REGINA MARIA – străina care a iubit cu adevărat România – 80 de ani de la moarte

Regina Maria – 29 octombrie 1875 – 18 iulie 1938. Regină din 1914 până în 1927.

Image result for regina maria imagini

Testamentul Reginei Maria

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine;eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare:bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte:abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt:mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag;m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc;totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput:n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi:am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea:iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci:de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn:dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.

Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.(…)

Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.

Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.

Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.

Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…)

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Biografie

1875 La 29 octombrie, in Eastwell Park, Kent, Anglia, s-a nascut Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha. A fost principesă de coroană și regină a României, în calitate de soție a principelui de coroană și apoi regelui Ferdinand I al României. A fost fiica cea mare a lui Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh și Maria Alexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Tatăl său era cel de-al doilea fiu al reginei Victoria și a prințului-consort Albert. Mama sa era singura fiică în viață din căsătoria țarului Alexandru al II-lea al Rusiei cu Maria Alexandrovna de Hessa.

Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Eastwell Park, comitatul Kent.

1892 La 29 decembrie, Maria s-a căsătorit cu Ferdinand I, principele moștenitor al tronului României.

1914 La 11 octombrie, principesa Maria a devenit Regină a României, odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii de către aceasta a realizării statului național român.

Legăturile Mariei cu casele regale rusă și britanică vor fi folosite de regele Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu, regina trimițând, la solicitarea acestora, o serie de lungi scrisori neoficiale regelui George al V-lea și țarului Nicolae al II-lea, în care prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazează aceste dorințe. Regina Maria a reprezentat astfel o importantă resursă diplomatică pentru conducerea statului român, care a putut astfel să ocoloească constrângerile neutralității și să își facă cunoscută poziția.

În „Povestea vieții mele”, Regina Maria spunea: „Împăratul Rusiei și Regele Angliei fiind amîndoi verii mei primari, era ușor pentru mine să am legături neoficiale cu ei și desigur că eram gata să-mi servesc țara pe orice cale. Avînd în vedere că atît Regele, cît și primul său ministru aveau deplină încredere în mine, eram mai inițiată în problemele și secretele de stat decît se obișnuiește în ce privește reginele.”

1916 La 14 septembrie, după finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a declarat război Imperiului Austro-Ungar.

Având în vedere descendența regală anglo-rusă a Mariei, dar și popularitatea foarte mare de care se bucura în rândul populației, ea a fost percepută în țările Antantei ca ca unul dintre principalii factori de influență în favoarea cauzei Antantei în România. „Regina Maria este de două ori aliata noastră, odată prin naștere iar a doua oară prin inima ei”, spunea ministrul Franței la București, contele Saint Aulaire.

Încă de la început ea se va implica în organizarea și buna funcționare a serviciului de ambulanțe destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare și se va ocupa personal de coordonarea și aplanarea fricțiunilor dintre diferitele organizații de Cruce Roșie prezente în România (pe lângă cea națională erau prezente cele din Franța, Marea Britanie și Rusia).

În noiembrie, familia regală împreună cu conducerea politică a țării pleacă în refugiu în Moldova. Aici ea își va continua cu tenacitate și hotărâre, activitățile de coordonare a serviciilor sanitare, activând ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor „mama răniților”.

1917 La 26 noiembrie, după semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale, relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva să „strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.

1918 La 27 februarie, incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriecă sau germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.

Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de păce, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătiani și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama. „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării sale […] nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor. Regele a izbucnit într-o furie cumplită și «dacă ar fi fost un om din popor», cu siguranță că m-ar fi bătut”. Regina și-a continuat atacul, referindu-se și la cei doi sfetnici regali care erau de față, Ionel Brătianu și Barbu Știrbey. „Trebuie să ți se spună odată că cei din jurul tău […] te-au prins într-o plasă de dezonoare după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare […] Pentru că oricum vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele […] punându-ne […] semnătura pe condamnarea noastră la moarte”.

Știrbey a spus că, deși Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, era nedreaptă față de Rege cerându-i „să opună singur rezistență, pentru că Maiestatea sa nu putea reuși dacă nu era susținut de… oameni responsabil”. Maria a replicat că „în această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași!”

Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din 3 martie s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.

Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinad să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând totodată și meritele acțiunii singulare și disperate a reginei Maria în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.

Tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României, dispozițiile sale nu au intrat în vigoare decât timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea semne de epuizare, în octombrie 1918, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze condusă de generalul Berthelot. Aceasta a condus la Marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României („Întregirea”).

Regina Maria și-a adus o contribuție importantă și recunoscută, pe paln național și internațional, la realizarea obiectivelor naționale ale României, la sfârșitul Primului Război Mondial.

Robert D. Kaplan, in „Fantomele Balcanilor” spunea: „Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care au urmat după ea.”

1922 La 15 octombrie, la Alba Iulia, după încoronarea, alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari, Maria a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, președintele Franței Georges Clemenceau sau cu reprezentanții de marcă ai mass-media europeană.

1930 După moartea lui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea, acesta a reușit îndepărtarea reginei Maria din viața politică, obligând-o practic să trăiască într-un soi de exil intern la reședințele sale de la Balcic și Bran.

1938 La 18 iulie, bolnava fiind, a revenit în țară dupa incercarea de a se trata la diferite sanatorii din Europa, și a murit la resedinta sa de la Pelișor.  A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic.

1940 După cedarea Cadrilaterului, inima reginei a fost mutată la Bran.

Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și versuri pentru copii.

Personalitate complexă și puternică, regina Maria a fost supusă unor campanii denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele orchestrate de Puterile Centrale în Primul Război Mondial și autoritățile comuniste, în primii ani după al Doilea Război Mondial, campanii ale căror reminiscențe mai pot fi întâlnite și astăzi.

Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai reginei, este și cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul reginei Maria și locul pe care ea îl merită în istorie: „Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”.[1]

Sursa: https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/471-regina-maria-a-romaniei-1875-1938

Reclame

Scrisoare deschisă către preşedintele României a românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, în privința Legii de modificare a Codului Administrativ

Stimate Domnule Preşedinte,

În numele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş şi al Asociaţiei Calea Neamului – asociaţii care au ca obiectiv promovarea şi apărarea prin toate mijloacele legale a identităţii naţionale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în condiţiile specifice conferite în această zonă de ponderea lor numeric scăzută – Vă solicităm să nu promulgaţi Legea privind Codul Administrativ al României, în forma adoptată de Parlament, act normativ prin care limba maghiară dobândeşte statut de limbă oficială pe o arie ce depăşeşte cu mult judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.

Astfel, conform art. 94, alin. (2) din Legea privind Codul Administrativ al României, „Autorităţile şi instituţiile publice, precum şi celelalte entităţi juridice prevăzute la alin. (1), prin hotărârea organelor lor deliberative sau după caz, organelor de conducere, pot decide asigurarea folosirii limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale nu ating ponderea prevăzută la alin. (1)”, respectiv de 20% din totalul populaţiei.

Textul de lege menţionat impune obligativitatea folosirii limbilor materne ale minorităţilor naţionale nu doar autorităţilor administraţiei publice locale şi serviciilor publice deconcentrate, enumerate limitativ de Legea fundamentală, ci şi instituţiilor publice aflate în subordine, organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, precum şi prefecturilor, ceea ce contravine art. 120 alin. (2) din Constituţie. În acest fel, se nesocoteşte obligaţia constituţională a existenţei unei ponderi semnificative ca premisă a folosirii limbii materne a persoanelor aparţinând unei minorităţi naţionale în relaţia cu autorităţile publice, pragul de 20% devenind opţional, iar nesocotirea lui este lăsată la arbitrariul organelor deliberative sau chiar a unei singure persoane în cadrul instituţiilor sau autorităţilor cu conducere unipersonală.

În scopul exercitării dreptului prevăzut la alin. (2) din Legea privind Codul Administrativ al României, în forma adoptată de Parlament, autorităţile publice şi entităţile prevăzute la art. 94 alin. (1) „au obligaţia să pună la dispoziţia cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale formulare şi texte administrative de uz curent şi în limba lor maternă”.

Practic, Codul permite introducerea formularelor bilingve în administraţie şi, mai rău, statuează faptul că redactarea acestora se realizează de către Departamentul pentru Relaţii Interetnice din subordinea Guvernului României, respectiv de Institutul pentru Studierea problemelor Minorităţilor Naţionale. Prin prevederile sale, noul Cod Administrativ determină deteriorarea statutului de limbă oficială al limbii române. Este introdus caracterul obligatoriu al limbii maghiare în instituţiile prefectului şi serviciile publice deconcentrate ale ministerelor.

Potrivit prevederilor Constituţiei României, actele oficiale se întocmesc în limba oficială. Înscrisul în limba maternă a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să aibă, din punct de vedere al regimului juridic, doar caracter de traducere. În caz contrar, avem două acte oficiale în două limbi, ceea ce conferă, contrar Constituţiei, caracter de limbă oficială limbii minoritare.

