Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim – mitropolitul Bartolomeu Anania

Predica fostului mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului Bartolomeu Anania:

Reclame

SUSPINUL LĂUNTRIC AL UNUI DUHOVNIC

pr grigorie

Iubiți credincioși, vă cer iertare tuturor că astăzi trebuie să vorbesc și să mustru, cu dragoste și durere, ca să puteți prin îndelungă-sfătuire să călătoriți pe calea mântuirii, neîmpiedicați de cursele și ispitele diavolești. Dintr-o durere lăuntrică vă voi spune următoarele, pe care mi-aș dori să le judecați mai înainte cu inima.

Dintotdeauna diavolul, vrăjmașul neamului omenesc  se sârguiește să surpe pe om, ca cel care atât a fost iubit de Dumnezeu încât pe Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat pentru răscumpărarea lui. Dintotdeauna potrivnicul se sârguiește să însămânțeze neîncrederea și dezbinarea între oameni. Astfel, în mănăstiri pune neîncredere între episcop și stareț, între stareț și econom, între stareț și viețuitori, între econom și frații din mănăstiri. Peste toate acestea cea mai mare luptă o dă între duhovnic și fiii duhovnicești. Dacă reușește aici, dacă fiul duhovnicesc primește gândurile viclene, a făcut totul, l-a rupt pe om de duhovnicul său și implicit de Mântuitorul Iisus Hristos care l-a investit pe  preot ca iconom al Harului lui Dumnezeu.

Dumnezeu lucrează în viața fiecăruia prin aproapele, dar cel mai mult prin duhovnic, deoarece acesta este administratorul Tainelor Bisericii (Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtășanie, Maslu, Cununie) indispensabile, absolut necesare, pentru mântuirea fiecăruia dintre noi.

Nu există lucru mai mare și mai înfricoșător ca a fi duhovnic. Dacă un doctor are o mare răspundere față de trupul omului pe care trebuie să îl vindece, cu atât mai mult preotul care este doctorul sufletului, pentru că sufletul este cu mult mai mare decât trupul, deoarece a fost răscumpărat prin Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Capcana pe care ne-o întinde diavolul este să cercetăm noi viața și activitatea duhovnicului și să comparăm relația noastră personală cu duhovnicul, cu relația dintre acesta și frații și surorile noastre duhovnicești. Astfel, pășim pe un drum alunecos și mărăcinos în care urmărim, judecăm, clevetim ceea ce ochii și urechile noastre lipsite de smerenie si dragoste văd și aud, din perspectiva unei rațiuni căzute, a unei gândiri lumești, afundată în cugetări pătimașe. Astfel, în loc să ne vedem păcatele și să ne dăm seama de ceea ce înseamnă această cruce grea de a fi păstor, judecăm și taxăm ceea ce ni se pare nouă că n-ar fi bine în legătură cu duhovnicul. Începem dialogul cu gândurile și derulăm filmul de care uităm că este regizat în principal de diavol și spunem: „pe acela l-a primit, pe mine, nu; cu acela a stat mai mult la dialog sau spovedanie, cu mine mai puțin; cu acela a avut mai multă răbdare, i-a vorbit mai frumos, nu l-a certat, pe când cu mine n-a fost răbdător, m-a certat și mustrat; pe acela îl iubește mai mult, îl ocrotește mai mult pe când față de mine e nepăsător, mă disprețuiește, face discriminare”.

Mântuitorul ne-a spus: „dacă o oaie din cele o sută se rătăcește, oare păstorul nu lasă pe cele 99 și merge în căutarea celei pierdute și aflând-o o poartă pe umerii lui și se bucură de ea mai mult decât de cele 99 ce nu s-au rătăcit”?

Sfântul Apostol Pavel nu spune oare: „m-am făcut tuturor toate ca pe toți să-i dobândesc”?

Un părinte având mai mulți copii din care unul este bolnav  oare nu-și întoarce mai mult atenția către cel bolnav, oare acest copil n-are nevoie de mai multa atenție? Niciunul nu putem, cu adevărat, să cunoaștem viața celuilalt, frământările și neliniștile lui lăuntrice precum duhovnicul. Nici soțul nu-și știe soția, nici soția pe soțul său, nici părinții pe copii, nici copiii pe părinți, nici prietenul pe prieten precum știe duhovnicul. Toate puterile sufletești ale ucenicului sunt îi descoperite duhovnicului și aceasta în măsura în care acesta i se deschide.         Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Astfel, între cei doi se creează o legătură nezdruncinată, de inimă, o legătură duhovnicească, în care părintele se dizolvă cu duhul în fiul, și fiul în părinte; și aceasta nu numai pe perioada formării duhovnicești, ci pentru veșnicie […] Un suflet legat de păstorul său prin dragostea și credința lui Hristos nu se va depărta de el nici cu prețul vărsării de sânge, mai ales dacă rănile i-au fost cândva vindecate de acesta… Dacă cineva nu își va avea sufletul astfel legat, împletit cu celălalt suflet și agățat de acela, degeaba își petrece viața în purtări fățarnice față de părinte. În această uniune stau toată puterea și esența legăturii dintre ucenic și părinte”.

Datorită importanței sale, pentru această legătură sufletească trebuie să se roage ucenicul: „Dezvăluie-i cu mintea lui Dumnezeu credința și dragostea ta neprefăcută față de îndrumătorul tău și Dumnezeu îl va înștiința în taină de dragostea ta pentru el și îl va face să fie la fel de binevoitor și prietenos față de tine.O astfel de uniune este, de altfel, o mare taină duhovnicească, căci este făcută de Însuși Dumnezeu” (Sfântul Teofan Zăvorâtul – Viața lăuntrică, pag. 57-58).

Unii văd în duhovnic doar dezlegătorul de păcate și nu un sfetnic sau cel mai mare povățuitor în relația cu Dumnezeu și aproapele. De aceea și relația duhovnicului și îndreptarea noastră depinde de deschiderea și încrederea pe care o arătăm. Oare cel ce judecă s-a pus vreodată în locul duhovnicului, în pielea lui? Oare a conștientizat răspunderea imensă pe care o poartă pe umeri, durerea lui când oaia este încolțită de lupi, grija lui când vede că oile se dezbină între ele, când se risipesc în toate părțile?

