SECURITATEA A TRĂDAT. Așa a fost posibilă lovitura de stat din decembrie 1989

Related image

Foto – justitiarul.ro

Securitatea nu l-a trădat doar pe Ceaușescu, ci a trădat țara și poporul român!

Preiau articolul: 

Prof. Corvin Lupu: Cel mai important partener occidental al serviciilor secrete sovietice care a acționat în România în decembrie 1989 a fost Franța. Au fost agenți francezi arestați, purtători de arme, puși apoi în libertate

În deschiderea celei de a doua părți a interviului oferit de dl. prof. univ. dr. Corvin Lupu, privitor la aspecte ale evenimentelor din decembrie 1989, domnia sa dorește să facă unele precizări, pe care le publicăm în forma în care le-am primit.
„Am parcurs reacțiile unora dintre cititorii primei părți a răspunsurilor la întrebările care mi-au fost adresate. Ca urmare, doresc să precizez că întrebările au fost puse de dl. Mihai Șomănescu, un cunoscător al evenimentelor pe care le abordăm. Indiferent cât de elaborate ar fi aceste răspunsuri, ele nu pot explica și clarifica, pe parcursul unui articol/interviu toate numeroasele controverse stârnite în rândul opiniei publice. Pentru asemenea clarificări, cei interesați, trebuie să citească lucrările menționate de dl. Șomănescu. Acolo vor găsi explicații pentru majoritatea aspectelor care au părut neclare unor cititori.
Trădarea Securității în decembrie 1989 a fost una dintre cele mai mari operațiuni diversioniste din istoria României. Ea fost și este ascunsă și prezentată în mod fals de securiști și de unii urmași ai lor din timpurile următoare evenimentelor, de grupul de conspiratori Iliescu&Co grupați în FSN (care a fost protejat și adus de Securitate la sediul Televiziunii și la CC al PCR, respectiv sediul puterii, sedii păzite militar de Securitate, pentru a prelua puterea), de serviciile secrete străine care au atacat România în complicitate cu Securitatea. De aici decurge uriașa manipulare care s-a produs în trei decenii și care face ca și astăzi să vedem mulți oameni pe care adevărul îi contrariază, care cred în aparențele proiectate de diversioniști și care nu înțeleg. Majoritatea opiniei publice și-a însușit tezele false pe care le-a oferit mass-media, în care găsești adevărul amestecat cu minciună și care, voit sau din ignoranță a prezentat eronat, sau, cum spuneam, amestecat evenimentele. De trei decenii, dezbaterile despre evenimentele din decembrie 1989 s-au făcut cu oameni care se contraziceau între ei, sau manipulau în direcții diferite. Primii care s-au înghesuit să prezinte în mod fals evenimentele au fost chiar conspiratorii-diversioniști din acele evenimente. Oameni vinovați de trădare, de crime, de jaful țării etc, tocmai aceia au ieșit și ies să ne spună adevărul. Participanții la evenimente care au văzut ce s-a întâmplat în 1-2-3 locuri din țară, au văzut evenimentele doar la suprafața lor și din aceste clișee nu pot reconstitui și înțelege niște evenimente atât de complexe. Doar studiul unei istoriografii de sute de lucrări, pe care le-am menționat în cărțile mele, a documentelor desecretizate, atâtea câte sunt/mai sunt și a sute de investigații jurnalistice și a memorialisticii unora dintre actori, au putut să conducă la cristalizarea scheletului evenimentelor.
Noua putere și-a format un cor numeros și uneori asurzitor menit să acopere adevărul istoric, atunci când el iese la lumină. Multora dintre acești, Securitatea le-a acoperit calitatea de informatori și agenți, nepredând-u-le dosarele la CNSAS. Mă refer la unii revoluționari/„revoluționari”, care au fost transformați în profitori ai evenimentelor. Au primit indemnizații grase pe viață, terenuri intravilane, spații comerciale, scutire totală de impozite, scutire de taxe școlare și universitare pentru copii, locuri de veci gratuite etc. Pe parcursul celor trei decenii, mii de asemenea „revoluționari” au fost deconspirați de autoritățile statului ca fiind falși revoluționari și eliminați de pe liste Secretariatului de stat pentru revoluționari. Dar, dorind să mențină acest corp de propagandiști ai falsurilor despre evenimente, nimeni nu a fost obligat să restituie drepturile mari încasate prin fals. Ce să mai vorbim de Institutul Revoluției Române, creat de conspiratorul Ion Ilici Iliescu, format din cercetători aleși „bob cu bob”, numiți pe viață de către acel Iliescu, plătiți de la buget cu salarii bune, cu scopul de a ascunde adevărurile cele mai dureroase. Director este conspiratorul agent al Securității Gelu Voican Voiculescu (!), cel care în 22 decembrie vorbea oamenilor din stradă de pe capota unei mașini a Securității și pe care generalul Vlad l-a trimis la Târgoviște, împreună cu securistul Virgil Măgureanu, ca garanție că se va aplica voința puciștilor de a-l asasina pe conducătorul țării.
Majoritatea celor care postează comentarii se ascund sub pseudonime. Am identificat însă și un nume real, al unui agent diversionist, activist neobosit, care pe blogul personal susține tezele false ale lui Iliescu, contestă orice implicare străină în evenimente (ceea ce este absolut ridicol și atentează la minima inteligență a celor care-i citesc elucubrațiile, altfel foarte ingenios prezentate) etc. Acest agent diversionist este inginer, dar se bagă „muscă în lapte” în Istorie, la comandă și stabilește care este „pseudo-istoria”, adică ceea ce nu convine corului asurzitor de care vă spuneam anterior. Tot el folosește o postare falsă de acum 10 ani, de pe un site fantomă (fără contact posibil), pentru a pune la îndoială faptul că aș fi profesor universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Vă asigur că lucrez acolo de zeci de ani. Acest agent diversionist este foarte activ în a combate adevărurile deranjante pentru complotiștii din decembrie 1989.
Din această cauză, pentru mine reacțiile de nedumerire, de contestare a adevărurilor, de atacuri la adresa celor care susțin adevăruri supărătoare, sau care zdruncină părerile formate ca urmare a manipulărilor, sunt de înțeles și pot fi explicate, fiecare în parte, sau toate la un loc.
O afirmație a mea nu a fost suficient clarificată și trebuie să revin. Da, gen. Nuță a venit la Timișoara pe 17 decembrie, după ce s-a decretat starea de necesitate, dar l-a expediat la Sălaj pe Tökes doar în 18 decembrie. Cât despre cei care nu au înțeles și nu știu de ce au fost unii securiști închiși/puși la adăpost, nu mai ocup spațiu pentru a le explica, le recomand din nou să citească lucrările menționate în prima parte. Mesajul meu pentru contestatari este sever: înapoi la carte!”
Iată partea a doua a interviului:
Redacția: Ce alte puteri au fost implicate în evenimentele din 1989, în afară de ruși?
CL: În sistemul sferei sovietice de influență din perioada Războiului rece, toate serviciile secrete ale statelor socialiste se subordonau KGB, iar serviciile militare se subordonau GRU. Toate au fost implicate. Cel mai important rol l-au jucat serviciile secrete maghiare, care beneficiau de o rețea foarte mare în România, având peste 1,5 milioane de unguri în țară, dintre care 200 de mii în capitală. În decembrie 1989, organele de miliție din Timișoara, catalizate de gen. Nuță și gen. Mihalea, au arestat peste 1000 de manifestanți, unii violenți, alții mai puțin violenți și i-au închis în Penitenciarul „Popa Șapcă”. Dintre aceștia peste 800 erau unguri din județul Mureș. Se știe că în Ungaria s-au aflat și două lagăre speciale în care au fost pregătiți agenți pentru gherilă urbană, atât etnici unguri, cât și transfugi de etnie română, care au fost apoi retrimiși în România să declanșeze evenimentele. Pe unii dintre ei i-a prins și i-a anchetat Securitatea. S-a aflat totul despre cele două lagăre și despre misiunile lor, dar ordinul a fost să fie lăsați în libertate!
Eu mă îngrozesc, domnule redactor-șef, când văd că mai există cetățeni, inclusiv cu studii, care se îndoiesc că Securitatea a trădat, care chiar contestă faptul că Securitatea a trădat și care pun la îndoială rezultatele unei întregi istoriografii în care sunt prezentate diverse momente de trădare, sau chiar ansamblul acestei trădări, așa cum am făcut noi, respectiv eu și dl. gen. Troncotă.
Cel mai important partener occidental al serviciilor secrete sovietice care a acționat în România a fost Franța. În întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și Francois Mitterand, din ziua de 6 decembrie 1989, care a avut loc la Kiev și a fost stenogramată, iar stenograma a fost desecretizată din ordinul președintelui Vladimir Putin, președintele Franței l-a anunțat pe omologul său sovietic că în cadrul recent încheiatului summit al NATO Franța a fost desemnată să fie principalul partener al URSS în acțiunea împotriva României.
Au fost depistați agenți francezi, unii purtători de arme, alții care duceau ceaiuri la baricada de la Intercontinental pentru a-i încuraja pe cei care acționau acolo etc. Au fost agenți francezi arestați, purtători de arme, puși apoi în libertate. Nu cred că i s-a raportat nimic lui Ceaușescu. N-am găsit nimic în acest sens. Au fost și agenți francezi care au fost asasinați în România cu acel prilej. Unul este foarte cunoscut. Purta numele (probabil profesional) de Jean Louis Calderon. Are și o stradă în București. Asupra lui s-a găsit o legitimație de jurnalist la o unitate mass-media. Când s-a dat telefon acolo și s-a anunțat moartea lui, cei din Franța au spus că nu au angajat și nu au avut niciodată vreun jurnalist angajat cu acest nume.
Au acționat și agenți ai Mossad, ai CIA, ai BND-ului german, ai MI-6, acesta din urmă având și el pierderi de vieți de agenți și agenți răniți. Au acționat și alte servicii. În jurul acaparării României, țară bogată și cu mari piețe economico-financiare în întreaga lume, au fost multe interese. Și mai sunt. Lupta pentru continuarea stăpânirii României continuă.
Redacția:  Domnul Stoenescu scrie în cărțile sale că SRI are imagini cu persoanele care, în 17 decembrie, au avut roluri cheie în timpul evenimentelor de la Timișoara și care ar putea fi străini. Este adevărat și dacă este adevărat, de ce credeți că SRI nu face publice aceste imagini?
CL: Multe dintre probele importante ale evenimentelor din decembrie 1989 s-au distrus, ori au fost predate serviciilor sovietice. Dar unele au mai rămas. Are și armata, are și SRI și cele mai multe probe le are SIE. După 1 ianuarie 1990, noile servicii secrete s-au format pe scheletul și cu oamenii fostei Securități. A fost „aceeași Mărie, cu altă pălărie”. Foștii securiști, deveniți de acuma ofițeri „democrați” ai SRI, SIE, SIPA, STS, SPP, DIPI/DGIPI și alte structuri nu au dorit să scoată adevărul la lumină, ci l-au ascuns, inclusiv după ce, prin lege, fosta Securitate a fost deconspirată ca instituție de poliție politică represivă și dezavuată de noua putere și de opinia publică. Dar serviciile secrete se comportă și astăzi ca fiind stat în stat, nu pot fi controlate, fac ce vor, au imperii economice uriașe și nu le pasă de politicieni, pe care îi penetrează în fel și chip și îi subminează cât pot de mult. Cu cât clasa politică este mai slabă și mai dezbinată, cu atât sunt serviciile secrete sunt mai puternice, mai bogate și mai greu de stăpânit. De fapt, ele nu sunt stăpânite, ele stăpânesc țara împreună cu străinii care ne jefuiesc bogățiile și adună bogății uriașe din munca românilor.