Aceleaşi argumente subzistă şi în cazul formularelor reglementate prin art. 3. În situaţia în care se foloseşte un formular unic, atunci măsura de reglementat prin Codul Administrativ, pentru a nu se aduce atingere limbii oficiale, ar fi fost aceea ca înscrierile în formular în limba minorităţii naţionale să aibă dimensiuni mai mici şi caractere italice, conform practicii celorlalte state care acceptă asemenea formulare. În acest fel se protejează caracterul constituţional de unică limbă oficială a limbii române, în acord şi cu preambulul Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare, potrivit căruia protecţia şi încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi a necesităţii de a le însuşi.

Este cunoscut faptul că, în acord cu Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare, Constituţia reglementează dreptul de utilizare a limbii minoritare sau regionale numai în raport de existenţa în cadrul unei Unităţi Administrativ Teritoriale a unei ponderi semnificative a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale. De asemenea, se cuvine menţionat că în raportul Comisiei de la Veneţia, din octombrie 2001, cu privire la tratamentul preferenţial acordat minorităţilor naţionale, se precizează că acest tratament preferenţial „nu poate să fie acordat în alte domenii în afară de educaţie şi cultură, decât în cazuri excepţionale”.

Raportul Comisiei nu menţionează în niciun fel tratamentul preferenţial în domeniul administraţiei publice. Introducerea limbii maghiare în instituţiile de stat nu face decât să izoleze mai mult cele două comunităţi, română şi maghiară, şi să adâncească separatismul în relaţiile interetnice.

Prin eliminarea pragului de 20% pentru folosirea limbii materne a minorităţilor naţionale în administraţia locală, prin asigurarea dreptului de a utiliza limba maternă în instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi reintroducerea cuvântului „etnic” în definiţia judeţului, prin diminuarea rolului prefectului, pentru a nu mai putea ataca, cu aceeaşi consecvenţă, deciziile emise de administraţiile publice locale, Legea privind Codul Administrativ al României nu face altceva decât sa reducă aproape de disoluţie autoritatea statului român în unele zone ale ţării, în care populaţia românească este redusă numeric şi va favoriza obţinerea autonomiei teritoriale pe criteriu etnic şi formarea unei enclave etnice, în inima României. Astfel românii din judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, în care sunt numeric minoritari, nu vor mai avea nicio şansă de supravieţuire.

Din punctul nostru de vedere, acestea sunt argumentele pentru care vă solicităm să nu promulgaţi Legea privind Codul Administrativ al României, lege pe care o considerăm neconformă cu o serie de prevederi din Constituţia României, iar promulgarea ei în forma adoptată de parlament va avea consecinţe grave pentru România, în anul când aniversăm Centenarul Marii Uniri.

Pentru a vă prezenta şi alte argumente în favoarea nepromulgării Legii privind Codul Administrativ al României, precum şi principalele probleme cu care se confruntă comunitatea românească din cele trei judeţe, pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, într-un mediu refractar la prezenţa alterităţii, în care liderii politici ai populaţiei de etnie maghiară promovează proiecte separatiste, Vă rugăm să ne acordaţi o audienţă, duminică, 29 august a.c., ora 19, la încheierea marşului de protest organizat pentru contestarea votării Codului Administrativ de către Parlamentul României.

Sfântu Gheorghe, 16 iulie 2018

Cu deosebită consideraţie,

Asociaţia Calea Neamului
Preşedinte,
Dr. Mihai TÎRNOVEANU

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş
Preşedinte,
Prof. univ. dr. Ioan SABĂU-POP

Sursa: punctul.ro

Statul subteran (sau paralel) şi existența lui în statele suverane şi statele vasale

 Celălalt stat

Văd extrem de multă lume confuză în faţa a ceea ce generic este numit „stat paralel” sau „stat subteran”. În timp ce unii – din naivitate sau ticăloşie – îi neagă existenţa, alţii se simt exasperaţi, sufocaţi de el, astfel încât uneori realmente simt nevoia să urle. Care să fie adevărul? În ce tabără ar trebui să ne situăm?

În cele ce urmează mi-am propus să tragem puţin perdeaua pentru a vedea cum funcţionează cu adevărat lumea. E o întreprindere destul de complicată şi, mai ales, controversată. Ştiu că ceea ce veţi citi în continuare este extrem de greu de digerat, în special din cauza unei viziuni deformate impuse brutal majorităţii populaţiei. Însă, puterea de a face saltul înapoi peste Styx este cea care face diferenţa dintre morţi şi vii, inocenţi cu ochii legaţi şi clarvăzători, înlănţuiţi şi liberi, ș.a.m.d.

Voi porni de la simpla noţiune  de suveranitate. Cum bine se ştie, suveranitatea este capacitatea unui stat de a se autodetermina. În lumea de azi, ca şi în istorie, lucrurile sunt extrem de simplu de tranşat: există naţiuni suverane, capabile de autodeterminare totală, şi celelalte, aflate într-o relaţie de vasalitate faţă de primele. În ciuda a ceea ce aţi putea crede, în ziua de azi există doar câteva state care sunt cu adevărat suverane, restul depinzând într-o măsură mai mică sau mai mare de câteva dintre aceste state. Printre statele cu adevărat suverane avem: SUA, Regatul Unit, Israelul şi Iranul. Atenţie, nu am adăugat aici nici Rusia şi nici China din cauza unor elemente care depăşesc spaţiul şi intenţiile articolului de faţă. Ceea ce ar trebui să constataţi este faptul că majoritatea statelor suverane prezentate au democraţia occidentală ca bază a sistemului lor politic.

În teorie, democraţia este forma cea mai înaltă de guvernare, care asigură exprimarea tuturor vocilor din popor. Totul funcţionează perfect, însă la nivel absolut teoretic. La modul practic, aşa-zisa „democraţie occidentală” funcţionează pe baza unei scheme triunghiulare (atenţie, în cele ce urmează mă refer la democraţiile statelor suverane): trei categorii aranjate în mod piramidal, aflate, fiecare dintre ele, într-o relaţie strictă de subordonare faţă de cea de deasupra. La bază avem ceea ce numim „masa ineptă”, adică noi, cetăţenii. La baza societăţii, iar percepţia ei asupra statului este una absolut deformată. De la acest nivel statul este văzut ca o entitate tot triunghiulară, compusă din puterile legislativă, executivă şi judecătorească, aflate pe picior de egalitate, într-un echilibru despre a cărui stabilitate nu-şi pune nimeni nicio întrebare. De la nivelul de bază, singurul element care „transpiră” este „structura oficială a statului”, acel incredibil şi ireal echilibru pe care tocmai vi l-am descris şi pe care-l ştiţi din viaţa de zi cu zi. Nivelul cel mai de sus rămâne strict necunoscut bazei, fiind catalogat în media şi în comunicările oficiale drept „teorie a conspiraţiei”.

Trecem la nivelul următor, cel căruia îi vom spune „al statului conducător”. Acest nivel este împărţit, la rândul său, în două categorii: prima include o clasă extrem de mare de indivizi pe care-o vom numi cea a „idealiştilor” şi o clasă ceva mai mică, a „insiderilor”. Clasa „idealiştilor” cuprinde politicienii mărunţi (de la lipitorii de afişe, consilieri locali, primari, parlamentari) sau cei situaţi la nivel de bază în diversele instituţii ale statului (judecători, diverşi procurori, salariaţi de la baza serviciilor secrete s.a.m.d.). De cele mai multe ori, cei din această clasă au o carieră destul de strict plafonată şi, în extrem de rare cazuri, reuşesc să treacă peste „neajunsurile” apartenenţei la clasa idealiştilor şi, automat, să intre în zona rarefiată a puterii. Din punct de vedere al percepţiei, majoritatea covârşitoare a celor care fac parte din această categorie percepe statul la fel ca şi „masa ineptă”. Jumătatea superioară, „insiderii”, sunt cei pe care-i vedeţi cocoţaţi în posturi cheie. Ei sunt perfect conştienţi de existenţa „nivelului superior”, dar, cu toate acestea, nu au un contact direct cu el, ci, prin ceea ce am putea numi „pârghii”. Elementul esenţial de înţeles este acela că nivelul cel mai de sus al piramidei nu interacţionează direct cu nimeni, ci doar prin intermediul pârghiilor. N-o să povestesc aici despre eşalonul superior al puterii („eşalonul conducător”), deoarece timpul şi spaţiul nu-mi permit acest lucru.

Ceea ce trebuie înţeles în funcţionarea „statului democratic” suveran este faptul că, în spatele aparenţelor teoretice, modul de luare a deciziilor este unul care n-are de-a face cu şabloane precum „democraţia”, „decizia poporului” ș.a.m.d. Chestiunea e foarte dibaci mascată. Prima chestie fraudulentă este dată de faptul că un ales nu are un mandat imperativ, adică odată ales nu e obligat să se ţină de promisiunile din campania electorală. E un element căruia i-am putea spune „secret ţinut la vedere”. Al doilea element este acela că, indiferent de determinarea unui individ „corect ales”, acesta, odată ajuns în „cămările puterii”, constată că este neputicincios, aflându-se în imposibilitatea de a pune în aplicare (presupunând că şi-ar dori) promisiunile din campanie care ar contrazice dorinţele eşalonului conducător. Probabil aici pare o fractură logică: de ce un individ sau un grup, după ce câştigă puterea, nu-şi poate impune voinţa? Pare ciudat, nu-i aşa? Doar după ce ai câştigat alegerile te afli la volan, ai toate butoanele la îndemână.