Dacă un părinte are grijă de copiii lui, oare duhovnicul nu are mai mulți copiii și mai multe griji și răspunderea ce este pe umerii lui nu este cu atât mai mare? Oare știm noi că părintele duhovnicesc este întrebat și dă socoteală de fiecare suflet? Știm noi că la judecata fiecăruia este chemat și el și întrebat de ce a făcut pentru fiecare suflet în parte? Dacă noi vom avea o singură judecată, acesta însă va fi judecat cu fiecare în parte, va fi de față la judecata particulară a fiecăruia.

E ușor să judecăm, să arătăm cu degetul, să tragem concluzii și mai mult, să cerem explicații, să-l tragem și la răspundere. Oare a zis vreodată vreunul dintre noi: Doamne, pentru iertarea, sfatul și pogorămintele pe care le-a făcut duhovnicul cu mine, să nu dea socoteală, ci eu? Doamne, pentru ca duhovnicul m-a ajutat și a lucrat atât de mult în viața mea și cu mâinile lui mi-a dat Însuși Trupul și Sângele Tău, dă-mi și mie din păcatele lui? Pentru că a făcut milă cu mine, a făcut pogorământ, dă-mi să port și eu puțin din sarcina lui pe umerii mei? Câte rugăciuni și câte metanii am făcut pentru duhovnic? Câtă recunoștință și bucurie i-am arătat pentru colosalele dezlegări de păcate pe care le-am primit prin el? Nu prea am făcut nimic din toate acestea, în plus l-am judecat și întristat cu judecățile noastre, în loc să-l ajutăm să ne păstorească cu bucurie, am provocat și adâncit mâhnirea lui și astfel păstorirea lui este cu suspinuri. Nu l-am odihnit, i-am îngreunat viața și acum ne privește cu lacrimi în ochi. Și-ar fi dorit ca așa cum s-a bucurat și întristat pentru împlinirile și necazurile fiilor duhovnicești să primească și el; să-i determine pe toți să lase dezbinarea și să se bucure cu cel ce se bucură, să se întristeze cu cel ce se întristează, să trăiască prin celălalt, prin bucuriile și necazurile lui; să-i zică celuilalt: „vreau să port și eu, pe umerii mei, din povara necazurilor tale, să plâng și eu împreună cu tine.” Ar trebui să spunem când judecăm păstorul: Doamne, dacă l-am judecat, dă-mi să răspund și eu pentru păcatele lui. Doamne, la judecată vreau să împart și eu răspunsul pe care îl are de dat cu el. Sfântul Prooroc Moise când s-a pogorât de pe Sinai și a văzut poporul că jertfise idolului, vițelului de aur, s-a întristat cu toată ființa lui și a strigat către Dumnezeu: Doamne, iartă păcatul lor; nu le socoti lor păcatul acesta, mai bine șterge-mă pe mine din Cartea Vieții. Această rugăciune i s-a socotit întru dreptate și poporul a fost iertat pentru că Dumnezeu a căutat la inima proorocului.

„Milă voiesc, iar nu jertfă!”

„Judecata e cu milă pentru cel ce a făcut milă!”

Fiecare prin mila sau ura pe care o avem ne pregătim judecata. Mântuitorul a fost răstignit pe cruce de cei cărora le-a făcut bine și le-a dorit binele și i-a iertat pentru că din dragoste pentru om S-a întrupat și a primit toate. Sfântul Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan a fost ucis cu pietre de cei cărora le-a dorit binele, le-a vestit Evanghelia. Oare nu facem și noi asemenea când pe cel ce ne dă dezlegare de păcate, ne cercetează în problemele fiecăruia dintre noi, ne poartă în rugăciune și ne face părtași Jertfei Celei fără de sânge în cadrul Sfintei Liturghii, îl judecăm, îl clevetim, ne adunăm frate cu frate și ne răzvrătim și învârtoșăm împotriva lui? Știe duhovnicul pe fiecare și face tot ce-i este cu putință ca oaia să nu fie deznădăjduită; cu cel slab mai mult lucrează decât cu cel puternic; celui în deznădejde îi dă speranțe; celui întristat bucurie și mângâiere; celui mândru, smerenie; celui fricos, curaj; celui învârtoșat căință și umilință. Pe fiecare îl iubește în mod special și fiecăruia îi da medicamentul dulce sau amar potrivit bolii și suferinței pe care o are. La mânăstire nimeni nu judeca: pe cine primește starețul; pe cine spovedește; cât stă la spovedanie cu fiecare; de câte ori coboară sau unde coboară pentru oile primite în păstorire. Toți știau că responsabilitatea este mare, aveau respect pentru aceasta și nu încercau într-un fel sau altul să împiedice activitatea duhovnicului, să însămânțeze prin judecata și clevetire îndoiala între frați. Dacă ai făcut aceasta, cu adevărat jocul diavolului l-ai săvârșit și dezbinare ai provocat. Nu-ți este dat de Dumnezeu să împiedici pe altul să vină la Hristos, să-l izgonești din turmă, să-i îngrădești  accesul la viața duhovnicească. Dumnezeu ne-a făcut liberi și cel ce îngrădește libertatea celuilalt se poziționează împotriva lui Dumnezeu. Acceptă pe fiecare așa cum l-a lăsat Dumnezeu și roagă-te pentru el! Judecă lucrurile cu inima, cu dragoste, iar nu cu rațiunea căzută! Fii mamă și prieten pentru toți și primește-i în inimă pe toți! Nu căuta lucruri mai presus de tine, nu dori ceea ce nu ți-a fost dat de Dumnezeu. Dacă vrei să fii păstor fără să ai aceasta de la Dumnezeu și intervii între frați, judecata duhovnicului s-o ai! Este cutremurător răspunsul ce se va cere duhovnicului. Păstorul n-a cerut aceasta, dar Dumnezeu i-a rânduit aceasta cruce, l-a pregătit, a turnat har din belșug în el, i-a dat zece talanți și l-a trimis la țarină; iar la sfârșit, la seceriș va fi chemat să dea socoteală.