Redacția: Dacă în 1989, instituțiile de forță nu ar fi „cedat mersului Istoriei”, așa cum zice dl. general Rogojan, ar fi urmat o invazie militară convențională împotriva Țării? Domnul Stoenescu, pe care l-am mai invocat, scrie în cărțile sale că dacă Securitatea ar fi controlat căderea lui Ceaușescu, ar fi ales o conducere politică apropiată de nucleul dur al Europei, Franța și Germania. Judecând și privind acum actualii conducători ai României, credeți că s-a pus în practică viziunea Securității?
CL: Instituțiile de forță nu au „cedat mersului Istoriei”, așa cum spune conspiratorul Aurel Rogojan, unul dintre oamenii de încredere ai celui mai important pucist din decembrie 1989, gen. Vlad. Până la asasinarea gen. Vasile Milea, Armata nu a trădat la București. Trădase la Timișoara, unde, în 20 decembrie 1989, când Ceaușescu s-a întors din Iran și a decretat starea de necesitate pe întregul cuprins al județului Timiș, gen. Gușă, în loc să execute ordinele legale, a retras trupele în cazărmi și a baricadat porțile. Trupele de Securitate, comandate de Ion Bunoaică, au procedat la fel. Dar la București, armata a respectat ordinele lui Milea și au restabilit ordinea publică, chiar dacă Securitatea a sabotat din plin și a mobilizat rețelele din întreprinderi și instituții să iasă la manifestații. Apoi, Miliția nu a cedat nici ea „mersului Istoriei”, așa că gen. Vlad și trădătorii din armată i-au arestat și asasinat pe trei cei mai mari șefi ai Miliției (Nuță, Mihalea și Moraru), iar al patrulea șef, generalul de miliție, dar ofițer de securitate și devotat lui Iulian Vlad, pe nume Romeo Câmpeanu, a împins Miliția pe direcția „mersului Istoriei”, ca să-l citez și eu pe Rogojan. Nici USLA nu s-a racordat complotiștilor decât în 23 decembrie, după asasinarea șefului Statului Major, lt. col. Trosca și după ce gen. Vlad s-a dus personal la sediul unității pentru a o așeza pe noua direcție.
Dar, domnule redactor șef, expresia lui Rogojan care nu este un om prost, ascunde o realitate deosebit de importantă. Militarii nu se ocupă cu descifrarea „mersului Istoriei”, nici cu curentele ideologice sau cu filozofia. Militarii nu sunt cei care trebuiau în decembrie 1989 sau trebuie astăzi să ne spună nouă, poporului, ce este bine și ce este rău. Nu ei sunt decidenții politici ai României. Nu ei stabilesc direcțiile în care trebuie să evolueze țara. To ate acestea sunt apanajul exclusiv al decidenților politici, indiferent de regimul politic. Ca urmare, militarii trebuiau doar să respecte legile, regulamentele și ordinele date legal. Cu atât mai mult în timp de stare de necesitate sub fostul indicativ de „Radu cel Frumos”. Încălcând legile, neîndeplinindu-și obligațiile militare elementare, conducerea Securității, ca și trădătorii din armată care au preluat comanda după asasinarea lui Milea, au comis acte evidente de trădare. Acestea nu mai pot fi puse la îndoială, indiferent de corul asurzitor care încearcă să-i acopere pe toți cei care spun adevărul.
Eu doresc să nuanțez părerea formulată de Alex Stoenescu. Nu sunt de acord cu ea. Dl. Stoenescu a fost deconspirat de CNSAS ca fiind informator al Securității și are sentință definitivă și irevocabilă de a fi făcut poliție politică. A fost omul Securității și ajutat să afle multe din cele ce le-a scris în lucrările dumnealui, lucrări pe care eu le apreciez din mai multe puncte de vedere. Dar dl. Stoenescu ocolește și ascunde esențialul: trădarea generalului Vlad și a șefilor Securității. Ideea că Securitatea ar fi optat pentru alinierea la Occident este un neadevăr. Gen. Vlad a fost un produs al începutului anilor 1950, a făcut studii la Moscova, în 1956 și a rămas toată viața cu mentalitatea anilor 1950, doar că era un om foarte inteligent, duplicitar și ascuns. El se mula pe moda timpului. Dar citiți cartea lui Rogojan cuprinzând memoriile lui Vlad. Acolo se referă la luptătorii din rezistența anticomunistă cu termenul de „bandiți”. Aceasta este o viziune occidentală? Tot în acea carte declară deschis că dintre toți miniștrii Securității și de Interne pe care i-a avut în aproape patru decenii, îl apreciază cel mai mult pe Alexandru Drăghici.
Acesta a fost un agent sovietic dovedit (citiți în cartea lui Larry L. Watts și vedeți acolo), apoi a fost unul din marii torționari ai poporului român și un anti-occidental înrăit. De unde să tragă Stoenescu concluzia că Vlad era pro-occidental? Nici vorbă! După părerea mea, a fost cel mai bun produs al KGB-ului în România, pe care KGB-ul l-a scos din mânecă în momentul astral al loviturii de stat din decembrie 1989. Mai sunt multe alte argumente asupra cărora nu mă opresc aici.
Apoi, nu sunt de acord cu Alex Stoenescu privitor la faptul că Securitatea nu a controlat căderea lui Ceaușescu. A controlat-o deplin, spun eu, dar gen. Vlad a vrut mereu să lucreze în ascuns și cu mâna altora. Dacă l-ar fi preluat pe Ceaușescu și l-ar fi dus într-o unitate militară a Securității, lucrurile ar fi evoluat altfel. Dar, după ce lt. col. de securitate Gheorghe Dinu, adjunct al șefului Securității Județului Dâmbovița, la ordinul lui Vlad, l-a predat armatei pe Ceaușescu, misiunea Securității s-a încheiat, iar generalii sovietici, împreună cu puciștii din armată și cu grupul complotist al lui Iliescu s-au întors împotriva Securității, care avea prea multă putere, aproape toată puterea în țară. Or, noii conducători doreau puterea Securității pentru ei și profitând de sprijinul sovieticilor și armatei, au înfierat Securitatea ca fiind oprimatoare, torționară, ceaușistă, teroristă etc și i-au luat puterea. Ghiaurul Vlad își făcuse datoria și nu mai era mare nevoie de el. Pe de altă parte, noua putere a iubit trădarea Securității, care a propulsat-o pe ea la putere, dar i-a urât pe trădători. În această cheie văd eu lucrurile, pe care Alex Stoenescu le prezintă altfel și, după părerea mea, voit greșit, mai precis „greșit la comandă”. Foștii securiști care au fost racordați la KGB au dorit mereu să se prezinte opiniei publice ca fiind mari susținători ai Occidentului.
Oricum, în ultima vreme, s-a schimbat în bine și dl. Stoenescu. Eu l-am văzut într-o împrejurare publică în care a spus un adevăr, iar col. Filip Teodorescu l-a contrat. Stoenescu era în prezidiu alături de mine și s-a enervat, a tăcut, dar a plecat din prezidiu și s-a dus tocmai în fundul sălii și s-a așezat lângă col. Ulieru de la SRI. În cartea „Securitatea nu poate fi reabilitată”, publicată de dl. Stoenescu în 2018, comentariile autorului mi s-au părut un pas înainte pe calea adevărului, ca și titlul cărții. În rest, dl. Stoenescu are merite istoriografice evidente.
Pe de altă parte, în decembrie 1989, la nivelul înțelegerilor sovieto-occidentale, nu se punea încă problema ieșirii României din sfera de influență a URSS. De aceea, în fruntea României a fost așezată conducerea formată din agenții sovietici Iliescu, Militaru, Brucan (care era și al CIA și al Mossad), Măgureanu, Bîrlădeanu și alții.
Redacția: Acum știm că George Soroș a venit la București în decembrie 1989. A avut acesta vreun rol în evenimente? Întreb pentru că modul de acțiune al unora din 21 decembrie l-am regăsit ulterior și în alte revoluții colorate. Pe cine reprezintă Soroș?
CL: Soroș a venit la București pe filiera lui Silviu Brucan (Saul Brukner). Ei s-au întâlnit și în 1988 la New York. Brucan fusese trimis de Vlad cu pașaport dat fără știrea partidului, cu toate că Ceaușescu dăduse ordin ca el să fie ținut într-un domiciliu supravegheat în cartierul Dămăroaia, unde nu a locuit deloc, el locuind la fiica sa, în Cartierul Primăverii. În New York,  Brucan a locuit la un alt agent al Securității, Eugen Mihăescu, care locuia acolo din 1981. În casă la Mihăescu a scris Brucan celebra „Scrisoare a celor șase”. George Soroș, evreu, mason și mare susținător al regimului globalist, care a stăpânit SUA până în toamna anului 2016, a venit la București în decembrie 1989, după asasinarea lui Ceaușescu, a adus bani și împreună cu Brucan au creat GDS-ul, format în cea mai mare parte din minoritari etnici, mai ales evrei, mulți dintre ei deghizați sub nume românești. GDS-ul și apoi următoarele multe fundații și ONG-uri care s-au format prin derivare din aceeași linie cultural-politică globalistă, antinațională, demolatoare a civilizației tradiționale românești, au avut menirea să creeze noua ordine politică și să constituie colectivele de intelectuali care să asigure „corectitudinea politică” a noii Românii.
Cât despre rolul lui Soroș de astăzi, în societatea românească, eu l-am luat în serios pe Steve Bannon, consilierul președintelui SUA, care într-un interviu din vara anului 2017, când a stat trei-patru zile la București, ceea ce mi se pare foarte mult, mai ales că a precizat că nu este în concediu, a afirmat că nu este normal ca serviciile secrete din România să se afle sub controlul lui Soroș și acest lucru va trebui să înceteze. Soroș reprezintă, cum am spus, regimul globalist care a condus SUA până la ultimele alegeri prezidențiale și care mai conduce astăzi UE, Canada și încă unele părți ale zonei de influență a SUA, așa cum a fost ea negociată la sfârșitul celui de a-l doilea război mondial. El este un principal finanțator al globaliștilor și al luptei împotriva națiunilor și naționalismului, în sensul lui bun, de păstrător al valorilor naționale și de apărător al națiunilor. Soroș a fost declarat de noua putere de la Washington ca fiind „inamicul public nr. 1”.
Astăzi, pe plan internațional, naționaliștii se trezesc, după ce au înțeles relele intenții ale globaliștilor, cei care și-au acumulat puterea mondială și bogăția în dauna națiunilor și îngenunchind-u-le. Operațiunea de aducere a milioane de oameni de rase, religii și culturi diferite, colorați de toate culorile, din Asia și din Africa, peste națiunile europene, cu complicitatea globaliștilor de la Bruxelles, Berlin și Paris este o operațiune coordonată tot de acest super-magnat Soroș. Acest lucru nu îl afirm eu, ci l-au afirmat președintele SUA, prim-ministrul Ungariei, ministrul de Interne al Italiei și mulți alții.
În încheierea discuției noastre, domnule redactor șef, doresc să fac câteva mențiuni. Statul român continuă să încurajeze menținerea în circulație a tezelor false despre revoluția română declanșată de popor și numai de popor, care i-au propulsat pe marii revoluționari Iliescu&Co. În fruntea Institutului Revoluției Române este asasinul Gelu Voican, un complotist notoriu, agent al Securității, participant la multe  evenimente, poziționat în toiul lor. Cine își poate închipui că acesta militează pentru promovarea adevărului istoric nu este un prost simplu, ci este prostul proștilor. Voican va lupta până la moarte să ascundă adevărul despre evenimente, să ascundă crimele odioase comise de noua putere din România și va face totul pentru a șterge urmele faptelor mizerabile ale grupului din care făcea parte.
Apoi, presa, în cea mai mare parte, susține tezele false despre acest eveniment istoric cu o determinare demnă de o cauză mai bună. Este înspăimântător câte afirmații false se fac despre istoria acestor evenimente. De aceea, îi felicit pe toți cei care promovează adevărul despre aceste evenimente și, cu acest prilej, vă felicit și pe dumneavoastră.
Redacția: Vă mulțumesc
Reclame

