şi pentru ROMÂNIA MARE

MASACRUL DE LA FÂNTÂNA ALBĂ – 1 aprilie 1941

pomenire-romani-cazuti

Pe 1 aprilie 1941,  3.000 de români au fost pur și simplu masacrați la Fântâna Albă, în Bucovina, pe teritoriul Ucrainei de astăzi, de către soldații sovietici.

Prin legea nr.68/10 mai 2011, această zi a fost declarată „Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântana Albă și alte zone, ale deportărilor, Foametei și a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”.

În iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei. Armata Roșie și NKVD-ul au ocupat imediat teritoriul. Sute de mii de români s-au trezit peste noapte pe un pământ ostil, în care, brusc, tot ceea ce amintea de identitatea lor, de origini, de limbă și de religie se transforma în vină. În primăvara anului 1941, câteva mii de români au decis să sfideze trupele sovietice și să treacă în România.

3.000 de români, locuitori ai satelor de pe Valea Siretului, au încercat să ajungă în țara natală pe 1 aprilie, chiar de Paști. Cineva împrăștiase zvonul că românii pot trece granița fără probleme, că grănicerii sovietici nu le vor face nimic. Când coloana de români, care purtau steaguri albe, icoane și cruci, a ajuns la doar 3 kilometri de graniță, soldații sovietici, ascunși în pădure, au început să tragă în plin. Au secerat, în scurt timp, mii de vieți. Cei care au scăpat de gloanțe au fost urmăriți de cavalerie și spintecați cu sabia. Apoi, românii au fost aruncați în gropi comune.

Mărturia unui supraviețuitor

Profesorul Gheorghe Mihailiuc a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai masacrului. Acesta a redat în cartea Dincolo de cuvintele rostite atrocitățile petrecute la Fântâna Albă.

„Peste sate se abătuse teroare bolșevică. Dacă nu făceai cârdășie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiții insuportabile, o parte din populația română a ținutului a hotărât să fugă din țară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemați de dorul libertății, au pornit pașii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulți acest drum a fost fără întoarcere. Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid.  Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci până când mulțimea a ieșit la luminiș. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam și țară a românilor Bucovineni. Deodată, liniștea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morții s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulțime a strigat: «La pământ!». Șuvoiul neîntrerupt de foc ne ținea culcați, cu respirația curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă neliniștește până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varnița. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmășeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă”.

Localitatea Fântâna Albă se află pe teritoriul de astăzi al Ucrainei. Abia în anul 2000, autoritățile ucrainene au permis să se oficieze o slujbă în memoria românilor uciși. În anul 2013, o delegație din România care mergea la locul masacrului a fost oprită la granița Ucrainei iar unuia dintre membrii acesteia i-a fost interzisă intrarea.

Pe 29 august 1942 preotul Ștefan Ștefanovici, protopop de Storojineț, și I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniți și morți spre Cernăuți și spre alte gropi comune, a fost sfințit cu agheasmă. S-a pus o troiță, sculptată de Tănase Bălan, și s-a hotărât construirea unei biserici acolo.

pomenire fantana-alba-74 fantana-alba slujba-romani-fantana-alba

Masacrul-de-la-Fantana-Alba-13a-Basarabia-Bucovina.Info_1

Sursa: activenews.ro

Dumnezeu să-i ierte și cu drepții să-i odihnească pe toți românii bucovineni uciși atunci de ateii sovietici!

CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE acum 100 de ani. Principalele evenimente care au dus la unirea provinciilor românești cu Regatul României

CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE acum 100 de ani. Principalele evenimente care au dus la unirea provinciilor românești cu Regatul României

Regiunile României

Wikipedia

România după 1 decembrie 1918

Iată cum arăta harta Regatului României în 1916, înainte de întrarea în primul război mondial:

Image result for harta romaniei 1916

Așadar, România, în 1916, la începutul primului război mondial, precum și imediat după recâștigarea teritoriilor pierdute în fața Puterilor Centrale, în 1918, cuprindea: Muntenia, Oltenia, Dobrogea cu sudul acesteia – Cadrilaterul (câștigat în 1913 de la bulgari) – și Moldova până la Prut, dar fără județul Suceava.

În continuare vom vedea cronologia evenimentelor care au dus la unirea cu Patria Mamă a provinciilor înstrăinate (Basarabia, Bucovina – care cuprindea și județul Suceava, Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat.

Dar, TREBUIE SPUS că „România Mare” NU a atins întinderea maximă pe care putea și trebuia să o aibă! Au rămas în afara granițelor Țării vechi teritorii românești, iar frații români din aceste teritorii au fost supuși de vecinii noștri „binevoitori” unui regim crud de deznaționalizare și chiar de exterminare!