O mică rugăciune a duhovnicului:

„Iartă-mă Doamne, Dumnezeul meu, pe mine netrebnicul! Mult mi-ai dat și mult mi-ai încredințat; toate Tainele Tale în mâinile mele Le-ai pus. Cutremur mă cuprinde când văd că acest vas smerit al meu de cinste l-ai făcut; cu podoaba împărătească m-ai împodobit, lumina m-ai pus în sfeșnic să luminez tuturor; din om înger ai vrut să mă faci, cereștilor Tale daruri făcându-mă părtaș. Trupul și Sângele Tău prin mine celor pe care îi iubești ai rânduit să se dea și dezlegarea celor zece mii de talanți asemenea. Și eu, Doamne, pe toate le-am îngropat și poporul Tău a fost strâmtorat. Nici pe mine nu m-am hrănit și nici pe altul n-am odihnit. Nimic bine n-am săvârșit și tot răul l-am împlinit ; dragoste n-am arătat, pe toți i-am judecat. Nimic n-am să pun în balanță din  întreaga mea viață. Doar o dorință în suflet am avut, pe toți să-i iubesc precum Tu ai vrut; să iert toți pentru dragostea Ta și totul să fie spre slava Ta. Amin”.

14 aprilie 2019

Notă editor preot Claudiu Buză:

Suspinul lăuntric al unui duhovnic este glasul „păstorului care-și pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11) pentru ca păstoriții să aibă viață din belșug (Ioan 10,10) prin purtarea de grijă, discernământul duhovnicesc și mai ales dragostea doctorului de suflete. Este suspinul oricărui duhovnic preocupat de binele duhovnicesc, sănătatea sufletească și mântuirea păstoriților. Un părinte iubitor atunci când vede o oarecare neorânduială în casă, prin frâmântările proprilor copii la problemele esențiale ale vieții, îi cheamă din timp pe toți împrejurul lui și le vorbește cu multă durere și neprefăcută iubire despre beteșugul ce face ca firescul vieții să fie împiedicat să funcționeze în duhul casei și să fie străin de dragostea părintească și frățească. De aceea, duhovnicul, asemenea Păstorului Hristos, cunoaște cu inima că „darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă, miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învățătură pentru Sfânta și Dumnezeiasca învierea a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos). Așadar, nimeni să nu se întristeze la cuvintele păstorului, ci și mai mult să-și dorească să sporească în dragoste și în ascultare față de Dumnezeu prin nevrednicia duhovnicului. Mulți dintre duhovnici ne regăsim în aceste cuvinte care nicidecum nu au sensul de a tulbura sau supăra fiii duhovnicești, ci au rolul de a aduce neliniștea cea bună printre aceștia, pentru o mai bună așezare a sufletelor lor.

 

Sursa: https://www.marturisireaortodoxa.ro/suspinul-launtric-al-unui-duhovnic/

 

SE VREA ADUCEREA A 500 000 DE MUNCITORI PAKISTANEZI ÎN ROMÂNIA!!! Studiu – Încadrarea penală ambasadorului român din Pakistan și a eventualilor complici

foto goia

Incadrare juridica 002

Pun la dispoziţia autorităţilor micul studiu pe care l-am realizat în aceste zile ca urmare a constatării existenţei, în conformitate cu surse credibile, inclusiv oficiale, ale unor acte extrem de grave, prin care se atentează la siguranţa naţională şi se incită la săvârşirea infracţiunii de genocid.

Studiul poate să fie descărcat de oricine. Mi-aş fi dorit ca afirmaţiile iniţiale – precum cele apărute în 17 Aprilie 2019 în „Times of Islamabad” – să fie infirmate ulterior. Din păcate, au fost infirmate. Iar declaraţiile „liniştitoare” ale MAE şi purtătorului de cuvânt al Guvernului se dovedesc a fi intoxicări ale opiniei publice. Şi contraziceri ale actelor oficiale ale autorităţilor din Pakistan (culmea, invocate drept „dovezi” ale declaraţiilor autorităţilor române). Faţă de aceste acte este necesar să ia poziţie atât Parchetul, CSAT-ul şi alte asemenea organe de stat, cât şi întreaga societate românească. Înainte să fie prea târziu.

Deşi redau mai jos întregul text, recomand descărcarea documentului şi studierea lui ca atare. Mai ales că există riscul să „cadă întâmplător” site-ul de faţă, există primejdia ca „din întâmplare” să dispară pagina etc. Îmi cer iertare pentru orice greşeli de tastare ce apar în text. Scuza este una evidentă: un volum uriaş de muncă într-un timp foarte scurt – în paralel cu multe alte treburi – şi într-un domeniu de specialitate nefamiliar.
Nădăjduiesc în preluare muncii mele de către persoane de specialitate care să completeze toate golurile – juridice, de tehnoredactare etc. -, dar mai ales care să oprească un fenomen care ameninţă însăşi existenţa României.

Dacă se va putea dovedi că întreaga problemă este o „intoxicare pakistaneză” (extrem de greu de imaginat, dar singura variantă ce ar scoate din cauză autorităţile române), mă voi bucura să aflu că infracţiunile prezentate nu au avut loc. Deocamdată această variantă pare însă o fantezie totală.

Încadrarea penală a acţiunilor Ambasadorului României în Pakistan şi a oficialilor Ministerului de Externe care îl susţin

mic studiu realizat de Mihai-Andrei Aldea

Prin prezentul studiu încerc să aduc în atenţia Parchetului, CSAT, Preşedinţiei, Parlamentului şi tuturor organelor competente o serie de acţiuni extrem de grave ce constituie în opinia mea infracţiuni împotriva siguranţei naţionale şi chiar infracţiuni de genocid şi crime împotriva umanităţii, respectiv tentative de săvârşire a acestor infracţiuni şi incitare la săvârşirea lor. Deoarece nu am studii juridice este foarte posibil ca unele dintre aspectele prezentate să fie incomplete. Completarea lor este datoria celor care au competenţa necesară. Prin publicarea acestui studiu consider îndeplinită datoria cetăţenească stipulată de Art. 410, pct. (1) din Noul Cod Penal şi de alte prevederi legale similare.