De fapt nu-i aşa. Dacă prin minune ai câştigat alegerile şi nu faci parte dintre insideri – adică dintre cei conştienţi de existenţa eşalonului conducător – vei constata cu stupoare că acţiunile tale se lovesc de ziduri de netrecut. În fapt nu te afli „la butoane”, ci în faţa unui panou cu false butoane, întrucât apăsarea unui buton nu declanşează acţiunea, ci atenţionează un oficial de rang inferior că vrei să iei o decizie. Punerea ei în aplicare depinde de voinţa acelui oficial de rang inferior.

Abia atunci constaţi că statul este de fapt o structură haotică, dominată de instituţii având autonomii inexplicabile, de ai căror şefi nu prea poţi să te atingi. Instituţii pe care nu le poţi influenţa deoarece aceasta se traduce într-un „atac la bazele democraţiei”. De asemenea, te confrunţi cu o violenţă, cu un stres insuportabil, elemente generate de presă şi de influencerii media. Nefiind unul dintre insideri, n-ai cum să înţelegi ceea ce se petrece şi devii confuz, deoarece structura care teoretic se află în subordinea ta e de necontrolat şi, mai mult, nu ţi se supune, ea conducând „de facto” întregul stat. Această structură invizibilă ochiului public (adică masei inepte şi idealiştilor) este de fapt ceea ce se numeşte „statul subteran” (deep state). Este reţeaua pârghiilor de putere, coordonate de eşalonul superior, şi care în perioadele de „criză” – adică atunci când „democraţia” aduce vreun idealist la putere – reacţionează haotic, transformând mandatul nefericitului idealist într-un dezastru, iar pe el într-un „duşman public”, urât de toată lumea din cauza imaginii dezastruoase pe care o are. Devenit victimă frustrată, nefericitul ori se autoînvinovăţeşte penibil, ori o sfârşeşte la spitalul de nebuni – sau prin apropiere – deoarece nu va înţelege niciodată ceea ce i s-a întâmplat.

În fapt, dacă vreţi să înţelegeţi care-i adevărata putere şi care sunt relaţiile de subordonare, nu trebuie să vă uitaţi niciodată la vârful puterii oficiale. Acolo sunt ori păpuşi telecomandate, ori, în rare cazuri, idealişti fără nicio şansă. Vreţi să înţelegeţi ce e puterea? Mergeţi pe fir să vedeţi de unde au venit cei din eşaloanele doi şi trei. Spre exemplu, v-aţi întrebat vreodată de unde a venit o nulitate precum Victoria Nuland? Cine-i ea, de unde-a apărut, cui i-a raportat şi, mai ales, „a cui a fost ea”? Ultima întrebare e de o importanţă colosală pentru fiecare dintre „necunoscuţii” de prin pârghiile neştiute ale puterii. Abia atunci când aveţi răspunsuri la aceste întrebări puteţi spune că înţelegeţi cât de cât bucătăria secretă a puterii dintr-un stat suveran. Şi-abia atunci vă deosebiţi fundamental de cei care cad în admiraţii tâmpe. Pe câţi dintre concetăţenii noştri nu i-aţi auzit lăudând „sistemul canadian”? Unii dintre ei chiar au emigrat acolo imaginându-şi că fac vreun mare rahat. Câţi dintre ei credeţi că au habar de faptul că, în realitate, Canada e o ţară, vorba lui Vanghelie, „pe persoană fizică”, fiind realmente stăpânită de vreo patru familii? Şi asta destul de transparent, fără mari eforturi de ascundere a realităţii. Doar că „nu se vorbeşte”. Şi cum s-ar putea vorbi atâta vreme cât familia lui taica Thompson deţine cam tot ce înseamnă media?

Poate vă întrebaţi, pe bună dreptate, ce-i cu statul ăsta subteran. De ce este el necesar în condiţiile în care cei din eşalonul de sus oricum conduc? Cu alte cuvinte, de ce n-o fac direct, fără a mai apela la un asemenea aparat imens? Răspunsul, desigur, e unul de-a dreptul banal: de ce-ar face-o? De ce să stai să-ţi baţi capul cu toate prostiile, în condiţiile în care o pot face alţii? Şi, mai ales, de ce să te expui şi nu-ţi vezi liniştit de viaţa şi puterea ta, de ce să nu te bucuri în discreţie de absolut tot ceea ce-ţi poate oferi lumea asta? Fără camere de luat vederi, fără prostovani care să te înghiontească, fără pic de deranj. Şi-ar mai fi ceva. Istoria demonstrează limpede că puterea erodează, că toţi marii puternici care s-au expus au sfârşit-o tragic. Nu trebuie să fii tu văcarul pentru a conduce gloata de vaci! E suficient să fii proprietarul fermei. Ca văcar poţi sfârşi împuns de vreun taur mai violent, dar ca proprietar nu faci altceva decât să culegi profitul. Turma se poate revolta împotriva văcarului (la nivel teoretic, deoarece atâta timp cât are furaje din belşug n-o va face!), dar niciodată împotriva proprietarului pentru că, pur şi simplu, nu-l cunoaşte.

Cred că elementele prezentate până acum sunt suficiente pentru a înţelege care-s raporturile de forţă şi cum arată în realitate lumea. Ceea ce trebuie să conştientizaţi este că acest model funcţionează strict în statele suverane.

 

Vom trece mai departe pentru a înţelege cum funcţionează restul statelor? Sau, dacă vreţi ceva mai aplicat, cum funcţionăm noi ca ţară. Aici lucrurile sunt mult mai simple, deoarece entitatea superioară, adică cea a eşalonului conducător, este reprezentată de una sau mai multe pârghii aparţinând „statului senior”, sub a cărui vasalitate se află naţiunea respectivă.
La preluarea puterii de către „statul senior”, elita conducătoare locală este decapitată, târâtă prin puşcării, terfelită şi ostracizată. În locul ei se instaurează un sistem de stat subteran, exact după modelul celui din naţiunile suverane, care însă este total subordonat unei pârghii din „statul senior”. Există un sistem extrem de bine pus la punct în ceea ce priveşte coordonarea şi interacţiunile cu acest tip de state. Spre exemplu, distrugerea elitei locale este mascată de lupta împotriva corupţiei. De ce se întâmplă aşa? Pentru că e cel mai simplu: cetăţeanului trebuie să i se livreze un vinovat pentru frustrările sale şi cine-i cel mai potrivit dacă nu „îmbuibatul” care se află în sferele puterii, fie că e vorba de politică sau business? În momentul în care lupta e terminată, iar structurile statului subteran sunt definitivate şi subordonate pârghiei din „statul senior”, în naţiunea vasală se reinstaurează liniştea, „corectitudinea”, iar lucrurile funcţionează la fel de lin şi de anost ca şi-n „naţiunea senior”. Masa ineptă şi idealiştii încearcă să schimbe radical lucrurile, în timp ce insiderii conduc astfel încât „pârghia de sus” să nu fie nemulţumită. Dacă printr-o minune unul sau mai mulţi idealişti reuşesc să cucerească puterea prin forme legale, vor fi îngenuncheaţi iremediabil de legile „statului democratic”, de diversele „instituţii”, care brusc îşi găsesc justificări pentru intervenţii în forţă bazate pe legi despre care nimeni nu ştia nimic până atunci. Toate aceste pârghii ale statului subteran lucrează într-o coordonare suspectă, trădând comanda unică aflată absolut în cu totul altă parte decât în locul care, din punct de vedere teoretic, ar fi trebuit să se afle.

Realitatea este că, dintr-o asemenea chingă nu se poate scăpa prin mijloace „legale”, în măsura în care legal înseamnă prin căile „democraţiei”, adică vot, Parlament, etc. E practic imposibil, sistemul livrând un număr imens de păpuşi teleghidate gata să preia şi să deturneze orice fel de mesaj. Sistemul a fost şlefuit în decursul timpului bazându-se pe eşecurile înregistrate de diversele metode de conducere. Poate cel mai răsunător eşec a fost cel din Iran, unde un dictator tembel – şahul de-atunci – a reuşit să-şi pună în cap întreaga ţară care, printr-o revoluţie islamică (culmea, cu substrat real democratic!) a reuşit o răsturnare spactaculoasă şi, în paralel cu aceasta, restabilirea suveranităţii ţării.

O altă evadare spectaculoasă, înainte de aceasta, a fost aceea a Rusiei Sovietice. După ce coada de topor Lenin condusese cu mână de fier destinul URSS, înainte de moarte a transmis grupului său de insideri ordinul de a-l împiedica pe Stalin să preia puterea. Stalin însă era o nucă prea tare şi s-a dovedit imposibil de deturnat. În prima fază după preluarea puterii s-a lovit de „statul subteran” instituit de Ulianov şi cozile lui de topor, dar, întrucât conducerea era puternic centralizată, a început epurările, disperat fiind de amploarea tălpilor care i se puneau. Fiind om dintr-o bucată, nu s-a mai încurcat cu „fiţe democratice” şi a instituit, într-un profund spirit rusesc catalizat de instinctele mafiei gruzine, legea „puşcăriei obligatorii” şi a glontelui în ceafă. Abia mai târziu, la interogatoriul lui Rakovsky, pare că a înţeles ceva mai bine lumea în care se mişca, dar a continuat în spirit independent, ţinând totuşi cont de „sugestiile” care-i veneau din afară.