Pomenirea mărturisitorului Constantin Motaș – 15 ianuarie 1980

Biolog, socialist, ateu. În temniţă sufletul şi mintea lui s-au deschis lui Hristos. „Văd acum în miezul vieţii lucrarea lui Dumnezeu. Este o bucurie imensă. Să ne rugăm! Hai să ne rugăm!”, spunea el. Şi se ruga iar când termina începea să expună o antropologie creştină.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 313)

  • Născut: 08 Iulie 1891
  • Locul nașterii: Vaslui
  • Ocupația la arestare: profesor
  • Întemnițat timp de: 7 ani
  • Întemnițat la: Jilava, Aiud, Văcărești, Pitești
  • Data adormirii: 15 Ianuarie 1980

Intrai și mă văzui tot în aceeași cameră numărul 3, din care nu prea demult plecasem; impardonabilă scăpare a celor de la grefă – în ciuda transformării omului, adusă de socialism. Și am rămas în pâclă și în zoi încă vreo două săptămâni de zile. Monotonia neclintită și cleioasă, ca a curmalelor presate în cutie, ne-a fost curmată iarăși, prin introducerea a încă patru inși, unul din ei fiind profesorul universitar de entomologie Constantin Motaș, de la Universitatea din București – „nașul a toată goanga ce apărea în orizontul cercetării”, după cum însuși ne-o mărturisise, cu o fermecătoare modestie și candoare.