  1. Prezentarea acţiunilor şi declaraţiilor publice privitoare la importul de populaţie (muncitori) din Pakistan iniţiat de Ministerul de Afaceri Externe al României prin Ambasadorul României în Pakistan, Nicolaie Goia

În data de 17 Aprilie 2019 “Times of Islamabad” a publicat un articol intitulat Pakistan gets a big offer from this European Country. Articolul afirmă, textual, următoarele:

”The Ministry of Overseas Pakistanis and Human Resource Development Wednesday agreed to export over 0.5 million Pakistani workforces to Romania in different trades by 2020. The development came in response to the offer made by Romanian Ambassador to Pakistan, Niculaie Goia who was called on Special Assistant to Prime Minister on Overseas Pakistanis and Human Resource Development Sayed Zulfikar Abbas Bukhari. In a view of the recent development in Romania and migration of Romanian human capital to European countries for prospective job opportunities, Niculaie Goia said it would be seeking as many as one million workforces from the various countries. “Romania is ready to import over 0.5 million of Pakistani workers by 2020 due to a shortage of human resource at home,” the envoy informed the Special Assistant.The Ambassador said the labour market of his country was offering a large number of job opportunities for Pakistanis in various sectors including Information Technology, construction, Doctors, Engineers and others. […] Criticizing the past regimes, he said the previous governments had failed to import Pakistani workforce to Romania. Both the dignitaries held a thorough discussion to devise a mechanism for safe and secure export of Pakistani skilled, semi and non-skilled manpower to Romania. Bukhari said that despite huge opportunities were available for Pakistan in terms of foreign employment, there was still a need to formulate a legal framework to ensure safe and legally protected migration of Pakistani workers.
The Ambassador said as the country required some 40,000 drivers, it would keen to hire the maximum number of drivers from Pakistan.
The Special Assistant requested the envoy to accommodate the maximum number of repatriated emigrants for the purpose. Both the dignitaries also agreed to work out a plan by making a working group consisting of officials of the Romanian Mission and the Overseas Ministry to derive out a mechanism that could help eliminate workers exploitation in the host country.”

”Times of Islamabad” conform propriei prezentări:

Times of Islamabad (Pvt) Limited is a registered News Agency and Publisher with the Securities and Exchange Commission of Pakistan (SECP) having the Corporate Universal Identification No. 0099198. It is the premier online English News Agency of Pakistan and a source of authentic national, regional and international news. Times of Islamabad is registered subscriber of the Associated Press of Pakistan (APP) and its associated Agence France-Presse (AFP).”

Este evident că „Times of Islamabad” reprezintă o sursă clară a poziţiilor oficiale ale autorităţilor din Pakistan. O încălcare a respectului faţă de aceste poziţii ar duce la desfiinţarea imediată a publicaţiei şi la răspunderi penale grave din partea Statului pakistanez.

În ciuda acestei surse autorizate, în 18 Aprilie 2019 Ministerul de Externe al României a încercat intoxicarea opiniei publice româneşti, prin declaraţia publică următoare:

„18.04.2019

Cu privire la informațiile apărute în presă, conform cărora România urmează să primească 500.000 de muncitori pakistanezi pentru reducerea deficitului de pe piața forței de muncă, facem următoarele precizări: La 17 aprilie 2019, ambasadorul României la Islamabad a avut o întrevedere cu asistentul special al prim-ministrului Imran Khan pentru diaspora pakistaneză și dezvoltarea resurselor umane, cu rang de ministru, Sayed Zulfi Bukhari. Menționăm că este vorba de o primire de curtoazie în cadrul căreia au fost abordate mai multe subiecte, inclusiv plasarea de forță de muncă din Pakistan din perspectiva interesului părții pakistaneze pentru regularizarea și eficientizarea exportului de forță de muncă și a respectării legislației relevante. Precizăm că discuțiile nu au inclus stabilirea unor cote sau cifre cu privire la un eventual transfer de forță de muncă din Pakistan și nici a vreunui plan concret de acțiune în acest sens. În context, subliniem că, în conformitate cu legislația în vigoare, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 34/2019, contingentul alocat pentru lucrătorii extra-comunitari pentru anul 2019 la nivel național este de 20.000.
De asemenea, subliniem că, urmare a demersurilor ambasadorului României la Islamabad, comunicatul oficial a fost amendat în cursul zilei de ieri astfel încât să reflecte o prezentare corectă și fidelă a discuțiilor.
Regăsiți mai jos forma actualizată a comunicatului oficial al Ministerului Informațiilor din Republica Islamică Pakistan: http://pid.gov.pk/site/press_detail/10794.”1 Dovada primară a intoxicării se găseşte chiar în comunicatul revizuit al Ministerului Informaţiilor din Republica Islamică Pakistan, al cărui link este furnizat chiar de comunicatul Ministerului de Externe al României: „Revised PR No.120 Romania keen to import workers from Pakistan, Zulfi Bukhari Islamabad: April 17, 2019 His Excellency, Nicolae Goia, Ambassador of Romania to Pakistan, called on Zulfikar Bukhari, Special Assistant to Prime Minister on Overseas Pakistanis & Human Resource Development, to discuss issues of mutual interests. Both the dignitaries discussed the export of manpower to Romania and agreed upon deriving out a mechanism for safe and secure migration of Pakistani workers to Romania. Romanian Ambassador apprised SAPM of the recent developments that have taken place in his country and the scenario that is going to shape up post-Brexit. The Ambassador said that Romania is in need of the workforce and that Romania has the potential of importing as many as one million skilled and unskilled workers from around the globe. Romania can utilize the expertize of maximum numbers of skilled and unskilled labor from Pakistan in this regard, he added. The Ambassador laid down the details of the labor market of his country and informed the Special Assistant that Romania needs thousands of drivers. In addition to that, doctors, engineers, construction workers and I.T specialists will be required. The current demand in Romania presents an unprecedented opportunity for Pakistan, he added. Zulfikar Bukhari said that we are working with Germany to export the most skilled workforce as per the 2020 vision of the country. Earlier this year, Germany vowed to take in experts in robotics and other advanced fields from Pakistan. Bukhari said that we are focusing our attention towards skills development in Pakistani labor. International Donor Agencies are onboard to invest in vocational training institutes. The demands of the global labor market are being taken into account to equip the workforce with modern technological expertise, he added. Previous governments did not make strategic decisions, the incumbent government is inclined towards policy making on strategic level, he said. Bukhari said that despite the fact that an unprecedented opportunity is being presented to Pakistan, we still need to work on the legal framework which will ensure the safe and legally protected migration of Pakistani workers. Both the dignitaries agreed to work out a plan by making a working group consisting of officials of the Romanian Mission and the Overseas Ministry to derive out a mechanism that eliminates workers exploitation in the host country. Bukhari also emphasized the need to adjust drivers coming back from gulf countries in Romanian market. The Ambassador agreed to adjust as many drivers as possible as soon as official demand is forwarded by the Romanian Mission and the mechanism is worked out.”