CUM S-A FĂCUT MAREA UNIRE. ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

……………………………………..

Desideratul românilor de a trăi într-un singur stat a fost împlinit în urma participării României la primul război mondial, participare care a avut tot sprijinul opiniei publice româneşti. Dăm câteva exemple de luări de poziţie: Take Ionescu, cuvântare în sala Dacia pe 15 Februarie 1915 – „nu este suficient să adere la această politică, un grup ci o întreagă ţară. Nu este vorba domnilor să trăim într-o Românie mai mică sau mai mare; toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă: să rămână lucrurile cum au fost” (Take Ionescu, Pentru România Mare. Discursuri din război, 1915 – 1917, Bucureşti, 1919, p. 5); În cadrul aceleiaşi întruniri, Nicolae Filipescu făcea apel la rege: „prin urmare domnilor, regele actual care nu domneşte numai pentru el, ci pentru toţi urmaşii lui, el are cel dintâi datoria ca el să ia iniţiativa şi prin vitejia pe care nu mă îndoiesc că o are, să lege definitiv soarta noastră de a lui. Noi avem o singură problemă, unitatea naţională; el are două: unitatea naţională a poporului peste care domneşte şi întărirea dinastiei în virtutea căreia domneşte” îşi încheia discursul, cerându-i regelui să „dea poporului unitatea sacră pentru că împreună să facem România Mare, căci în România Mică nu mai este loc nici pentru noi nici pentru tine” (Nicolae Filipescu, Pentru România Mare, Cuvântări din război, 1914-1916, Brăila, 1925, p. 138-139). Filipescu considera că România fără Ardeal era „o absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată, frântă în semicerc” (Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916 – 1919, Ed. a III – a, note de Mircea Popa, Bucureşti, 1989. p. 128).

Iar dincolo de linia vestică a semicercului Filipescu prevedea viitorul românilor transilvăneni astfel: „Şcolile vor fi măturate şi statuia lui Arpad de pe Tâmpa Braşovului va fi ridicată din nou ca un simbol al omorârii unui popor” (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos 2/1915, f. 123). În concluzie, „cine nu înţelege instinctul de viaţă al acestui popor ce se zbuciumă grozav de furiile morţii, cine se simte mai aproape sufleteşte de bronzurile grădinilor din Berlin decât de barda din mâna lui Mihai Viteazul nu are ce căuta la praznicul nostru” (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos 2/1915, f 115).

Acţiunea proantantistă a fost susţinută de profesorii universitari, animaţi de dr. Ioan Cantacuzino, dr. Thoma Ionescu, rectorul Universităţii din Bucureşti, Const. Dissescu, Dimitrie Onciul şi Ermil Pangrati (A.N.I.C., fond Casa Regală – Ferdinand, dos. 45/1914, f. 34), din partea cărora regele a primit un memoriu. Răspunsul suveranului adresat profesorilor universitari suna: „nu pot avea alt sentiment şi alt ideal decât acela al naţiunii române. Domnii profesori nu au numai dreptul dar şi datoria să se amestece în marile mişcări ale neamului” („Facla”, an V, nr 358/29 oct. 1914, p. 2). În esenţă regele le declară că sentimentul său personal, dorinţele sale nu pot fi separate de cele ale poporului român, prin urmare nici de ale lor. O declaraţie foarte încurajatoare, făcută mai mult politicos decât cordial.

………………………………………………

România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste provincii româneşti se aflau în stăpânirea a două imperii (austro-ungar şi rusesc) din care unul era aliat al României în război iar celălalt inamic. Mai mult, la sfârşitul lui 1917 România avea cea mai mare parte a teritoriului sub ocpuaţie germană şi un aliat care încheiase pace separată cu inamicul, fiind practic în imposibilitate de a continua războiul. La nici un an de zile, în urma capitulării Germaniei în fata aliaţilor occidentali ai României, avea să ia naştere România Mare, prin dezmembrarea Imperiilor ţarist şi austro-ungar, prin voinţa liberă a transilvănenilor şi moldovenilor. În concluzie, tratatul încheiat între România şi statele ce compuneau Antanta Cordială şi soldaţii români (în rândurile ei aflându-se foarte mulţi ardeleni, fugiţi peste munţi din Transilvania sau dezertori din armata austro-ungară şi înrolaţi voluntar în armata română) au stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut însă reprezentanţii poporului din Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania unde nu mai exista autoritate rusească sau maghiară. „Veritabilul fundament al unităţii româneşti – aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al istoriei din sud-estul european»” (Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Iaşi 1998, p. 289-90). La fel de exactă şi declaraţia delegaţiei Bucovinei condusă de Iancu Flondor care a prezentat regelui la 28 noiembrie actul unirii. „Aducem Maiestăţii Voastre, regele tuturor românilor, unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară ţi-o închinăm Măria-ta, noi toţi […] nu e o cucerire a armelor ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit”.