Am înțeles curând că vasta-i competență în entomologie în conferise rolul de omologator și de „botezător” al tuturor insectelor ce se lăsau descoperite pe undeva prin lume. Nu ni se părea exces această recunoaștere când, cât de cât, îi sesizam știința. Însă, pe lângă modestie și știință, ce ne uimea mai mult era cultura literară, ca și memoria cu adevărat prodigioasă. Putea să ne recite în franceză, în engleză și germană poeme, mii de versuri și lungi tirade din dramaturgii clasici – el care se ocupa de goange!

În timpul zilei și în prezența lui, precum obișnuiam, continuam expunerile mele catehetice sau de filosofie, lăsându-i lui să satisfacă setea de frumos și de literatură a camarazilor de întuneric. Văzând care e atmosfera, cu grijă s-a ferit să nu ne-o stingherească oarecum. Nu s-a alăturat în rugăciunea ce devenise aproape unanimă. Stătea respectuos pe margini, dar fără ostentație. Când l-am rugat să ne îmbogățească viața culturală, a spus că tot ce ar putea să facă ar fi să ne recite niște versuri. La insistența mea, cu oarecare jenă mi-a răspuns: „Știi, dragul meu, eu sunt ateu, socialist de-al lui Titel Petrescu și n-aș dori să zdruncin, prin știința mea, vreuna din certitudinile în adevărurile de credință, în care văd că-s ancorați confrații noștri de celulă. Aici, ei de acestea au nevoie, nu de știința mea atee. Credința le menține echilibrul”. Ce mult l-am prețuit atunci pe acest ateu candid!

Urmând exemplul altora care se săturaseră de poziția sardinei în cutie și preferaseră să stea în mâzga groasă pe cimentul de sub prici – imund amestec de igrasie, de sudoare, de jeg și de urină, prelinsă din tinetă – mâzgă mai primitoare decât platformele ce, chipurile, aveau și aer și lumină – am coborât și alăturea de ei, nesuportând ideea ca un savant de spiță nobilă ca Motaș să stea acolo unde și câinii ar fi fost înjosiți să stea. Însă, ca bestii fasciste și ca imperialiști anglo-americani, desigur, nu meritam mai mult! […]

Nu am avut răgaz să adâncesc procesul și nici măcar cu Motaș să mă întrețin puțin, căci iarăși m-a zgâlțâit din măruntăi zăvorul și mi l-a proțăpit în față de Geamănu care, fără cuvinte, făcu un semn cu capul, știind că înțeleg, că îi pricep porunca de a-l urma cu tot bagaju-n brațe. Am procedat întocmai, însă lăsând în urmă, ca pentru despărțire, un gest aerian de-mbrățișare colectivă, în care-i cuprindeam pe toți cu care împărtășisem crucea. Cu o mașină mică, sub geamuri fumurii, am fost mutat , „pe șest”, la Ministerul de Interne, unde nu mai fusesem încă, dar fără să fi fost vreodată cartiruit acolo, și eu, ca toți, îi cunoscusem din auzite faima ce ne dădea fiori în măduva spinării. […]

Și iată, lucrarea Sfintei Providențe mai departe… Luat am fost și dus am fost din nou în beznele Jilavei. Ca niciodată, singur, dovadă, încă odată-n plus, că-s dus de mâna Providenței. Nu noaptea, ca de obicei, ci ziua, ziua-n amiaza mare; un Jeep rusesc mă ia de la Interne și mă depune, cu actele în regulă, în temnița lui Maromet. Noroc că nu el m-a primit ci prim-gardianul Lis, fire mai potolită. M-a prins de cot și m-a ținut așa, până când am ajuns în fața ușii pe care, cu oarecare bucurie, putui citi numărul 3. Era cu totul nefiresc și neobișnuit pentru secretul ce trebuia păstrat ermetic să mă întorc la vechiul loc cu cazne atât de viu trăite. De ce mă bucuram? Știam prea bine ambientul: lipsă de aer, lipsă de spațiu, urină și sudori, miros de dinți stricați, uitați de periuță. Acestea îmi vor constitui climatul. Totuși mă bucuram; poate din dorul de a regăsi sprijinul rugăciunii în comun, în care fiecare vine în ajutorul celuilalt și este semnul comuniunii în chinuri și speranțe. Ce oameni voi găsi? […]

Confrații mei erau aceiași, însă entuziasmul revederii avea o reticență pe care nu am înțeles-o decât când, urmărind privirea lor, recunoscui fereastra, fereastră care atuncea era cu totul alta: în cadrul ei, cu spatele spre noi, un om era în rugăciune. Înțelegeam de ce vorbeau în șoapte și prin semne. După secunde lungi, ca semn că tocmai își încheiase rugăciunea, omul de la fereastră s-a frânt pe jumătate, a-ngenunchiat și a atins cu fruntea cimentul pardoselii. Întors cu fața spre celulă, cum eu deja eram acomodat cu negura Jilavei, putui să-l recunosc: era savantul declarat ateu, Motaș Constantin. Uimit și încă necrezând ce văd, am zis:

– Dumneavoastră, domnule Profesor? – având subînțelesul: cum, dumneavoastră, ateul, erați în rugăciune?

– Da, dragul meu, mă rog!… Îți amintești că, nu demult, aici, te străduiai să demonstrezi că logica, iluminată de credință, găsește singură calea spre Dumnezeu. Atunci ți-ai încheiat prelegerea cu un citat de la finalul tratatului de astronomie al lui Camille Flammarion – „J`ai decouvert Dieu parmi les etoiles”1 – el, cel care își începuse studiile ca ateu. Și, dacă el, în depărtări de stele, L-a întâlnit pe Dumnezeu, eu pot să spun că pe Cristos L-am regăsit aici printre zăbrele. Lui aș dori să mă închin, cu ajutorul Preacuratei, care, bună cum e – cu mult mai bună decât ai încercat să ne-o descrii – a acceptat, stând sub zăbrele ca sub Cruce, sub zeci de cruci de gratii, să vină lângă ea fiul rătăcitor. N-am suportat ca fiul să-i prelungească durerea așteptării. Acum, când așteptarea s-a sfârșit – odată cu contestările și îndoielile din mine – doresc să cred că Maica Bună a celor care se întorc acasă îmi va îngădui să locuiesc la ea. Astăzi, eu sunt cel pururi fericit – precum se autodefinea Karl Leisner, acel catolic din închisoarea de la Dachau, când, chiar acolo, a fost hirotonit ca preot pentru veșnicie, de un arhiereu francez, având ca martori un pastor protestant și câțiva credincioși catolici (Sic!!!). Motaș, desigur nu o citise pe Tereza de Avila2, ca să-i preia gândirea (??). El rămăsese la fericitul Leisner: era un fericit în har. […]