Este evident că Ambasadorul României, Nicolaie Goia, într-adevăr a avut o întrevedere la nivel înalt cu Guvernul Pakistanului. Întrevedere în cursul căreia s-au vehiculat, împotriva a ceea ce a declarat ulterior MAE al României, cifre. Comunicatul pakistanez vorbeşte despre „un milion de muncitori calificaţi şi necalificaţi” şi despre „mii de şoferi”. Ca cifră pentru Pakistan textul oficialilor din ţara islamică spune că Ambasadorul României a solicitat „numărul maxim de muncitori calificaţi şi necalificaţi” pe care această ţară îi poate trimite în România. În afară de „mii de şoferi” au mai fost ceruţi „doctori, ingineri, muncitori în construcţie şi specialişti I.T.”, ca parte a muncitorilor calificaţi pakistanezi care urmează să vină în România.

Ca urmare, comunicatul oficial actualizat al Ministerului Informaţiilor din Republica Islamică Pakistan confirmă, aşa cum era de aşteptat, articolul din „Times of Islamabad”. Şi infirmă categoric declaraţia Ministerului de Externe al României în toate punctele sale esenţiale.

Singurul aspect neclar este dacă cifra de 500.000 (cincisutedemii) de Pakistanezi chemaţi în România a fost înaintată de oficialul român Nicolaie Goia sau de interlocutorul său pakistanez, Sayed Zulfi Bukhari. Fie că acesta din urmă a prezentat această cifră ca potenţialul pe care îl poate asigura Pakistanul, fie că cifra a fost propusă de Nicolaie Goia, ea reprezintă jumătate din cifra totală de muncitori străini ce urmează să fie aduşi într-un an de zile în România; cifră (de un milion de oameni) oficial recunoscută de Pakistan ca menţionată de Ambasadorul României.

Ca urmare, se confirmă documentat, oficial, indirect chiar şi de către Ministerul de Afaceri Externe al României, direct de către Republica Islamică Pakistan, că articolul din „Times of Islamabad” este corect. Că într-adevăr Ambasadorul României în Pakistan, Nicolaie Goia, a cerut oficial un număr cât mai mare de imigranţi pakistanezi în România (dintr-un total de un milion imigranţi programaţi pentru România în următorul an). Cifra de 500.000 de mii reprezintă, în lumina acestor documente, o cifră minimală. Deşi cea de un milion este mai corectă, ne vom opri, totuşi, în următoarele pagini, la cifra minimală.

  1. Prezentarea premizelor legale, economice, culturale, religioase, etnice, demografice şi sociale

II.1. România şi Românii

Republica România are în ultimele trei decenii o emigraţie record ce trece de 5.000.000 (cincimilioane) de oameni. Etnici români, germani, unguri, evrei, ţigani etc. care au familiile rupte de această situaţie. Consecinţele sunt foarte grave, la toate nivelurile. Sunt afectate comunităţile rurale şi urbane, tradiţionale şi ne-tradiţionale. Tradiţii străvechi sunt întrerupte sau pierdute total. De la sate de meşteşugari la cartiere cu un caracter specific, nenumărate sunt structurile etnice, culturale, religioase lovite de acest fenomen. Repatrierea cât mai multor cetăţeni români ar trebui să fie o prioritate naţională. Şi este, la nivel declarativ, în fiecare campanie electorală. Fenomen care validează o clară voinţă populară de repatriere, care arată că Românii au plecat nu de plăcere, ci de nevoie.

Motivul covârşitor al emigraţiei este, conform tuturor studiilor, cel economic.

Altfel spus, forţa de muncă românească, fie că este calificată sau necalificată, pleacă în străinătate din motive economice, adică pentru a-şi găsi de lucru.

Investiţiile în noi locuri de muncă, preferabil permanente sau cel puţin pe termen mediu, dacă nu lung, sunt o necesitate fundamentală din acest punct de vedere.

Lipsa de forţă de muncă pe piaţa românească este o realitate contradictorie, în situaţia dată.
Pe de-o parte, salariile mici din România pot să pară o motivaţie.
Dar în acelaşi timp în orice ţară cu salarii mici şi cheltuielile sunt mici.
Altfel spus, trebuie să existe o diferenţă economică masivă între două ţări pentru ca cetăţenii uneia să migreze, în căutare de locuri de muncă, în cealaltă. Pentru că o parte din banii câştigaţi se duce, obligatoriu, către cheltuielile personale – proporţional crescute în noua locaţie – şi alta se duce, obligatoriu, către întreţinerea familiei lăsată în urmă. Deci, dacă nu există o diferenţă masivă, care să facă foarte scăzute cheltuielie din ţara de origine comparativ cu venitul din ţara ţintă, migraţia nu este justificată economic.
România nu prezintă un decalaj economic îndeajuns de mare faţă de celelalte ţări europene – sau SUA, Canada etc. – pentru a justifica un nivel de emigraţie record.
Problema reală este fiscalitatea excesivă din România, care face ca acest stat să fie excesiv de scump în raport cu veniturile. Ca urmare, scăderea fiscalităţii este cea care va relansa piaţa muncii şi creşterea afacerilor în România, în paralel cu determinarea revenirii Românilor emigraţi din motive economice. Aceste premize clare au fost prezentate repetat nu doar de mulţi economişti şi multe studii, dar chiar de oficialităţile române (ce-i drept, în campanii electorale mai ales, cu învinuirea „celorlalţi” pentru nepunerea lor în practică). Merită observat şi că în lipsa forţei de muncă soluţia comună, practicată cu succes de nenumărate ori şi în trecut, şi în contemporaneitate, este externalizarea producţiei. Metoda a fost şi este folosită cu mult succes în întreaga lume.