Analizând accidentele istoriei recente, putem constata un element interesant. Recâştigările de suveranitate, chiar dacă au ca efect izolarea sau înlăturarea statului subteran, sunt de scurtă durată. Întrucât asumarea de către „revoluţionari” a puterii se face în mod transparent, „mânia populară” – inevitabilă în condiţiile perpetuării aceleiaşi puteri – se răsfrânge asupra celor care şi-au asumat transparent conducerea şi resuveranizarea statului. De obicei, în asemenea situaţii, într-una sau două generaţii, statul subteran se reinstaurează pe fondul creşterii nemulţumirilor şi al efectului nefast al unor acţiuni externe violente (gen sancţiuni economice, samd) cu scopul de a inflama spiritele. Este, dacă vreţi, situaţia pe care o puteţi observa în Venezuela, unde, după moartea lui Chavez, puterea concentrată în jurul lui Maduro dă semne clare de oboseală şi care, cel mai probabil, va capota.

În ceea ce priveşte Rusia, statutul suveranităţii sale este incert. După Stalin, uşor, uşor structurile statului subteran s-au reconectat la tătuci, apogeul fiind atins în momentul în care Gorbaciov, el însuşi aflat sub control englez, a semnat capitularea URSS. De-atunci Rusia a trecut printr-un proces accentuat de disoluţie care ar fi trebuit să culmineze cu decimarea lui Elţîn şi a familiei sale. Procesul a fost întrerupt brutal de către Putin şi de-atunci Rusia a limitat programatic efectele devastatoare ale statului subteran. Însă, în lipsa unui plan clar de succesiune şi a unei structuri superioare de putere, Rusia este în acest moment similară unei societăţi medievale încercând să ţină piept unei structuri mult mai rafinate şi infinit mai influentă propagandistic.

Rezultă limpede pentru oricine că desfiinţarea statului subteran este o simplă iluzie în condiţiile în care aceasta nu vine la pachet cu un nou model de stat. A desfiinţa statul paralel e cumva similar tăierii părului sau a unghiilor unui monstru. Mai devreme sau mai târziu ele vor creşte, iar monstru îşi va regăsi forţa. Aşadar, nu desfiinţarea statului subteran trebuie să fie ţinta, ci uciderea adevăratului monstru, adică a statului superior, la pachet cu impunerea unui alt model. Altfel, orice propunere nu rămâne decât o simplă utopie un idealism facil de demontat de actuala schemă de conducere şi coordonare.

Înainte de a încheia, vă atenţionez asupra faptului că acest material va avea o existenţă cât se poate de volatilă. Îl voi lăsa doar trei zile pe facebook şi cinci pe blogul propriu. După această perioadă voi şterge articolul, astfel încât, doar în această perioadă veţi avea acces la el. Dacă vreţi să-l păstraţi sau să-l daţi mai departe îl puteţi copia fără nicio restricţie.

                                                                                            Dan DIACONU

Sursa: Trenduri economice

Via: justitiarul.ro


Ceea ce scapă din vedere autorul articolului este faptul că nici statele suverane nu sunt complet suverane. Toate fiind tributare ocultei transnaționale, cel puțin de 200 de ani încoace. Sau mai bine spus, „structura invizibilă” (nivelul superior), este comună pentru toate aceste state, guvernându-le din umbră pe cele așa-zis suverane dar și pe cele vasale.

Trădătorii Ortodoxiei, stareții Prodromos (grec al Marii Lavre) și Atanasie (român al schitului Prodromu) invitați la hramul Paraclisului Catedralei Naționale – Icoana Maicii Domnului Prodromița

Părintele Prodromos de la Marea Lavră şi părintele Atanasie de la Schitul Prodromu au slujit joi alături de Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul la hramul paraclisului Catedralei Naţionale dedicat Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa.

Liturghia a fost oficiată în altarul de vară al paraclisului. Din sobor au făcut parte părinţii slujitori ai lăcaşului de cult de pe Dealul Arsenalului, dar şi alţi clerici invitaţi.

În cuvântul său, Episcopul vicar patriarhal a făcut referire la icoana Maicii Domnului Prodromiţa, care se află în paraclis încă din anul 2011, şi a evidenţiat că lucrările la construirea Catedralei Naţionale au avansat şi datorită ajutorului pe care Maica Domnului l-a oferit.

„Acest edificiu este dovada lucrării minunate a icoanei făcătoare de minuni”, a precizat Preasfinţia Sa.

La final, au vorbit părintele Prodromos de la Marea Lavră şi părintele Atanasie de la Schitul Prodromu.

Părintele Prodromos a afirmat că prezenţa icoanei Maicii Domnului Prodromiţa la acest paraclis este o binecuvântare, mai ales „ţinând cont de faptul că Maica Domnului este Mama tuturor creştinilor, pururea rugătoare pentru noi către Fiul său”.

Stareţul Marii Lavre a vorbit şi despre purtarea de grijă pe care Maica Domnului o are, prin icona Prodromiţa, pentru cei care au ajutat şi ajută la construirea Catedralei Naţionale.

„Suntem siguri că Maica Domnului, prin icoana sa Prodromiţa, nu se roagă doar pentru închinătorii acestui paraclis, ci şi pentru ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului, adică pentru toţi aceia care ajută economic şi de bună voie în vederea încheierii cât mai rapide a lucrărilor Catedralei Naţionale spre slava lui Dumnezeu”, a spus pr. Prodromos.

La finalul Liturghiei, a fost oficiat un trisaghion pentru eroii neamului.

Cinstirea eroilor la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului are o însemnătate deosebită în contextul în care viitoarea Catedrală Patriarhală, care va fi sfințită în toamnă, este închinată cinstirii celor care s-au jertfit de-a lungul istorie pentru apărarea credinţei creştine ortodoxe, pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Ştire în curs de actualizare…

Foto credit: Raluca Ene/Basilica.ro

Sursa: basilica.ro

Despre starețul Prodromos:

Chipul prigonitorului athonit!

Despre atitudinea trădătorului, starețul Atanasie de la Prodromu:

Ieroschimonahul Paisie Prodromitul răspunde comunicatului starețului trădător de la Prodromu

Priviți aceste fotografii:

Icoana (litografie) Maicii Domnului Prodromița printre dărâmăturile chiliei părintelui ieromonah Petru (chiliot român athonit)

Cauza imaginii de mai sus este starețul Prodromos: Muntele Athos – CHILII ALE NEPOMENITORILOR DISTRUSE de muncitorii albanezi, instigați de ecumeniști!
În fotografiile de mai jos, prigonitorul a venit să se închine copiei icoanei Maicii Domnului Prodromița, de la București.

Hram-PCMN-15.x71918

Hram-PCMN-17.x71918

Oare are mustrări de conștiință? Își va cere iertare de la Maica Domnului sau e împietrit și va prigoni pe mai departe, în numele pseudo-patriarhului Bartolomeu, pe mărturisitorii athoniți?

Chipul prigonitorului athonit!

Trădătorii Ortodoxiei, stareții Prodromos (grec al Marii Lavre) și Atanasie (român al schitului Prodromu) invitați la hramul Paraclisului Catedralei Naționale – Icoana Maicii Domnului Prodromița

Observați privirea de călău… Oare amestecată și cu mustrări de conștiință?

Hram-PCMN-3.x71918

Starețul Prodromos de la Mânăstirea Marea Lavră din Muntele Athos (la București, în altarul de vară al Paraclisului Catedralei Neamului)

 

Cel care prigonește pe mărturisitori! Cel care a exercitat presiuni asupra Starețului Atanasie al Schitului românesc Prodromu pentru ca monahii români să renunțe la întreruperea pomenirii pseudo-patriarhului Bartolomeu, amenințând cu înlocuirea obștii de români cu greci. Cel care și-a alungat mărturisitorii antiecumeniști din Marea Lavră (inclusiv pe gheron Sava Lavriotul) și din cauza căruia au plecat sau au fost alungați din Schitul Prodromu 15 părinți și frați români.

Cel care caută cu dronele (în numele minciuno-patriarhului Bartolomeu), pe teritoriul Marii Lavre, chiliile călugărilor suspectați a fi nepomenitori sau doar antiecumeniști, și îi pune pe muncitorii albanezi, musulmani, să le dărâme sau să le dea foc, laolaltă cu icoane, cărți sfinte și cruci.

Citiți și: 

Muntele Athos – CHILII ALE NEPOMENITORILOR DISTRUSE de muncitorii albanezi, instigați de ecumeniști!