Odată instalat, viața a început să curgă pe vechiul ei făgaș. Lui Motaș i-a priit sejurul meu la Interne. A reflectat mai degajat asupra celor auzite în lunile în care, el stând modest deoparte, mă asculta pe mine, prea ne-nsemnatul și prea nepriceputul în a-i schimba convingerile. Însă, profund onest, cum îl formase cercetarea științifică, sunt sigur că savantul a aprofundat și ipoteza dedusă din cele auzite care îi ofereau sugestii pentru un nou construct mintal, elaborat în manieră proprie. Tocmai pentru această modestie și onestitate a meritat ajutorul divin spre a se depăși pe sine căci fără ajutorul harului nici înălțarea noastră lăuntrică nu s-ar putea înfăptui. În Motaș, această înălțare lăuntrică s-a săvârșit în trebuința rugăciunii. Și fiindcă rugăciunea e mama și izvorul îndreptării noastre spre înalturi (Dionisie Areopagitul), consider că Motaș prin rugăciune s-a depășit pe sine și a ajuns la ceea ce teologia numește „creaționism științific”. Nu am avut prilejul să îmi explic procesul mental al convertiri pe care l-a parcurs savantul și nici el nu mi l-a destăinuit. Sunt sigur însă că ar fi făcut-o, dacă am fi rămas mai mult timp împreună. Nu am rămas. La prea puțină vreme după reîntâlnire iarăși ne-am despărțit lumește, dar am rămas uniți în suflet și-n credință. Era suficient atât. Mintea smerită și puritatea de intenții au fost agenții catalizatori ai mișcătoarei sale evoluții în care eu nu avusesem decât rolul de sfeșnic pentru lumânarea prin care Sfântul Duh îl conducea spre zare. […]

Puteam să îmi închipui că noul episod „Jilava” și-a împlinit finalitatea. Evenimentele m-au confirmat curând, căci într-o zi, cam pe la ora 10, dădu năvală-n cameră sergentul Ivănică, crescut în importanță prin foaia de hârtie pe care o ținea în mână. Iar Ivănică își slobozi cu ardoare comunistă-n glas: „Bandiți! Atenție mărită!” (ce altceva decât „bandit” putea să fie un savant sfios și elegant ca Motaș?!. „Cel care te-ai auzit strigat, îți iei bulendrele cu tine și-mi ieși pe coridor!”. Spre ghinionul meu, primul strigat am fost chiar eu.

(Tertulian Langa – Trecând pragul tăcerii. O carte document, ediția a III-a, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, pp. 109-110, 120, 131-136)


1. „L-am descoperit pe Dumnezeu printre stele”. C. Flammarion – astronom și scriitor francez, autor al mai multor tratate de astronomie [n. red.].

2. Tereza a lui Iisus (sau de Avila), călugăriță catolică reformatoare, mistică, fondatoarea Ordinului Carmelitanilor Desculți [n. red.].

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Notă adm. – Este scuzabilă pentru un proaspăt venit/revenit la credință eroarea pe care o face atribuind taine valide și duhovnicie catolicilor (papistașilor). De altfel scuzabilă e și aceeași neștiință a autorului acestui text, ca de altfel a multor mărturistori în închisori, care nu aveau suficiente informații teologice lămuritoare cu privire la caracterul eretic al papistașilor. În epoca interbelică și postbelică în care s-au format majoritatea nu exista suficientă literatură ortodoxă tradusă din Sfinții Părinți în privința acestui subiect și cu atât mai puțin în închisoare…

Iată și biografia mai completă a savantului Constatin Motaș: 

Constantin Motaș (n. 8 iulie 1891, Vaslui – d. 15 ianuarie 1980, București) a fost un zoolog, biolog, ecolog și hidrobiolog român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Stanko Karaman⁠(en) și P.A. Chappuis a pus bazele freatobiologiei.

Biografie

S-a născut la Vaslui, la 8 iulie 1891. Pǎrinții murind de tineri, a fost crescut de unchiul său Ioan N. Motaș. A urmat școala primară și două clase gimnaziale în orașul natal, apoi și-a continuat studiile la Liceul Național din Iași, trecându-și examenul de bacalaureat în 1911. În același an devine student la Facultatea de Științe din Iași, secția Științe Naturale, unde a fost îndrumat de o pleiadă de remarcabile cadre didactice, printre care s-au numărat: Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Simionescu, Mihail D. David, Al. Popovici, Petre Bogdan și alții. După trecerea examenului de licență în anul 1915 își începe cariera didactică universitară ca asistent la Laboratorul de Zoologie al Universității ieșene de sub conducerea profesorului Ion Borcea.

A făcut studii de specializare la Institutul de Zoologie al Universității din Basel (Elveția) și la Universitatea din Grenoble (Franța), unde absolvă, în 1926, secțiile de Piscicultură și Hidrobiologie aplicată.

În 1928, își trece doctoratul la Universitatea din Grenoble cu teza Contribution à la connaissance des Hydracariens français et particulièrement du sud-est de la France.

Activitate didactică și științifică

Reîntors în țară, devine șef de lucrări (1929), docent (1930), conferențiar de zoologie aplicată (1932), profesor agregat de zoologie aplicată și entomologie (1932) și, din 1937, profesor titular la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultății de Științe din Iași.

Concomitent, între anii 19301936, a fost conferențiar și apoi profesor de Zoologie Aplicată și Entomologie la Facultatea de Agronomie a Universității din Iași, unde a ținut primul curs de hidrobiologie și piscicultură din țara noastră.

A funcționat la Iași timp de 25 de ani, până în 1940, când s-a transferat la Catedra de Zoologie a Facultății de Stiințe Naturale a Universității București, unde a lucrat până în 1956 când a fost arestat de regimul comunist.

În perioada 19361940 a condus Muzeul de Istorie Naturală din Iași și Stațiunea Zoologică Marină de la Agigea, contribuind din plin la organizarea și dezvoltarea acestor instituții științifice. Despre activitatea profesorului Motaș în Iași, academicianul Traian Săvulescu scria:

„…Trecerea sa prin laboratoarele de zoologie ale Facultății de Agronomie și ale Facultății de Științe din Iași, precum și la conducerea Stațiunii Zoologice Agigea, a lăsat urme adânci și cu totul binefăcătoare pentru aceste instituții.”

Timp de mai mulți ani a condus Analele Stiințifice ale Universității din Iași și Revista Științifică „Vasile Adamachi, în paginile cărora a fost mereu prezent cu articole și studii de specialitate. A fost primul președinte al Comisei Monumentelor Naturii din Moldova (Iași, 1938), în care calitate a luptat pentru realizarea unor rezervații naturale în Moldova și la Agigea.

Aria preocupărilor sale științifice a cuprins un câmp larg de cercetare în numeroase domenii ale biologiei, zoologiei generale și aplicată, entomologie, acarologie, limnologie, hidrobiologie, freatobiologie, ecologie, biogeografie, biologie generală, istoria biologiei, muzeologie, ocrotirea naturii, pedagogie universitară și socială etc. Rod al activității sale științifice sunt cele peste 250 de lucrări, note, memorii, recenzii, publicate în periodice din țară și străinătate.

Academicianul Motaș a contribuit la dezvoltarea hidrobiologiei și limnologiei românești și a întemeiat o nouă știință: freatobiologia. A fost preocupat de problema apelor interioare și, mai ales a celor montane și a militat pentru punerea în valoare a apelor de munte pe baza limnologiei moderne și a cunoașterii factorilor biotici și abiotici favorizanți pentru repopularea lor.

În perioada cât a funcționat la București, profesorul Motaș a condus Stațiunea Zoologică Sinaia (din 1940), Muzeul de Istorie Naturală „Gr. Antipa” (din 1945), Universitatea București (prorector 19441945) și Institutul de Speologie „Emil Racoviță” (din 1956). A fost membru al colegiului redacțional al revistei internaționale Acarologia (Paris) și International Journal of Speleology.