Românii sunt o populaţie străveche, a căror apariţie etnică se situează cel târziu în secolul al VI-lea d.Chr., înainte de invazia slavă din 602 (care ar fi dus la slavizarea populaţiei locale dacă aceasta nu ar fi fost deja închegată etnic).
Rădăcinile lor sunt în principal Romanii şi Traco-Ilirii, două populaţii indo-europene străvechi, la care se adaugă puternice elemente venite de la Celţi şi Scito-Sarmaţi, alte două populaţii indo-europene străvechi. Adstratul este dat de Slavi, adăugându-se aici o serie de influenţe minore (Greci, Turci, Germani etc.).

Notă adm.: Aici autorul, preia, cu interpretări personale, varianta oficială a romanizării populației de pe tot spațiul locuit în antichitate de geto-daci sub diversele lor denumiri locale. E tot mai evident că respectiva variantă, conform căreia poporul român s-a definitivat etnic după anul 500 d. Hr., este pe cât de improbabilă pe atât de falsă, existând numeroase argumente istorice și nu numai în acest sens, ignorate de istoricii oficiali.

Creştinarea Românilor începe de fapt prin înaintaşii lor, în secolul I d.Chr., când Evanghelia este vestită în Asia Mică, Peninsula Balcanică, Panonia, Dacia, Sciţia – adică în toate zonele esenţiale pentru etnogeneza românească.
Creştinismul românesc este unul particular atât prin forme artistice şi filosofice specifice, cât mai ales printr-o capacitate unică de armonizare cu felurite culturi şi religii străine. Principatele Române Moldova şi Muntenia sunt singurele ţări europene medievale în care au existat Creştini Ortodocşi (Români, Gruzini, Armeni, Slavi etc.), Evrei şi Turcici Mozaici, Monofiziţi (mai ales Armeni), Catolici (Germani, Secui, Armeni, Unguri, Polonezi etc.) şi Protestanţi (mai ales Unguri, Germani şi Cehi) fără conflicte inter-religioase şi/sau etnice. Fenomenul este cu atât mai uimitor cu cât se produce în prezenţa unor agresiuni externe motivate religios şi etnic.

Singura excepţie o constituie Islamul, respins categoric de Ţările Române dintr-un motiv simplu: războiul religios permanent al Islamului împotriva tuturor non-islamicilor.
Chiar şi atunci când Ţările Române capătă statutul foarte special de Casa-Păcii – ţări non-islamice socotite prietene de către Imperiul Otoman, principala forţă islamistă a vremii – construirea de moschei este interzisă şi stabilirea Musulmanilor în Ţările Române de asemenea.

II.2. Pakistanul şi Pakistanezii2

La origine o parte a Indiei, Pakistanul se separă de aceasta întâi religios, prin adoptarea Islamului. Aceasta are loc în urma cuceririi regiunii de către Arabi, în 711 d.Chr. şi impunerea prin forţă a noii religii.
Aceasta devine sursa unui război fratricid neîncetat: Pakistanezii au încercat şi încearcă să impună prin forţă Indiei adoptarea Islamului.
Cu peste 200.000.000 (douăsutedemilioane) de locuitori ca populaţie – cifră aflată în permanentă creştere – Pakistanul reprezintă a doua ţară islamică din lume după Indonezia.
Constituţia Pakistanului este fundamentalist islamică, practic pecetluind Coranul şi Sunnah drept sursele fundamentale de drept ale statului şi ţării.
Nu doar că însăşi numele ţării este Republica Islamică Pakistan, dar cei 1% dintre locuitori care sunt adepţi ai Ahmadismului sunt consideraţi ne-islamici şi trataţi ca „necredinincioşi” datorită formei particulare de Islam pe care o practică. Suniţii sunt 80% din populaţie, iar Şiiţii în jur de 15%, cca. 2% dintre locuitori fiind – în ascuns – adepţi ai unor culte creştine, budiste etc. După alte cifre Suniţii sunt 90% iar Şiiţii 6%.
Pentru mărturisirea publică a altei credinţe decât Islamul pedeapsa obişnuită în Pakistan este moartea – în cazul femeilor după violarea lor, repetată, de grupuri de musulmani. Biciuirea femeilor pentru felurite greşeli este aici o practică obişnuită. La fel uciderea celor care pun la îndoială ori doar sunt acuzaţi că pun la îndoială învăţăturile Islamului, Coranul, pe Mahomed etc. Femeile care se îmbracă „indecent” (adică li se văd mâinile sau alte părţi ale corpului interzise de Islamul riguros) sunt în cel mai bun caz violate (public) şi biciuite, adeseori fiind ucise cu pietre, prin spânzurare sau prin ardere. Acţiunile teroriste în Pakistan sunt din ce în ce mai multe.
Doar între 2001 şi 2011 se recunoaşte oficial uciderea a peste 35.000 (treizecişicincidemii) de Pakistanezi în acte teroriste.
Acţiunile teroriste sunt în primul rând ale majorităţii sunite împotriva Şiiţilor, Ahmediştilor şi oricăror adepţi ai altor religii sau curente religioase, dar şi datorate intoleranţei etnice – triburile şi etniile pakistaneze, chiar dacă sunt, de pildă, sunite, ajung adeseori să se lupte între ele până la genocid. Pakistanezii împărtăşesc în cea mai mare parte convingerea că Pakistanul are misiunea de a unifica lumea islamică sub conducerea sa şi astfel a ajunge să impună Islamul întregii lumi.
Economia pakistaneză este una în plină dezvoltare, cu o agricultură bine pusă la punct, activităţi IT din ce în ce mai largi şi mai avansate, investiţii în cercetare etc.
Pakistanul este putere nucleară militară, singura putere nucleară militară islamică.

Principalele probleme (materiale) ale Pakistanului sunt intoleranţa religioasă şi etnică, terorismul, corupţia, incultura şi suprapopularea. Principala problemă spirituală a Pakistanului este impunerea Islamului în întreaga lume.