Reacții ortodoxe la declarația lui George Becali cum că bine au făcut albanezii (muncitori la Marea Lavră) când le-au distrus chiliile călugărilor nepomenitori din Athos

Replică excelentă dată de ieromonahul Petru athonitul lui George Becali, în privința nepomenirii

 

 

Legea minelor din 1924 în comparație cu legile de după 1990

Pentru că se tot vorbeşte de gazele şi petrolul din Marea Neagră, pe care conducătorii alogeni sau trădători ai României sunt pe cale să le cedeze aproape gratis către companiile străine, iată un articol despre ce prevedea Legea Minelor din 1924 față de legile făcute după asasinarea lui Ceauşescu.

DE PROF. DR. AFRODITA IORGULESCU

Legea minelor  apărută în Monitorul Oficial din 4 iulie 1924  este comună pentru aur și pentru petrol;  are  271 articole și  37 pagini. Începe așa:

 „București, 3 iulie

MINISTERUL DE JUSTIȚIE

FERDINAND I,

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Corpurile legiuitoare au adoptat și Noi sancționăm ce urmează:

LEGEA MINELOR”

Consider  că Legea  minelor din 1924  este o perlă  a coroanei României interbelice  prin formă, claritate și expresie a interesului național și privat românesc, în comparație cu  Legile minelor  61/1998 și 85/2003 și cu Legile petrolului   134/1995 și 238/2004 ale republicii României postdecembriste. Motivez această opinie prin prezentarea câtorva  articole semnificative din această lege din 1924   în comparație cu  prevederile corespunzătoare, comentate, din  legile postdecembriste legate  de aur   și de petrol  și cu  aplicarea acestora în afacerea  Roșia Montană.

***

 Legea minelor din 1924 prevede, printre altele,  următoarele (sublinierile îmi aparțin):

 Art. 16:

„ …….

Se poate acorda permis exclusiv de explorare în interiorul unui perimetru care a fost dat pentru exploatarea unor anumite substanțe minerale, însă numai pentru substanțe diferite de acelea cuprinse în concesiunea acordată. Această acordare se va face cu avizul conform al consiliului superior de mine, dându-se preferință concesionarului.

……..

 Observații: În Legea minelor 61/1998, la  Art 15 corespunzător scrie:

„În limitele unui perimetru de exploatareautoritatea competentă poate acorda, în condițiile legii, unor persoane juridice, altele decât titularul licenței, dreptul de explorare și/sau exploatare pentru unele  resurse minerale, cu acordul titularului.”

Acest articol,  vag ca formulare, a  fost folosit de  Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM  pe scurt)  ca să facă  din  Licența de exploatare 47/1999 pentru Roșia Montana o „licență mixtă”:

–         atât de exploatare pentru  compania de stat Minvest la mina veche de la Roșia Montană (o carieră deschisă în masivul Cetate,  cu capacitate de circa 500.000 de tone minereu anual), mină închisă în 2006,

–          cât și de explorare  pentru Roșia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC pe scurt)  pentru proiectul său, definitivat în 2001 în forma  sa gigantică cu 4 cariere deschise în masivele Cetate, Cârnic, Orlea și Jig-Văidoaia,  cu capacitate de 13 milioane tone de minereu anual);

o licență cu titular și afiliat, deși Legea 61  prevede doar titular și prevede că licențele de exploatare (sau de explorare) sunt exclusive .

După ce ANRM   a cuplat pe  RMGC  caafiliat,fără concurs public de ofertă, cu Minvest  ca titular al Licenței de exploatare nr. 47/1999 și apoi, prin transferul licenței 47  în 2000 întrei cei doi,  l-a făcut pe RMGC catitular cuplat cu  Minvest  care a rămas afiliat în licența 47  (și „ingineria cu licența mixtă” a fost aplicată și în alte licențe de explorare sau de exploatare în care a fost implicată aceeași companie străină), legea a fost adusă la normal. Astfel, în Legea minelor  85/2003,   Art 25 corespunzător spune:

” În limitele unui perimetru de explorare/exploatare, autoritatea competentă poate acorda, în condițiile legii, unor persoane juridice, altele decât titularul licenței, dreptul de explorare și/sau exploatare pentru alte resurse minerale, cu acordul titularului.”

Deci,  nici conform articolului  16 din Legea minelor din 1924, nici conform articolului 25 din Legea minelor din 2003, licența mixtă nu ar fi fost posibilă. Licența mixtă a fost un punct cheie al afacerii Roșia Montană, alături de celălalt punct cheie, societatea mixtă RMGC.

Art. 32. –  „Concesiunile  (de exploatare n.n.)  se acordă numai întreprinderilor constituite ca societăți anonime miniere române….

     Capitalul societății va trebui să fie suficient pentru exploatarea concesiunii.

…”

Observații:  A se compara acest text  concis și clar din legea din 1924 privitor la mărimea capitalului societății  cu formulările generale, vagi ale articolelor 58, 59, 60, 61 din Normele pentru aplicarea Legii minelor  nr. 85/2003,  privitoare la capacitatea financiară   a candidaților la o concesiune minieră. Așa se face că la Roșia Montană, investitorul canadian  Gabriel Resources Ltd. (Gabriel, pe scurt),  ales de statul român fără licitație de oferte, declara și  la  31 decembrie 2010 că „nu are resursele financiare  pentru a finaliza procesul de obținere a permiselor, pentru a achiziționa toate  suprafețele necesare, sau pentru a construi mina la Roșia Montană”. („While Gabriel has sufficient financial resources to fund its current permitting activities, it does not have the financial resources to complete the permitting process, acquire all necessary surface rights, or construct the mine at Rosia Montana.”)(2010  Gabriel Quarterly Report,  pag. 26). 

Art. 33. –” La constituirea societăților anonime române, statutele vor trebui să respecte următoarele principii:

a)      Acțiunile vor fi nominative și de valoare nominală maximă de 500 lei; ele nu vor putea fi transmise decât cu autorizarea consiliului de administrație. Între români această autorizare nu este necesară.

b)      Numărul voturilor fiecărui acționar va fi limitat;

c)       La sporiri de capital, numai 70% din spor  se va da vechilor acționari; echivalentul salariului pe un an, însă cel mult până la 10% se va rezerva funcționarilor și lucrătorilor întreprinderii în aceleași condițiuni ca și vechilor acționari; restul va fi distribuit la acționarii noui, dându-se preferință subscriitorilor cu sume mici. Subscripțiunile vor fi publice;

d)      Capitalul deținut de cetătenii români în societate trebuie să reprezinte cel puțin 60% din capitalul social. Pentru întreprinderile existente, cari în decurs de 10 ani dela promulgarea legii se obligă a se naționaliza, procentul capitalului românesc se reduce la 55%;

e)      Două treimi dintre membrii consiliului de administrație, ai comitetului de direcție și dintre censori, precum și președintele consiliului de administrație, vor fi cetateni români.

………..”

Observații:  Acest articol a fost punctul forte al Legii din 1924, pentru care a fost îndelung contestată, prin intermediari,  de trusturile petroliere internaționale ale vremii. La presiunea acestora, după câțiva ani, cu ocazia unui împrumut financiar extern al României  necesar stabilizării monetare, legea a fost revizuită: capitalul deținut de cetătenii români în societate trebuie să reprezinte cel puțin 50,1% din capitalul social (conform Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, București, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 215-216). Nu se pomenește nicăieri în legile minelor  sau petrolului postdecembriste   de aceste restricții, care în fond definesc interesul național în domeniul respectiv. Constituția  din 2003 și ea spune foarte vag, la Art. 135, că:

(2) „Statul trebuie să asigure:…
b) protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară;…
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național;…”

dar interesul național nu este definit nicăieri, în Constituție sau în Legea minelor sau petrolului postdecembriste. Așa s-a ajuns ca statul român să considere că este  de „interes național” să  intre prin Minvest  în combinație  cu  compania  Gabriel în societatea mixtă RMGC,  acceptând  33,8% în 1997, la înființarea RMGC,   procente care scad la 19,31% în 1999 și  ajung practic  la aproape 0% în dec. 2009, în urma a două majorări de capital (în dec. 2004 și în dec. 2009) în RMGC. 

Art. 35. – ” Concesiunea minieră se va institui și acorda de Stat  prin una din următoarele forme:

a)      Pe bază de redevență către Stat;

b)      Sub forma unei asociațiuni între Stat și întreprinderea concesionară;

c)      Sub forma unei combinațiuni a sistemelor de mai sus.”

ObservațiiLegile minelor 61/1998 și 85/2003  prevăd  concesiunea cu redevență în bani, nu în natură,  către stat, ca formă de contract. Concesiunea a fost  acordată  pentru Roșia Montană unei societăți mixte între stat  și o companie străină. Să amintim aici că în anul 1966, în Indonezia,  a apărut o formă nouă de contract, legat de petrol, numit Production-Sharing Agreement (PSApe scurt), foarte răspândită în ziua de azi în lume. Primele contracte postdecembriste  pe petrol au fost PSA-uri (a se vedea contractul cu Sterling din 1992, desecretizat și afișat  pe site-ul ANRM), până în 1995, când a apărut Legea petrolului 134/1995, care  a înlocuit PSA-ul cu  „acordul petrolier” și  „concesiunea petrolieră” . Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor stabilește „concesiunea”  ca singură modalitate de  acord în România. Să mai observăm că PSA-ul  este mai favorabil statului și proprietății publice  decât concesiunea.