În 1949 a fost arestat de regimul comunist dintr-un motiv politic: fiind în bune relații cu Titel Petrescu (lider al P.S.D.R), „incomodul” profesor universitar trebuia redus la tăcere. Lipsea doar pretextul. Și a venit și ziua când a fost găsit. În pauza unui curs, un asistent i-a solicitat să dea „un leu pentru Coreea”, aflată pe atunci în războiul nord contra sud. Profesorul l-a întrebat ironic: „Și de ce aș da?” „Pentru că așa a zis tovarășul Stalin” a replicat asistentul. „Cine, boul Apis?” i-a scăpat magistrului. A fost de ajuns ca peste noapte să fie ridicat. Șapte ani a îndurat închisorile comuniste, începând cu infernalul Aiud. Șapte ani în care și-a menținut condiția de intelectual și moralul predând colegilor de celulă lecții orale de biologie și recitindu-le din Eminescu, Baudelaire și alți poeți. A fost eliberat în urma presiunilor externe exercitate de zoologii și specialiștii în hidracarieni din Europa în frunte cu Karl O. Viets.

Pentru valoroasa sa contribuție științifică, profesorul Constantin Motaș a fost ales Membru al Academiei Române (1946), membru al Uniunii Internaționale de Limnologie Teoretică și Aplicată (1928), membru al Societății de Zoologie din Franța (1966), Membru al Muzeului de Istorie Naturală din Franța (1972), membru al secțiunii de pescuit a Organizației pentru Alimentație și Agricultură – FAO.

Academicianul Constantin Motaș a încetat din viață la 15 ianuarie 1980, în București, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, în secțiunea rezervată membrilor Academiei Române.

Funcții ocupate

  • Membru al Academiei Române
  • Membru al Academiei de Științe din România.
  • Membru al Societății de Zoologie din Franța
  • Prorector al Universității București
  • Director al Muzeului de Istorie Naturală din Iași
  • Director al Stațiunii Zoologice de la Agigea
  • Director al Stațiunii Zoologice Sinaia
  • Director al Muzeului de Istorie Naturală „Gr. Antipa” București
  • Director al Institutului de Speologie „Emil Racoviță” București
  • Președinte al Comisiei Monumentelor Naturii din Moldova
  • Redactor Șef al Analelor Universității „Al.I. Cuza” Iași
  • Redactor Șef al Revistei „Vasile Adamachi
  • Întemeietorul unei noi științe – freatobiologia

In memoriam

O fotografia a Academicianul Motaș se află la Muzeul de Istorie Naturală Iași în „Sala Unirii” și alta în Aula Facultății de Biologie a Universității „Al.I. Cuza” Iași.

Sursa: ro.wikipedia.org

169 de ani de la nașterea marelui Mihai Eminescu

Image result for mihai eminescu

“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XlV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul – n.n.) 1200 şi până la (anul – n.n.) 1700. Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”. (Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX).

„Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii (formării n.n.) statelor noastre” (Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122).

“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care (pământ n.n.) este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine. Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin.” (Mihai Eminescu)

„Cine combate Ortodoxia numai român nu e”

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

(M. Eminescu, “Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2.02.1879, în Opere, 1989, vol.X, p. 187).

Citate din: irinamonica.wordpress.com

Baladă pentru Eminescu

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Paşii tăi pe unde te-au fost dus,
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,
Ai crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adâncă
Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie
Dăruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat!

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, –
În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Radu Gyr

(Convorbiri literare, 15 iunie 1939)

 

STERIE CIUMETTI – martirul care a salvat Mișcarea Legionară în 1933 (30 decembrie)

Sterie Ciumetti

De origine aromână, Sterie Ciumetti s-a născut în orașul Veria din Grecia, și s-a refugiat în Regatul României în 1926, ca urmare a politicii Greciei de asimilare a aromânilor. A fost un militant activ pentru apărarea dreptului aromânilor de a se stabili în județele din Cadrilater și în iulie 1930, în urma tentativei de asasinat a studentului macedonean Beza asupra ministrului Constantin Angelescu, a fost arestat și închis la Văcărești. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu și, ulterior, a aderat la Mișcarea Legionară, devenind un apropiat al lui Codreanu.

În iunie 1933, participă la campania electorală din Transilvania pentru alegerile parlamentare din 1933 pentru partidul Totul Pentru Țară, manifestarea politică a Mișcării Legionare. Este arestat și închis la Aiud.

După desființarea Gărzii de Fier de către primul-ministru Ion Gheorghe Duca (9-10 decembrie 1933), Sterie Ciumetti și alți 40-50 de legionari au fost arestați și închiși la Jilava. A fost eliberat în dimineața zilei de 29 decembrie și a reluat contactele cu conducătorii Legiunii care se ascunseseră. În cursul aceleiași zile, ca urmare a asasinării lui I.Gh. Duca pe peronul gării din Sinaia de către grupul de legionari cunoscut ulterior ca Nicadorii, Sterie Ciumetti a fost din nou arestat la locuința fratelui său și torturat în scopul obținerii de informații privind locul în care se ascundea Codreanu. Rezistând torturii fără a divulga informațiile, a fost asasinat de către comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu pe malul lacului Fundeni în noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933. Corpul a fost găsit pe gheața lacului a doua zi.

Sterie Ciumetti a devenit una dintre figurile centrale ale martirologiei legionare, alături de Moșa și Marin.

Comisarii de poliție Ion Panova și Aurelian Negrescu, considerați responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost asasinați în 1940, în perioada Statului Național-Legionar, de către comandouri legionare. Ion Panova a făcut parte dintre victimele Masacrului de la Jilava (de fapt răsplata meritată a unor criminali – n. adm.), iar Aurelian Negrescu a fost asasinat în fața casei sale din București. – ro.wikipedia.org


DIN PRESA LEGIONARÃ: TARA SI EXILUL – Curier Informativ al Miscãrii Legionare

Director: Gheorghe Costea    Avda. Alberto Alcocer, 47-110 -A’   MADRID-16
Deposito Legal – M.3655 – 1965 – OFICINA AUXILIAR – Montera, 20
Anul I, Nr. 9, 1 Iulie 1965

MARI EXISTENTE LEGIONARE

STERIE CIUMETTI

de Horia SIMA

În cartea Căpitanului, „Pentru legionari”, găsim următoarele rânduri despre Sterie Ciumetti:

„Sterie Ciumetti trăieşte zi şi noapte cu mine. E un tânăr de o mare corectitudine şi de o credinţă de câine. El devine casier central al Gărzii. Toate zilele – câte le va mai avea – nu se va gândi decât la Gardă, nu se va frământa şi nu va acţiona decât pentru Gardă, nu va trăi viaţa decât pentru ea”.

Când a evocat in termenii de mai sus viaţa legionară a lui Sterie Ciumetti, Căpitanul s-a gândit şi la finalul sublim al acestei vieţi. Au fost mii de legionari care au căzut pentru Legiune, dar in cazul lui Ciumetti avea de-a face cu o situaţie exceptională, când soarta întregei mişcări era in joc, când de atitudinea lui, in momentul in care duşmanii au pus mâna pe el, depindea continuitatea sau dispariţia Legiunii. Dacă ar fi cedat in noaptea de 29-30 Decembrie 1933 presiunilor, torturilor şi amenintarilor, acela in care îşi pusese nădejdile întreg tineretul ţării, Comeliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi ucis. Daca i-ar fi fost mai dragă viaţa lui, ar fi tăiat firul vieţii legionare. Căpitanul ucis in 1933, după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat şi Legiunea. Mişcarea era încâ prea puţin extinsă ca să poată recupera şi dăinui şi după moartea întemeietorului ei. Abia in cei patru ani următori, 1934-1937, si-a creat cadre putemice şi a prins rădăcini in toată ţara. Ciumetti, şi in aceasta constă măreţia unică a jertfei lui, a respins alternativa salvării şi s-a hotărât pentru moarte. Si-a zdrobit existenţa lui proprie pentru a îndepărta fâlfâirea morţii de deasupra capului şefului său.