III. Prezentarea situaţiei juridice

Cererea Ambasadorului României în Pakistan pentru venirea a 500.000 (cincisutedemii) de Pakistanezi în România, “ca forţă de muncă”, constituie un act foarte grav deoarece:

  • Există cel puţin 5.000.000 (cincimilioane) de Români plecaţi la muncă în străinătate
  • Readucerea acestor Români în ţară, crearea de locuri de muncă şi oportunităţi economice pentru ei este o datorie fundamentală a Statului român
  • Aceşti Români acoperă cererea de forţă de muncă din România atât ca număr cât şi ca pregătire, din acest ultim punct de vedere fiind categoric superiori nivelului de pregătire al forţei de muncă din Pakistan
  • Integrarea socială, economică, politică, etnică şi religioasă a Românilor plecaţi la muncă în străinătate este nu doar posibilă, ci şi naturală şi foarte ieftină, în vreme ce integrarea socială, economică, politică, etnică şi religioasă a Pakistanezilor este cel puţin improbabilă şi extrem de costisitoare
  • Aducerea unei populaţii străine în România (fie sub pretextul, clar ireal, al “nevoii de forţă de muncă”, fie sub alt pretext) încalcă total Constituţia României – a se vedea Art. 3, pct. (4) şi Art. 1, pct. (5) – şi, prin consecinţele etnice, constituie un genocid împotriva Românilor.
  • Lipsa forţei de muncă se poate rezolva decent atât prin readucerea în România a cetăţenilor români emigraţi cât şi prin externalizarea producţiei, redimensionarea corectă a bugetului de stat etc., colonizarea de populaţii străine fiind o soluţie anti-constituţională, genocidară şi falimentară economic.

În afară de Constituţia României (mai ales Art. 1, pct. (5) şi Art. 3, pct. (4)) aici se aplică şi Noul Cod Penal, Articolele 394 (lit. b), c) şi d), posibil şi a)), Art. 402, Art. 403, Art. 405 pct. (2), Art. 410 pct. (1), Art. 412 pct. (1) şi (2), precum şi Art. 438 pct. (1) (lit. c)), pct. (3) şi (4), Art. 439 pct. (1) lit. b), e), f) şi j).

Articolul 394 (NCP) prevede

Trădarea

Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin:

  1. a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
  2. b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
  3. c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
  4. d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile împotriva securităţii naţionale,

se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Ambasadorul Nicolaie Goia a luat legătură cu o putere străină, cu organizaţii şi agenţi ai unor organizaţii străine, pentru o acţiune de strămutare în România a unei populaţii străine uriaşe (jumătate de milion!), cu încălcarea Constituţiei României şi producerea următoarelor efecte:

  • subminarea economiei, a stabilităţii politice şi a capacităţii de apărare a statului (a se vedea precedentele din Franţa şi Germania)
  • aservirea României faţă de Pakistan şi faţă de organizaţiile islamice pakistaneze
  • favorizarea organizaţiilor islamiste pakistaneze în pătrunderea în România, crearea de baze şi desfăşurarea de activităţi de propagandă, racolare, pregătire para-militară etc. pe teritoriul României

Aceste acţiuni deschid, foarte clar, calea către provocarea unor conflicte armate între autorităţile române şi islamiştii pakistanezi; conflicte ce pot duce uşor la implicarea militară a statelor musulmane apropiate (Albania, Bosnia şi Herţegovina) sau învecinate (Turcia). Ceea ce ţine de Art. 394 lit. a).

Articolul 402 (NCP) prevede

Atentatul contra unei colectivităţi

Atentatul săvârşit contra unei colectivităţi prin otrăviri în masă, provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Aducerea unei populaţii străine, prin încălcarea Art. 3, pct. (4) din Constituţia României este, totodată, un atentat direct împotriva colectivităţilor – de etnici Români, Ţigani, Unguri, Evrei etc. – în care vor fi aşezate comunităţile străine.

Este evident că şi la un număr de 10-20 de mii de imigranţi aceştia vor fi aşezaţi în grupuri, ceea ce constituie evident strămutarea unei populaţii străine şi colonizarea ei în România.

Totodată, este evident că aceste strămutări şi colonizări vor destabiliza colectivităţile de cetăţeni români (etnici Români, Ţigani, Unguri, Evrei etc.) în care vor fi aşezate – fie şi limitrof – aceste grupuri străine.

Experienţa Franţei, Suediei, Germaniei, Olandei şi altor ţări apusene arată foarte clar că toate comunităţile în care au avut loc asemenea strămutări şi colonizări au fost grav afectate. Echilibrul etnic a fost distrus, echilibrul religios a fost distrus, cultura locală a fost grav afectată, numărul de infracţiuni – în primul rând acte de violenţă, inclusiv violuri – a crescut foarte mult etc.

Faptul că această situaţie va îngreuna sau împiedica exercitarea puterii de stat în zonele de strămutare/colonizare este o realitate clară. Existenţa zonelor “no-go” în amintitele state europene – şi altele asemenea –, faptul că autorităţile nu îşi mai pot exercita acolo atribuţiile, faptul că Poliţia, Salvarea şi Pompierii nu mai pot intra acolo decât sub paza unor forţe speciale (inclusiv a unor blindate), iată doar câteva precedente clare, categorice.

Articolul 403 (NCP) prevede

Actele de diversiune

Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a instalaţiilor industriale, a căilor de comunicaţie, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de telecomunicaţie, a construcţiilor, a produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Cf. Art. 412 pct. (2), “Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 şi art. 399 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului.”

Este evident că Ambasadorul Nicolaie Goia, prin cererea sa, a produs şi procurat mijloace şi instrumente şi a luat măsuri care, conform precedentelor existente în Franţa, Germania, Suedia, Olanda şi alte ţări europene vor duce la distrugeri ca cele prevăzute de Art. 403. Ceea ce încadrează fapta sa la infracţiunea de tentativă de săvârşire a unor acte de diversiune.

Articolul 405 (NCP) prevede

Propaganda pentru război

(1) Propaganda pentru război de agresiune, precum şi răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate, în scopul provocării unui război de agresiune, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în alin. (1), săvârşite în scopul provocării unui război de agresiune împotriva României sau a unui conflict armat intern.”