Art. 48.– „Ministrul, pe baza avizului conform al consiliului superior de mine, întemeiat pe raportul Institutului Geologic, și după ce caietul de sarcine a fost acceptat și semnat de solicitatorul ales, propune Consiliului de Miniștri, printr’un raport motivat, concesionarea perimetrului asupra acestui solicitator. …” 

Art. 148. – „Consiliul superior de mine se compune din 17 membri, cetățeni români, și anume:     Doi magistrați dintre cari unul dela înalta Curte de casație, iar celălalt dela Curtea de apel din București.    Directorul Institutului Geologic al României.    Doi membri ai Parlamentului, un deputat și un senator, aleși de fiecare adunare pe toată durata legislaturii.  Un delegat al consiliului superior de control și îndrumarea întreprinderilor comercializate ale Statului.      Un inginer delegat de consiliul superior al energiei.  Un membru din consiliul Societății Naționale de credit industrial, delegat de acest consiliu. Un inginer de mine  și patru juriști  numiți de ministru.  Patru ingineri specialiști din principalele categorii ale industriei miniere și industriilor conexe, câte unul pentru:  a) cărbuni; b) petrol și gaze; c) mine metalifere, cariere și ape minerale;

 d) siderurgia și metalurgia în genere.

Consiliul alege în fiecare an, din sânul său, un președinte și un vice-președinte;  în lipsa acestora ședințele vor fi prezidate de cel mai în vârstă consilier.  

Observații Așadar,  prin legea din 1924, se ocupau de mine Ministerul Economiei și Comerțului, consiliul superior de mine și Institutul geologic al României.  Corupția era astfel imposibilă. Prin legile postdecembriste ale minelor si petrolului, taie și spânzură în domeniu ANRM, înființată în 1995. Mai are rol foarte mic Ministerul Economiei și Comerțului. 

Art. 39. – ” Oricare ar fi regimul concesiunilor, participarea la redevență aproprietarilorsuprafeței cuprinsă în perimetrul concesionat, când o atare participare este prevăzută, se regulează  după regimul fixat în partea a doua a legii de față….”

Art. 50. – „La instituirea concesiunii de exploatare pe un perimetru, Statul atribuieproprietarului suprafeței dreptul de a participa, în anume condițiuni, la capitalul întreprinderii concesionare.

    Cota rezervată proprietarilor suprafețeicuprinse în perimetru, la capitalul

întreprinderii concesionare, va fi fixată de …., până la 10% din capitalul afectat la exoloatarea  acestui perimetru. …

        Acțiunile liberate proprietarilor suprafeței vor fi nominative și  pot  fi transmise

numai cetățenilor români.

……………”

ObservațieProprietarii suprafețelor cuprinse în perimetrul minier/petrolier  nu au practic nici un drept prin legile postdecembriste.

Art. 43. – ” Întreprinderile miniere și stabilimentele industriale sau metalurgice în strânsă legatură cu exploatarea sunt obligatesă prevadă în statute și să preleveze din beneficiul realizat anual, o cotă-parte spre a institui un fond pentru instalațiuni și instituțiuni de folos general sau participări la beneficii în favoarea funcționarilor și lucrătorilor întreprinderii, în vederea ușurării condițiunilor de viață și înălțării nivelului cultural.

    Cota-parte prelevată din beneficiu pentru alimentarea regulată a acestui fondva reprezenta minimum 15% din beneficiul net al anului respectiv, după ce s’a prelevat un prim dividend de 5% acționarilor și cotele pentru fondul de rezervă și pentru amortizările investițiunilor.

………………….”

ObservațieNu există aceste fonduri  prevăzute  în legile postdecembriste.

Art. 49. –  „Decretul de concesiune arată numele și domiciliul concesionarului, natura, situațiunea și limitele proprietății concesionate, precum    și forma sub care se acordă concesiunea..

     Decretul fixează drepturile cuvenite Statului pentru acordarea concesiunii, redevența atribuită proprietarilor suprafeței și exploratorului.

     Decretul și câte un exemplar al planului concesiunii și al caietului de sarcine, în original, vor fi păstrate în arhiva Ministerului Industriei și Comerțului.

     Al doilea exemplar original al planului și caietului de sarcine vor fi înaintate instanței judecătorești unde se ține cartea minieră.”

 

Art. 50. – „Caietul de sarcini va trebui să conțină între altele:

a)      Obligațiunile generale ale concesionarului;

b)      Durata concesiunii, expirarea, renunțarea sau retragerea concesiunii;

c)      Clauzele referitoare la repartizarea beneficiilor prevăzute de lege;

d)      Condițiuni particulare ale concesiunii și diverse clauze potrivit naturei concesiunii.

Decretul și caietul de sarcine vor fi publicate în Monitorul Oficial.

Copii certificate de pe aceste acte și o copie a planului vor fi predate autorității miniere regionale și concesionarului.

O copie a decretului și a planului vor fi trimise la autoritatea minieră regională,primăriei comunei pe al cărei teritoriu se găsește perimetrul concesionat.

 Primaria este obligată a afișa decretul.”

 

Art. 51. –” Limitele perimetrului concesionat vor fi trase pe teren prin semne fixate pe hotar, luându-se ca bază planul anexat la decretul de concesiune.

…………………………..”

ObservațiiÎn perioada postdecembristă există un secret absolut asupra licențelor de exploatare (sau de explorare). Se publică în Monitorul oficial doar Hotărârea de Guvern de aprobare a licenței de exploatare încheiată între  ANRM, ca reprezentant al  statului (concendent)   și  numele și adresa companiei concesionare. Nu se specifică nici măcar perimetrul concesionat. Așa s-a ajuns că la Roșia Montană nu se cunoaște public  perimetrul (inițial) al Licenței de exploatare 47/1999, eliberată pentru mina veche, cu o carieră (în masivul Cetate). Din rapoartele anuale ale companiei Gabriel către acționarii săi am dedus că  perimetrul inițial  era de circa 1200 ha, că a fost modificat  de ANRM în folosul lui Gabriel de mai multe ori (2122 ha în 1999, 4282 ha  în 2001, 2388 ha în 2004)  prin acte adiționale la licență, și acelea secrete,  deși Legile minelor 61 și 85 spun explicit că prevederile licenței de exploatare (deci și perimetrul)  nu se modifică, iar perimetrul unei licențe de explorare poate fi doar micșorat.    S-a ajuns astfel la situația absurdă că uzina de prelucrare din Gura Roșiei  nu a mai făcut  parte din  perimetrul licenței  47 din 2004 până în 2006, când mina veche a  fost închisă. Menționăm că  ANRM nu publică nici un fel de informații pe site-ul agenției legat de licențele atribuite, în afară – mai nou –  de perimetru.

Art. 70. –” Pe terenuri pe cari se află monumente istorice, biserici, cimitire, izvoare de ape minerale, drumuri publice, căi ferate, diguri și alte lucrări publice, autoritatea minieră regională, în interesul conservării acestor lucrări, va stabili, cu aprobarea Ministerului Industriei și Comerțului, luându-se avizul autorității în drept, o zonă de protecțiune în interiorul căreia nu poate fi admisă ocuparea suprafeței sau executarea de lucrări miniere.”

Observații:  Să observăm că acest articol  apare mult modificat și foarte permisiv  în legea minelor 61/1998, Art. 6: 

„(8) Accesul la terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice, culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit și rezervații naturale se face cu avizul organelor în drept.”

ceea ce  a permis acordarea Licenței 47/1999 la Roșia Montană, deși zona era cunoscută de foarte mult timp  ca având monumente istorice și situri arheologice de interes universal.

Se revine la interzicerea  activităților miniere  abia în  Legea minelor nr.  85/2003, Art. 11:

(1)   „Efectuarea de activități miniere pe terenurile pe care sunt amplasatemonumente istorice, culturale, religioase,situri arheologice de interes deosebit, rezervații naturale,…., precum  și instituirea dreptului de servitute pentru activități miniere pe astfel de terenuri sunt strict interzise.

(2): Excepțiile de la prevederile alin. (1) se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, cu avizul autorităților competente în domeniu și cu stabilirea de despăgubiri și alte măsuri compensatorii.”

Să observăm că acest articol protejează astăzi Roșia Montană și face imposibilă  aprobarea proiectului minier, mai ales după redeclararea masivului Cârnic ca protejat de lege și înscrierea  lui în întregime,  în oct. 2010, pe lista monumentelor istorice.

Art. 80. – „Ministerul Industriei și Comerțului va fixa, prin regulamente și deciziuni, categoriile de funcțiuni, în fiecare categorie personalul trebuind să fie format din cel puțin 75% români.

Exploatările miniere și întreprinderile industriale și metalurgice au obligațiunea de a primi cu plată și la cerere practicanți dintre elevii școalelor speciale din țară cari după absolvire sunt susceptibili de a putea deveni șefi de exploatare sau conducători tehnici, potrivit cu normele ce se vor fixa prin regulament.”