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

23 ianuarie/5 februarie 1918 – Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 – Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” – se spune în proclamația Sfatului Țării.

28 ianuarie/10 februarie 1918 – România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

11/24 februarie 1918 – Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

20 februarie/5 martie 1918 – Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

3/ 16 martie 1918 – Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 – Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 – Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 martie/9 aprilie 1918 – La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara – Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul – ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 – Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 – Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 – Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

2/15 septembrie 1918 – Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 – Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 – Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida – Voevod.

14/27 octombrie 1918 – Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu – vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă – secretari.

17/30 octombrie 1918 – Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 – Proclamarea către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 – Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 – Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 – Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 noiembrie 1918 – Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 decembrie 1918 – Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu – Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 – Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 – Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 – Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 – Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 – O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majoritari, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 – Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța – Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie/7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila – Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 decembrie 1919 – România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 decembrie 1919 – Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

LA MULŢI ANI ROMÂNIA, LA MULȚI ANI ROMÂNILOR, ORIUNDE S-AR AFLA!

Sursa: mesageruldecovasna.ro

Despre drama românilor rămași în afara granițelor României Mari într-un viitor articol…

Să dea Dumnezeu să revină toate teritoriile românești între granițele Țării!

Dumnezeu să ajute România și pe români să-i ducă la mântuire!

Despre trădătorii României: regele Mihai, generalii Aurel Aldea, Mihai Racoviță și alții – Emisiuni din 2016 la Vâlcea TV

Despre trădătorii României: regele Mihai, generalii Aurel Aldea, Mihai Racoviță și alții – Emisiuni din 2016 la Vâlcea TV

regele mihai si un general sovietic

Emisiunea „Diplomația” cu tema Trădarea la români realizată de Dumitru Lovin la Vâlcea TV.

Partea a treia a seriei de emisiuni „Trădarea la români” – Despre actul de la 23 august 1944, în fapt trădarea și lovitura de stat dată de regele Mihai ajutat de comuniști și de camarila sa, lașitatea și iresponsabilitatea de a-l aresta pe mareșalul Ion Antonescu în perioada în care acesta negocia cu rușii un armistițiu real pentru ieșirea din război. 

Actul iresponsabil de la 23 august a avut urmări catastrofale asupra armatei române existentă pe front, asupra populației României, asupra resurselor țării și asupra viitorului politic, economic, social etc.

Invitat Adrian Bușu (vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea).

Despre soarta generalilor trădători:

 

Alte detalii aici:

Istoria neştiută a fugii Regelui Mihai din calea nemţilor. Monarhul s-a ascuns timp de trei săptămâni într-un sătuc din Gorj

Regele Mihai si Lucretiu Patrascanu

Related image

Regele Mihai si Petru Groza

REGINA MARIA – străina care a iubit cu adevărat România – 80 de ani de la moarte

Regina Maria – 29 octombrie 1875 – 18 iulie 1938. Regină din 1914 până în 1927.

Image result for regina maria imagini

Testamentul Reginei Maria

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine;eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare:bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte:abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt:mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag;m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc;totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput:n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi:am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea:iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci:de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn:dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.

Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.(…)

Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.

Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.

Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.

Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…)

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Biografie

1875 La 29 octombrie, in Eastwell Park, Kent, Anglia, s-a nascut Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha. A fost principesă de coroană și regină a României, în calitate de soție a principelui de coroană și apoi regelui Ferdinand I al României. A fost fiica cea mare a lui Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh și Maria Alexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Tatăl său era cel de-al doilea fiu al reginei Victoria și a prințului-consort Albert. Mama sa era singura fiică în viață din căsătoria țarului Alexandru al II-lea al Rusiei cu Maria Alexandrovna de Hessa.

Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Eastwell Park, comitatul Kent.

1892 La 29 decembrie, Maria s-a căsătorit cu Ferdinand I, principele moștenitor al tronului României.

1914 La 11 octombrie, principesa Maria a devenit Regină a României, odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii de către aceasta a realizării statului național român.