Sunt cunoscute împrejurările in care Căpitanul s-a întâlnit cu grupul de studenti români din Macedonia, o întâmplare din acelea pe care nu le poti atribui decât Providentei: in duba care transporta pe aceşti tineri la închisoarea Văcareşti, după atentatul neisbutit a lui Beza contra ministrului Angelescu. În celulele acestei închisori, sub privirea ocrotitoare a Arhanghelului, s-a plămadit frătia de cruce între Căpitanul oastei legionare, pe atunci destul de mică, şi grupul de luptători nationalişti veniti din Macedonia. Aceşti români, renumiti prin vitejia şi dârzenia lor in apărarea patrimoniului national, in loc să găsească sprijin in Patria-Mamă, erau prigoniti de autorităti, tratati ca duşmani ai Statului şi azvârliti in închisori. Între cei întemnitati se găsea şi Sterie Ciumetti. „Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, scrie Căpitanul, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun şi curat ca roua să fie, prin tragica sa soartă şi chinuire, cel mai mare martir al Mişcării Legionare, al României legionare”.

Corneliu Codreanu şi tovarăşii lui de suferintă au folosit timpul petrecut in închisoare in vara anului 1930 pentru a dezbate problemele vitale ale neamului românesc de pretutindeni. Căpitanul a avut prilejul să cunoască in amanunt, chiar din mărturia cutremurătoare a acelora care au trăit-o, tragedia Românilor din Balcani, iar tinerii originari din Macedonia au fost cuceriti nu numai de personalitatea umană a Căpitanului, bunătatea lui fără margini, dar şi de conceptia lui politică, a cărei viziune nu se limita la fruntariile unui Stat, ci îmbrătişa totalitatea natiunii noastre, de la Nistru şi până in Pind. Luptele şi suferintele Românilor din Macedonia fac parte integrantă din zbuciumul neamului întreg. De altă parte însă, din convorbirile cu Căpitanul, ei şi-au dat seama că problema lor nu poate fi rezolvată fară existenta unei Românii puternice şi respectate in afară. Drumul de salvare al elementului românesc din Balcani trece prin Bucureşti. Dar cum România însăşi suferea de plaga politicianismului, trebuia ca mai înainte să se dea bătălia in Patria-Mamă, pentru a impune un regim sănătos la cârma tării. Odată ce s-ar fi întărit Statul Român, influenta lui binefăcătoare s-ar fi resimţit asupra tuturor aşezărilor româneşti din întreaga lume. Legiunea lui Codreanu era instrumentul politic destinat să opereze „schimbarea la față a României” şi, in consecintă, locul lor era în această organizație.

Aceste discuâii şi confruntări fără îndoială că nu ar fi avut acelaşi ecou in sufletul acestor tineri dacă s-ar fi desfăşurat in alte împrejurări, mai putin dramatice, şi nu îndărătul gratiilor unei închisori. Ceea ce i-a impresionat mai mult pe studenții macedoneni, care nu erau nişte însăilători de vorbe goale, ci oameni de acțiune, haiduci şi revolutionari, a fost solidarizarea Căpitanului cu cauza lor. In toată tara, in toate partidele, nu s-a găsit nimeni să-i înteleagă şi să le ia apărarea. În afară de acest om. El însuşi într-o situatie grea, el însuşi pândit de duşmani din toate părtile. Căpitanul risca mai mult decât toti cei închişi in chestiunea manifestului lansat de studentimea macedoneană. Risca existenta organizatiei abia înfiripate. Risca o condamnare care l-ar fi desfiintat politic. O cât de uşoară condamnare, cereau duşmanii, pentru ca să aibă prilejul să se năpustească asupra Legiunii. Dar onoarea lui de luptător nationalist nu putea suporta ca el să tacă, in timp ce se săvârşea o mare nedreptate acestor Români din partea unor politicieni vânduti străinilor. El a sărit in ajutorul altor Români obiditi sau primejduiti, ca la Iaşi, la Universitate, la Nicolina, sau in Maramureş, fară nici un calcul, fără a măsura primejdiile ce le atrage asupra lui.

Acest gest, tinerii români din Macedonia nu l-au uitat. Unitatea lor de simtire şi gândire cu Căpitanul s-a pecetluit in focul luptei. De îndată ce au fost liberi, s-au înrolat in Legiune, atrăgând după ei cea mai mare parte a tineretului universitar originar din Peninsula Balcanică şi a coloniştilor aşezaţi in Cadrilater. Căpitanul a fost răsplătit din belşug pentru ajutorul dat acestor oameni in momente de restrişte. Tocmai atunci luase hotărârea să se stabilească la Bucureşti. Elementul macedonean i-a fost de nepreţuit sprijin tocmai in această perioada dificilă, a primului contact cu Capitala, o lume necunoscută şi in mare parte străină de aspiraţiile Mişcării. De atunci încoace nu a fost luptă legionară in care ei să nu fie prezenţi, cu munca lor, cu banul lor, cu sacrificiul lor, cu viaţa lor.

Sterie Ciumetti a luat parte la toată această eroică afirmare a ramurii de români macedoneni in sânul Legiunii, in perioada 1930-1933. E umbra credincioasă a Căpitanului. E numit casier central al Gărzii, funcţiune care presupune nu numai corectitudine in mânuirea banilor, dar şi strădania zilnică şi penibilă de a acoperi nevoile minime ale organizaţiei. Legiunea nu era finanţată de nimeni. Toate mijloacele ei materiale proveneau din cotizaţii sau din ajutoare benevole ale membrilor ei. Campaniile electorale din 1932 si 1933 au impus însă Legiunii un efort financiar covârşitor, care nu mai putea fi susţinut din cotizaţii. Situaţia era critică. Atunci Sterie Ciumetti a făcut apel la generozitatea negustorilor macedoneni din Capitală şi Legiunea a fost salvată din impas. Listele de candidaturi au putut fi depuse la timp in toată ţara.

Ne-am oprit câteva clipe asupra antecedentelor legionare ale lui Sterie Ciumetti pentru că numai pe firul lor putem încerca să pătrundem in taina sufletului său. Cununa martiriului nu s-a aşezat întâmplător pe capul lui, n-a fost un gest temerar de ultimă oră, ci intra in vocaţia lui de luptător, era împlinirea concepţiilor lui de viaţă. Fără îndoială că ultimul lui act de serviciu pentru Legiune depăşeşte tot ce a făcut el pâna atunci, dar între masa sacrificiilor zilnice săvârşite in cursul funcţiunilor ce le-a îndeplinit in Mişcare, adeseori anonime, adeseori cunoscute numai de cel care le poartă povara, şi între ultima lui zvacnire de energie, care a spart plafonul acestei lumi pentru a salva viaţa Căpitanului, exista o legătură naturală şi o continuitate logică. Sterie Ciumetti era aeelaşi şi când strângea un ban pentru Legiune şi când murea pentru Capitan. Aceeaşi vână spirituală hrănea amândouă sacrificiile, deşi valoarea lor nici nu se poate compara.

După împuşcarea lui Duca, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Inteme, dăduse ordin organelor de poliţie şi jandarmerie că dacă îl prind pe Corneliu Codreanu să facă justiţie sumara cu el. Sterie Ciumetti fusese eliberat de la Jilava în după amiaza zilei de 29 Decembrie, cu câteva ore înainte de atentatul de la Sinaia, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Marin. Abia poposise in mijlocul familiei lui, când zbirii bat din nou la uşă şi îl ridică. De asta dată pentru totdeauna. Dus la poliţie, a fost groaznic chinuit ca să spună unde poate fi găsit Căpitanul. Cum Ciumetti lucrase permanent la secretariatul Mişcării, era cel mai indicat să le dezvăluie legăturile Căpitanului, persoanele pe care le frecventa in Capitală şi unde eventual s-ar putea ascunde. Cu toate chinurile ce le-a suferit, comisarii n-au putut smulge nimic de la el. L-au ameninţat cu moartea. Ciumetti nu s-a turburat, atunci într-un acces de furie şi disperare, au tras in el şi apoi i-au azvârlit trupul neînsufleţit la marginea unui lac în jurul Bucureştilor.

Comisarii de politie, Panova si Aurelian Negrescu, responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece. Prin corupţie şi presiuni guvenamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia in toamna anului 1940 vinovaţii si-au luat cuvenita pedeapsă.

Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Ciumetti in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit. De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi duşmănii. Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională. Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui. Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înălțare românească în lume. Carnea și oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie.

În toată viaţa lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Ciumetti a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naţionale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli. Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.