ObservațieNu mai există prevederi în acest sens în legile postdecembriste

Art. 86. – „Atât întreprinderile miniere, cât și organizațiunile pentru desfacerea produselor miniere brute sau transformate, sunt obligate ca în limitele producțiuniisă asigure regulata și normala aprovizionare a țării, …

         Ele vor fi obligate, la cererea Ministerului, de a creia, pentru nevoile apărării naționale, o rezervă care  va fi fixată după normele înscrise în regulament.”

ObservațieLegile postdecembriste nu prevăd aceste obligații.

Art. 87. –” Exploatatorii de platină și aur sunt obligați să predea Statului, prin oficiul respectiv de cumpărare, tot metalul obținut.

Nimeni, afară de Stat, n’are dreptul să cumpere sau să-și apropieze în nici un mod aceste metale obținute din exploatare.

Prețul de cumpărare este prețul mondial corespunzător calității aurului.

În categoria acestor metale vor putea fi înscrise prin deciziune ministerială și alte metale …” 

ObservațiiNu mai există aceste prevederi în legile minelor 61/1998 și 85/2003.  Concesiunea  prevede doar o redevență în bani către stat de 4% din 2009 (2% până în 2009). Restul metalului revine concesionarului. Și cum statul  avea la Roșia Montană practic  0% din afacere, înseamnă că practic tot aurul care s-ar  fi scos la Roșia Montană,  dacă proiectul minier  gigantic al RMGC ar fi  fost aprobat, ar fi fost  luat de Gabriel și ar fi ieșit din țară (căci BNR a declarat că nu are nevoie de aur).

Art. 164. – Pe lângă fiecare mină mare sau pe lângă mai multe mine mici, asociate în acest scop, vor funcționa case de ajutor pentru lucrători și personalul inferior, alimentate din fondul prevăzut la Art. 43. 

ObservațieNici urmă de aceste prevederi în legile postdecembriste ale minelor sau petrolului.

 „Partea DOUA” a Legii minelor din 1924, referitor la „bitumine lichide”:

Art. 176. –”  Suprafața perimetrului rezervat pentru explorare prin permis exclusiv va fi de 100 până la 400 hectare.”

Art. 179. –” Concesiunea (de exploatare n.n.) pe primul perimetru format în jurul punctului explorat cu rezultat favorabil va avea o suprafață de 50 hectare.

……………

Perimetrele formate în jurul primului perimetru vor fi reunite în trei grupe, pe cât posibil egale între ele, ca suprafață, și în fiecare grupă se va forma acelaș număr de loturi, pe cât posibil de aceeaș  suprafață.”

 

Art. 180. – „Concesionarea perimetrelor din fiecare grupă se face după normele următoare:

a)      Prima grupă aleasă de Stat constitue rezerva Statului.  ……….

b)      Perimetrele din grupa II-a și a III-a vor putea fi concesionate numai întreprinderilor, constituite ca societăți anonime miniere române conform legii de față. ……..”

Art. 181. – „O întreprindere nu poate dobândi in concesiune, într’o grupă, decât două perimetre cel mult. ……….

Mărimea perimetrelor acordate va fi în raport cu importanța întreprinderilor ce le solicită  și cu participarea sau interesul ce Statul dorește a dobândi în acele întreprinderi. Se va da preferință societăților în cari capitalul și personalul românesc participă în o măsură mai mare.” 

Art. 186. – ” La concesiunile redevențiare, redevența se va stabili trimestrial  după normele următoare:

      În fiecare trimestru sondele și puțurile productive vor fi grupate după media zilnică a fiecăruia pe trimestrul respectiv în două grupe și anume:

a)      Grupa cuprinzând sonde sau puțuri, fiecare cu o producție medie pe zi până la 10 tone inclusuv;

b)      Grupa cuprinzând sonde sau puțuri, fiecare cu o producție medie pe zi peste 10 tone.

……………

Redevența din producția trimestrială a primei grupe de sonde și puțuri va fi de 8%.

Redevența din producția trimestrială a celei de a doua grupe de sonde și puțuri se stabilește după  …. și după următoarea scară progresivă:

11% din prod. când media pe sondă și zi nu întrece 20 t,

12% …………………………………………………………………30 t,

14% ………………………………………………………………….40 t.

16%…………………………………………………………………..50 t,

18%…………………………………………………………………..60 t,

21%…………………………………………………………………..70 t,

22%……………………………………………………………………80 t,

23%……………………………………………………………………90 t,

24%…………………………………………………………………..100 t,

25%……………………………………………………………………110 t,

30%……………………………………………………………………150 t,

35%……………………………………………..   depășește       150 t.

Când media pe sondă și zi, începând dela 10 tone în sus, e cuprinsă între cifrele arătate în acest tablou, redevențele  se vor calcula prin interpolație liniară. ………….” 

Observații:  În legile petrolului din 1995 și 2004 nu există restricții referitoare la perimetre. În  timp ce  în legea din 1995,  redevența era în natură  și fără  valori date prin lege  (cotă procentuală  din producția brută realizată,  convenită între ANRM și titularul acordului petrolier pentru fiecare zăcământ în parte, la încheierea acordului petrolier), în legea din 2004,  redevența este în bani  (cotă procentuală din valoarea  producției brute) și  are valori date prin lege  de maximum 13%.

Art. 196. –” … Toată producțiunea de țițeiu trebuie să fie prelucrată în rafinăriile de petrol din țară….”

 

Art. 198. –” Consumațiunea internă din fiecare fel de produs, trebuie sa fie complet satisfăcută și cu întâietate……………”

ObservațieLegile petrolului din 1995 și 2004 nu prevăd aceste lucruri, cu consecințe nefaste pentru România.

Pentru minereuri metalifere și alte minerale,  inclusiv aur,  Legea din 1924 prevede:

Art. 203. –”Suprafața perimetrului rezervat pentru explorare prin permis exclusiv, va fi dela 50 hectare până la 100 hectare……..”.

ObservațieNu există limite ale perimetrului în legile minelor postdecembriste. Licența 47/1999 de exploatare, cu care RMGC făcea din 1998 explorare (!), a avut un perimetru modificat variind între circa 1200 ha și 4282 ha.

Art. 205. – „Concesiunea se acordă pe bază de redevență……….

Pentru platină și aur redevența se fixează la 2% din conținutul în aur sau platină, constatat la analiză în laboratoarele oficiale indicate de Ministerul Industriei și Comerțului…..

Redevența se va lua în natură, fie ca metal pur, fie ca produs concentrat ……”

ObservațiiLegile minelor 61/1998 și 85/2003 prevedeau o redevență    de 2% din valoarea  producției miniere realizate anual. Din 2009, redevența a fost mărită la 4%.

Legea   minelor din 1924 a fost votată   de Adunarea deputaților la 27 iunie 1924, cu unanimitate de 134 voturi. Această lege a fost votată în Senat la 28 iunie 1924, cu majoritate de 66 voturi contra 2 (deci total 68 senatori). Ministrul Industriei și Comerțului era Tancred Constantinescu.  

Observații:  Să observăm că acum nu se mai publică  numărul voturilor pentru/contra în Monitorul Oficial. În 1924, deci la vremea Constituției din 1923, erau   doar 134 deputați  și 68  senatori în Parlamentul României.

În concluzie,  apreciez că este în interesul național:

–  să fie definit urgent  interesul național în domeniul minelor/petrolului, și nu numai;

– să fie reorganizat domeniul minier după modelul interbelic, adică să fie desființată ANRM și să fie înființat un  consiliu superior de mine;

–  să fie analizate și alte forme moderne de contract în domeniul minier/petrolier, în afară de concesiune, ca de exemplu PSA-ul,  și să se stabilească care deservește mai bine interesul național;

– să fie analizate statutele societăților mixte  în  care este implicat Statul din domeniul minier/petrolier și să fie dizolvate acele societăți  în care interesul național este prejudiciat, cum este cazul RMGC-ului;

– să fie modificate legile minelor/petrolului după modelul legii din 1924, actualizat;

– să fie desecretizate toate licențele emise în domeniul minier/petrolier, în semn de transparență,  și ca o modalitate de  control al publicului asupra  avuției naționale și  de luptă contra corupției din sistem;

– să se revină la 134  deputați și 68 senatori   în Parlamentul României.

(Acest articol reia informațiile dintr-un articol din 10 aprilie  2011   al Grupului pentru Salvarea Roșiei Montane  din Academia de Studii Economice)

Sursa: m.activenews.ro

Dacă au votat Legea Antisemitismului, maimuțele ipocrite din Parlament vor vota și Legea Antiromânismului?

Image result for parlamentul cu maimute

Foto: baabel.ro

Cu o viteză uimitoare au votat această lege:

Dictatura iudaică – Legea Antisemitismului adoptată de Senat și foarte aproape de a fi votată și în Camera Deputaților

Camera Deputaților a votat EXTREM DE RAPID Legea Antisemitismului 

Când NU reprezinți interesele românilor: Klaus Iohannis A PROMULGAT Legea pentru combaterea antisemitismului

În Camera Deputaților singurul care s-a abținut de la vot a fost deputatul Daniel Gheorghe (PNL). N-am înțeles de ce nu a votat împotrivă, dar spre cinstea lui, e bine și așa.