Legăturile Mariei cu casele regale rusă și britanică vor fi folosite de regele Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu, regina trimițând, la solicitarea acestora, o serie de lungi scrisori neoficiale regelui George al V-lea și țarului Nicolae al II-lea, în care prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazează aceste dorințe. Regina Maria a reprezentat astfel o importantă resursă diplomatică pentru conducerea statului român, care a putut astfel să ocoloească constrângerile neutralității și să își facă cunoscută poziția.

În „Povestea vieții mele”, Regina Maria spunea: „Împăratul Rusiei și Regele Angliei fiind amîndoi verii mei primari, era ușor pentru mine să am legături neoficiale cu ei și desigur că eram gata să-mi servesc țara pe orice cale. Avînd în vedere că atît Regele, cît și primul său ministru aveau deplină încredere în mine, eram mai inițiată în problemele și secretele de stat decît se obișnuiește în ce privește reginele.”

1916 La 14 septembrie, după finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a declarat război Imperiului Austro-Ungar.

Având în vedere descendența regală anglo-rusă a Mariei, dar și popularitatea foarte mare de care se bucura în rândul populației, ea a fost percepută în țările Antantei ca ca unul dintre principalii factori de influență în favoarea cauzei Antantei în România. „Regina Maria este de două ori aliata noastră, odată prin naștere iar a doua oară prin inima ei”, spunea ministrul Franței la București, contele Saint Aulaire.

Încă de la început ea se va implica în organizarea și buna funcționare a serviciului de ambulanțe destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare și se va ocupa personal de coordonarea și aplanarea fricțiunilor dintre diferitele organizații de Cruce Roșie prezente în România (pe lângă cea națională erau prezente cele din Franța, Marea Britanie și Rusia).

În noiembrie, familia regală împreună cu conducerea politică a țării pleacă în refugiu în Moldova. Aici ea își va continua cu tenacitate și hotărâre, activitățile de coordonare a serviciilor sanitare, activând ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor „mama răniților”.

1917 La 26 noiembrie, după semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale, relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva să „strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.

1918 La 27 februarie, incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriecă sau germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.

Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de păce, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătiani și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama. „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale […] nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-o furie cumplită și «dacă ar fi fost un om din popor», cu siguranță că m-ar fi bătut”. Regina și-a continuat atacul, referindu-se și la cei doi sfetnici regali care erau de față, Ionel Brătianu și Barbu Știrbey. „Trebuie să ți se spună odată că cei din jurul tău […] te-au prins într-o plasă de dezonoare după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare […] Pentru că oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele […] punându-ne […] semnătura pe condamnarea noastră la moarte”.

Știrbey a spus că, deși Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, era nedreaptă față de Rege cerându-i „să opună singur rezistență, pentru că Maiestatea sa nu putea reuși dacă nu era susținut de… oameni responsabil”. Maria a replicat că „în această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași!”

Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din 3 martie s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.

Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinad să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând totodată și meritele acțiunii singulare și disperate a reginei Maria în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.

Tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României, dispozițiile sale nu au intrat în vigoare decât timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea semne de epuizare, în octombrie 1918, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze condusă de generalul Berthelot. Aceasta a condus la Marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României („Întregirea”).

Regina Maria și-a adus o contribuție importantă și recunoscută, pe paln național și internațional, la realizarea obiectivelor naționale ale României, la sfârșitul Primului Război Mondial.

Robert D. Kaplan, in „Fantomele Balcanilor” spunea: „Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care au urmat după ea.”

1922 La 15 octombrie, la Alba Iulia, după încoronarea, alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari, Maria a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, președintele Franței Georges Clemenceau sau cu reprezentanții de marcă ai mass-media europeană.

1930 După moartea lui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea, acesta a reușit îndepărtarea reginei Maria din viața politică, obligând-o practic să trăiască într-un soi de exil intern la reședințele sale de la Balcic și Bran.

1938 La 18 iulie, bolnava fiind, a revenit în țară dupa incercarea de a se trata la diferite sanatorii din Europa, și a murit la resedinta sa de la Pelișor.  A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic.

1940 După cedarea Cadrilaterului, inima reginei a fost mutată la Bran.

Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și versuri pentru copii.

Personalitate complexă și puternică, regina Maria a fost supusă unor campanii denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele orchestrate de Puterile Centrale în Primul Război Mondial și autoritățile comuniste, în primii ani după al Doilea Război Mondial, campanii ale căror reminiscențe mai pot fi întâlnite și astăzi.

Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai reginei, este și cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul reginei Maria și locul pe care ea îl merită în istorie: „Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”.[1]

Sursa: https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/471-regina-maria-a-romaniei-1875-1938