Sterie Ciumetti a fost un caracter tăiat in stâncă. Viaţa şi moartea lui formează un bloc de granit, o unitate indestructubilă. O existenţă rar întâlnită, modelată până in ultima clipă de văpaia spiritului nemuritor.

Horia Sima 

miscarea.net


Devine secretar general al Gărzii de Fier. Este rănit grav de jandarmi în timpul campaniei electorale din 1933. La sfârşitul lunii aceluiaşi an, abia eliberat de câteva ore din închisoare, este din nou arestat şi torturat de Poliţie pentru a divulga unde se ascunde Corneliu Codreanu. Când a simţit că nu mai poate suporta torturile, pentru a nu divulga ascunzătoarea acestuia, a preferat să-şi muşte o bucată din limbă, inflamaţia şi hemoragia produse paralizându-i vorbirea. În aceste condiţii, a fost dus de agenţii Siguranţei pe malul lacului Fundeni, în dreptul stăvilarului de pe şoseaua Fundeni de azi, fiind împuşcat şi aruncat în apă. Temperaturile foarte scăzute, care au dus la îngheţarea lacului Fundeni, au făcut ca trupul neînsufleţit al lui Sterie Ciumetti să fie găsit abia în primele zile ale lunii ianuarie 1934. – Conform adevarul.ro

Trebuie adăugat că a mai exista un alt Sterie Ciumetti, tot aromân, refugiat în Cadrilater, la Silistra în 1913, împreună cu alți macedo-români. Acesta a fot inginer constructor de poduri și șosele și nu avea nici o legătură de rudenie cu martirul legionar evocat mai sus.

Veșnica lui pomenire!

AL TREILEA MARȘ ÎMPOTRIVA MIGRAȚIEI – Duminică 16 decembrie, Piața Victoriei, orele 15:00 – 19:00

Related image

Foto – vasilecristianlungu.ro

Duminică 16 decembrie. Punctul de întâlnire Piața Victoriei ora 15:00 – București.

ROMÂNII PLECAȚI, ÎNLOCUIȚI CU IMIGRANȚI?

Știați că… foarte curând, România se poate umple de imigranți?

Stăpânirea politică a României, adică Dragnea și Iohannis, în secret, fără nicio consultare populară sau parlamentară, ne-au făcut părtași la Pactul pentru Migrație de la Marrakesh, semnat în 10 Decembrie. Dar stați, că nu se termină totul aici!

Statele Unite, Australia, Israel, Austria, Italia, Polonia, Ungaria, Bulgaria și alte țări au refuzat acest Pact care practic ar anula suveranitatea fiecărui stat semnatar și ar deschide calea celei mai mari migrații din istoria omenirii către Europa, din lumea africană și arabă.

Țările UE din jurul nostru NU au semnat. Asta înseamnă că România devine țintă pentru întreaga rută de migrație prin Marea Neagră.

Inundarea țării cu sute de mii de imigranți, preponderent musulmani și africani însemnă colonizare. Iar asta duce la: creșterea infracționalității (a jafurilor, a violurilor, a crimelor etc), distrugerea economiei, colapsul sistemului medical, pierderea culturii și identității noastre naționale iar în final distrugerea viitorului tău!

Cum își apără alți oameni politici țara: „Nu vom semna un document care cedează suveranitatea noastră. Nu vom permite unor organisme nealese democratic să ne dicteze nouă, poporului australian!” – Peter Dutton, Ministru, Australia.

Ei bine, ai noștri (trădători) au semnat. Noi nu le permitem! Ne adunăm pentru a opri ratificarea acestei infamii!

După ani de zile în care s-au luptat și s-au contrazis la fiecare pas, Klaus Werner Iohannis – Președintele României și Guvernul au reușit (în mod curios nu?) să se pună de acord! Nu pentru vreun proiect viabil, nu pentru bunăstarea noastră ci pentru distrugerea țării. Și au făcut-o așa cum se fură caii, pe fulgerătură, la drum de seară: fără opinie publică, fără Parlament, fără presă!

V-a întrebat cineva? Ați văzut vreo dezbatere sau emisiune pe tema asta?

Milioane de români au plecat din țară datorita condițiilor grele, iar guvernanții noștri, în loc să facă din România țara în care să se întoarcă frații noștri, vor să o ocupe, umplând-o cu hoarde de imigranți (tineri, sănătoși și fanatici și nu niște refugiați vulnerabili).

Urmările acestui Pact:

• Încălcarea flagrantă, pe față, a Constituției României – Art. 3: “Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine”;
• Pierderea suveranității țării – străinii vor decide cine și câți vor veni peste noi;
• Anarhie socială și terorism – realitatea arată că absolut nicio țară care a primit mase mari de imigranți din Africa și Orientul Mijlociu nu a scăpat de aceste probleme. Infracționalitatea (proteste violente, legea Sharia, violuri, incendieri, devastări etc) a crescut dramatic în aceste țări. De exemplu, Suedia a devenit, dintr-un model de civilizație, o a doua „capitală” a violurilor din lume (raportată în sondaje imediat după Africa de Sud);
• Distrugerea economiei și colapsul sistemului de ajutoare sociale – realitatea arată că doar un procent infim din acești imigranți muncesc, restul trăind din ajutoare sociale. Plata acestor ajutoare îți va fi impusă ție și alor tăi!
• Colapsul sistemului nostru medical – care nu poate face față nevoilor actuale ale populației românești și cu atât mai puțin unui aflux de imigranți.

Ultima șansă ca noi să împiedicăm această infamie este ca România să respingă Pactul pentru Migrație pe 19 decembrie, în cadrul Adunării Generale ONU.

Haide și tu cu noi să le arătăm că nu ne cedam țara! Vino Duminică în Piața Victoriei, la ora 15:00, la startul Marșului de protest!

NU IȚI CEDA ȚARA FRATE! Hai la Marșul de protest!

Sursa: https://www.facebook.com/events/225648715029495/

Video şi foto de la Marşul împotriva Pactului pentru Migraţie (5 decembrie)

Foto – romania libera

Aşa cum s-a anunţat: MARȘ ÎMPOTRIVA PACTULUI PENTRU MIGRAȚIE, București, miercuri 5 decembrie, ora 15:00 (plecare din fața Ministerului de Externe)

15 ONG-uri au organizat un marș împotrivă „colonizării României”
„În loc să poarte de grijă poporului care i-a ales să guverneze țara asta, ei încearcă să inlocuiască cele 5 milioane de români plecați pentru o pâine mai bună, cu emigranți. Adică pe ai noștri, lasă-i să moară în gunoi, că aducem niște emigranți să-i înlocuiască. Nu mai avem niște conducători care să aibă frică de Dumnezeu, dragoste de neam și țara.”

Actualizare:

O inregistrare mai lungă.

SEMNAȚI PETIȚIA ÎMPOTRIVA PACTULUI PENTRU MIGRAȚIE – Vă rugăm răspândiți!

Image result for pactul pentru migratie

Foto – evz.ro

Apăsați aici pentru a semna PETIȚIA:

NU MIGRAȚIEI pe teritoriul României!

NU MIGRAȚIEI pe teritoriul României!

Alături de Austria, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia, SUA etc. România trebuie să respingă Pactul Global pentru Migrație!

Interesul național apărat de Constituție (cf. art. 3, al. 4: „Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine” și art.1, alin.1: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”) este ca ministrul de externe să nu semneze acest pact.

Cerem implicarea în acest demers a Președinției și a Parlamentului. Indiferent de subordonarea politică, președintele, parlamentarii și guvernanții au obligația să-și respecte jurămîntul dat la învestire de a apăra Constituția României. Chemăm pe toți credincioșii să facă rugăciuni străruitoare pentru luminarea minții tuturora, dar mai ales a celor responsabili în această problemă de care depinde viitorul României. Ne alăturăm protestelor ONG-urilor, asociațiilor și formațiunilor care deja și-au anunțat acțiunile în zilele următoare.

Prof. Mihai Floarea

Sursa: http://https://www.petitieonline.com/nu_migraiei_pe_teritoriul_romaniei

Citiți și: GENOCIDUL ANTI-ROMÂNESC la ultimii pași (PACTUL PENTRU MIGRAȚIE)