Și tot pe el îl găsim pe lista inițiatorilor (alături de mai mulți parlamentari) proiectului Legii Antiromânismului, o copie/replică la legea impusă de jidani.


Proiect de lege: Închisoare de până la 3 ani pentru promovarea, în public, de idei antiromânești

Persoanele care promovează în spațiul public idei sau doctrine antiromânești, în orice mod, riscă închisoare între 3 luni și 3 ani, iar cei care constituie o organizație cu caracter antiromânesc de acest tip, închisoare între 3 și 10 ani, prevede un proiect de lege pentru „combaterea antiromânismului” inițiat de deputați PMP și PNL și susținut de parlamentari de la mai multe partide, inclusiv PSD.

Potrivit inițiatorilor, legea este una făcută în oglindă cu cea referitoare la combaterea antisemitismului, adoptată de Parlament săptămâna trecută.

„De curând, Parlamentul României a adoptat o Lege privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului. Prevederile acestei legi sunt cât se poate de valabile şi identic aplicabile pentru prevenirea şi combaterea antiromânismului, un curent suţinut care se manifestă şi proliferează tot mai agresiv. Antiromânismul este o formă de luptă împotriva tuturor expresiilor de afirmare a identităţii româneşti, de contestare a suveranităţii naţionale legitime a naţiunii române, cât şi de exprimare a unor idei, concepte, doctrine ori politici care vizează xenofobia în raport cu poporul român ori discriminarea negativă a acestuia”, se arată în expunerea de motive care însoțește proiectul.

Ce prevede proiectul de lege depus la Senat:„Fapta persoanei de a promova, în public, în orice mod, idei, concepţii sau doctrine antiromâneşti constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi”

„Distribuirea sau punerea la dispoziţie publicului de materiale antiromâneşti se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani”.

„Confecționarea, vânzarea, răspândirea, precum și deținerea în vederea răspândirii de simboluri antiromâneşti, dar și utilizarea acestora în spaţiul public” se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, dar şi interzicerea unor drepturi.

„Nu se consideră infracţiune dacă fapta este săvârşită în interesul artei, ştiinţei, cercetării sau educaţiei, sau în scopul dezbaterilor unor aspecte de interes public.”

„Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter antiromânesc, dar şi aderarea sau sprijinirea unei astfel de organizaţii”.

Persoanele care denunţă existenţa organizaţiei, înainte ca aceasta să fie descoperită, nu se pedepsesc.

Ce înseamnă „antiromânism”, potrivit proiectului: „percepţia referitoare la români exprimată ca ură împotriva acestora, precum şi manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva românilor, îndreptate împotriva românilor sau ne-românilor, a proprietăţilor românilor, a instituţiilor comunităţilor româneşti sau a lăcaşurilor de cult ale românilor.”

Care sunt simbolurile antiromânești și materialele antiromânești: „drapele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum și orice alte asemenea însemne, care transmit idei, concepții sau doctrine care promovează antiromânismul; imagini, mesaje text, conținut audio-video, precum și orice alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepții sau doctrine care promovează antiromânismul”.

Expunerea de motive este semnată de deputații PMP Marius Pașcan și Eugen Tomac și de deputatul PNL Daniel Gheorghe, iar ceilalți semnatari ai inițiativei sunt: Baciu Gheorghe – senator PMP; Covaciu Severica-Rodica – senator PMP; Dumitrescu Iulian – senator PNL; Ionaşcu Gabi – senator PMP; Bichineţ Corneliu – deputat PMP; Bozianu Nicoleta-Cătălina – deputat PMP; Bumb Sorin-Ioan – deputat PNL; Codreanu Constantin – deputat PMP; Coliu Doru-Petrişor – deputat PMP; Cristache Cătălin – deputat PMP; Dobrică Ionela Viorela – deputat PSD; Gheorghiu Bogdan – deputat PNL; Giugea Nicolae – deputat PNL; Lazăr Sorin – deputat PSD; Mihalescul Dumitru – deputat PNL; Moagher Laura-Mihaela – deputat PSD; Movilă Petru – deputat PMP; Neaţă Eugen – deputat PSD; Nicolae Andrei – deputat PSD; Olar Corneliu – deputat PNL; Păle Dănuţ – deputat PSD; Paraschiv Rodica – deputat PSD; Rodeanu Bogdan-Ionel – deputat USR; Rotaru Alexandru – deputat PSD; Seidler Cristian-Gabriel – deputat USR; Şerban Ciprian-Constantin – deputat PSD; Simionca Ionuţ – deputat PMP; Ştirbu Gigel-Sorinel – deputat PNL; Todoran Adrian-Mihăiţă – deputat PMP; Turcescu Robert-Nicolae – deputat PMP.

Proiectul se află în dezbatere publică la Senat. Camera Deputaților este decizională.

Sursa: hotnews.ro
Deputatul PMP Marius Paşcan, iniţiator: Câtă vreme Parlamentul adoptă o lege pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, nu înţeleg de ce nu am proceda identic şi în cazul antiromânismului?!

Deputatul PMP Marius Paşcan susţine că dacă Parlamentul a adoptat o lege pentru combaterea antisemitismului, ar trebui procedat în acelaşi fel şi pentru prevenirea şi combaterea antiromânismului.

De altfel, proiectele care prevăd combaterea antisemistmului şi, respectiv, antiromânismul, sunt identice, fiind doar înlocuit termenul de „antisemism” cu cel de „antiromânism”.

„În spaţiul public au apărut diverse speculaţii răuvoitoare şi aprecieri răutăcioase, iar unii au devenit brusc furioşi în privinţa propunerii legislative privitoare la prevenirea şi combaterea antiromânismului. Este tipic pentru cei care utilizează instrumentele propagandei antiromâneşti pentru a dezinforma. În spiritul unei corecte şi obiective informări, al respectului cuvenit pentru adevăr, în imaginile ataşate, am alăturat pentru edificare şi o justă comparaţie cele două propuneri de lege aproape identice. Câtă vreme dorim iar Parlamentul adoptă o lege pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului, nu înţeleg de ce nu am proceda identic şi în cazul antiromânismului?!”, a scris Marius Paşcan pe pagina sa de Facebook, ataşând şi imagini cu cele două proiecte în oglindă. – news.ro


Nu știu cum s-au găsit atâția să susțină acest proiect de lege, căci probabil aproape toți, în afară de vreo doi, au votat și pentru legea evreiască.
Dar unii s-au „trezit” și în ipocrizia lor condamnabilă și-au retras susținerea pentru proiectul de lege privind faptele antiromânești.
Într-o țară normală cu structuri naționale și cetățeni demni, asemenea indivizi ar fi trebuit condamnați ca trădători și susținători ai unei/unor puteri străine.
Adică ce e bun și folositor evreilor pentru români devine un abuz. Cum își permit aceste canalii să deschidă gura după ce au votat ca niște sclavi pentru o dictatură iudaică?
Iată numele celor trei care s-au „trezit”:
Deputatul Robert Turcescu (PMP)
Deputații Cristian Seidler și Bogdan Rodeanu (USR)

Deputații USR, Cristian Seidler și Bogdan Rodeanu, își vor retrage luni semnăturile de pe controversatul proiect legislativ de combatere a antiromânismului, a anunțat partidul într-un comunicat de presă. De altfel, Seidler anunțase încă de vineri seară că-și va retrage semnătura de pe proiectul inițiat de parlamentari PMP, arătând că ”textul legal ar putea fi folosit în viitor în mod abuziv, în scopuri politice”.

”Cei doi colegi care au semnat proiectul îşi vor retrage, luni, semnăturile, iar USR va milita împotriva adoptării lui. Un astfel de proiect poate fi folosit în mod abuziv de o majoritate cum este cea PSD-ALDE care poate decide oricând să vireze definitiv pe calea iliberalismului”, arată USR în comunicatul citat. – g4media.ro (??!!!)

Adică Legea Antisemitismului nu este abuzivă???!!!

Deputatul Robert Turcescu a anunţat, pe Facebook, că îşi va retrage semnătura de pe proiect.

„Îmi retrag semnatura de sustinere!

Noaptea e un sfetnic bun. Am decis sa-mi retrag semnatura de sustinere de pe proiectul de lege privind „antiromanismul”. Probabil ca in zilele urmatoare acest proiect va fi retras complet din circuitul legislativ de catre initiatori. Multumesc tuturor celor care, pertinent, mi-au atras atentia ca acest proiect ar putea da nastere la interpretari abuzive. Intr-adevar, traim vremuri tulburi in care o astfel de lege ar putea fi folosita impotriva unor oameni de buna-credinta, dar incomozi pentru cei aflati la putere.

Errare humanum est sed perseverare diabolicum”, a scris Turcescu. – stiripesurse.ro

O fi un ipocrit ordinar sau i-o fi frică să nu cadă și el sub incidența acestei legi, dovedindu-se antiromân?

Tare sunt curios dacă va trece de comisii și va fi votată această lege…