Acţiunile armate şi de distrugere săvârşite de islamiştii imigranţi în Marea Britanie, Franţa, Germania, Suedia etc., constituie un “conflict armat intern”. Aducerea a 500.000 de islamişti din Pakistan în România constituie în mod clar o acţiune care iniţiază cel puţin conflicte armate interne – faptă prevăzut la Art. 405, pct. (2) – deşi este evident că poate duce şi la agresarea României de către Turcia sau alt stat islamic – faptă prevăzută de asemenea la Art. 405, pct. (2).

Articolul 410, pct. (1) (NCP) prevede

Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale

(1) Fapta persoanei care, luând cunoştinţă despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 şi art. 406-409, nu înştiinţează de îndată autorităţile se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”

Dacă Ambasadorul Nicolaie Goia a acţionat din proprie iniţiativă denunţarea lui este obligaţia oricărui cetăţean care a luat cunoştinţă de faptele lui. Dacă a acţionat la cererea altei persoane, cf. Art. 410, pct. (1) avea obligaţia să înştiinţeze de îndată autorităţile.

Articolul 412 (NCP) prevede

Sancţionarea tentativei

(1) Tentativa la infracţiunile prevăzute în prezentul titlu se pedepseşte.

(2) Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 şi art. 399 raportat la infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului.”

După cum se poate vedea, acest articol se aplică repetat gestului săvârşit de Ambasadorul Nicolaie Goia, dacă nu este considerat (gestul) ca săvârşirea infracţiunilor prevăzute în Art. 394 (lit. b), c) şi d), posibil şi a)), Art. 402, Art. 403, Art. 405 pct. (2) şi Art. 410 pct. (1) din Noul Cod Penal.

Articolul 438 (NCP) prevede

Art. 438

Genocidul

(1) Săvârşirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte:

  1. a) uciderea de membri ai grupului;
  2. b) vătămarea integrităţii fizice sau mintale a unor membri ai grupului;
  3. c) supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugerea fizică, totală sau parţială, a acestuia;
  4. d) impunerea de măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului;
  5. e) transferul forţat de copii aparţinând unui grup în alt grup,

se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sunt săvârşite în timp de război, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă.

(3) Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

  1. Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă în mod direct, în public, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Acţiunea Ambasadorului Nicolaie Goia se încadrează cel puţin la pct. (1), lit. a), b) şi c), pct. (3) şi pct. (4) din Art. 438 al Noului Cod Penal, adică la infracţiunile de genocid, înţelegere în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid şi incitare la săvârşirea infracţiunii de genocid.

Deoarece este evident că

strămutarea/colonizarea a jumătate de milion de islamişti într-o ţară creştină va provoca o serie de conflicte grave, inclusiv crime şi violuri,

şi va afecta fundamental comunităţile locale, structura etnică şi religioasă a ţării,

aşa cum s-a întâmplat în toate ţările în care au avut loc asemenea strămutări/colonizări,

deoarece motivarea gestului ţine în mod absolut clar de o discriminare etnică şi religioasă categorică (Românii nu sunt sprijiniţi să revină în ţară, dar Pakistanezii sunt sprijiniţi să colonizeze România),

fapta se încadrează la Art. 438 pct. (1) lit. a), b) şi c). Deoarece este vorba despre o acţiune care încă nu a dus la producerea faptelor prevăzute la Art. 438 pct. (1) lit. a), b) şi c) gestul Ambasadorului Nicolaie Goia se încadrează la Art. 438 pct. (3) şi (4), respectiv înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid şi incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid.

Articolul 439, pct. (1) (NCP) prevede

Infracţiuni contra umanităţii

(1) Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte:

  1. a) uciderea unor persoane;
  2. b) supunerea unei populaţii sau părţi a acesteia, în scopul de a o distruge în tot sau în parte, la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică, totală sau parţială, a acesteia;
  3. c) sclavia sau traficul de fiinţe umane, în special de femei sau copii;
  4. d) deportarea sau transferarea forţată, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional, a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere;
  5. e) torturarea unei persoane aflate sub paza făptuitorului sau asupra căreia acesta exercită controlul în orice alt mod, cauzându-i vătămări fizice sau psihice, ori suferinţe fizice sau psihice grave, ce depăşesc consecinţele sancţiunilor admise de către dreptul internaţional;
  6. f) violul sau agresiunea sexuală, constrângerea la prostituţie, sterilizarea forţată sau detenţia ilegală a unei femei rămase gravidă în mod forţat, în scopul modificării compoziţiei etnice a unei populaţii;
  7. g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;
  8. h) provocarea dispariţiei forţate a unei persoane, în scopul de a o sustrage de sub protecţia legii pentru o perioadă îndelungată, prin răpire, arestare sau deţinere, la ordinul unui stat sau al unei organizaţii politice ori cu autorizarea, sprijinul sau asentimentul acestora, urmate de refuzul de a admite că această persoană este privată de libertate sau de a furniza informaţii reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de îndată ce aceste informaţii au fost solicitate;
  9. i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional;
  10. j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional;
  11. k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice,

se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

Gestul Ambasadorului Nicolaie Goia se încadrează cel puţin la literele b) şi j) ale Art. 496, deoarece

  • strămutarea/colonizarea a 500.000 de Pakistanezi în România va produce supunerea populaţiei la condiţii de viaţă menite să determine distrugerea fizică a acesteia; fenomen deja petrecut în mai multe locuri din Europa în care au avut loc asemenea strămutări/colonizări (Art. 439, pct. (1), lit. b));
  • folosirea pretextului lipsei de forţă de muncă pentru a aduce imigranţi străini în locul repatrierii Românilor plecaţi la muncă în străinătate constituie persecutarea Românilor, o discriminare evidentă şi radicală a acestora; gestul de a investi în aducerea unor imigranţi (ceruţi!) în locul de a investi în readucerea în ţară a cetăţenilor plecaţi din motive economice constituie o discriminare evidentă, o persecutare extremă a Românilor în favoarea Pakistanezilor (Art. 439, pct. (1), lit. (j)).
  • Trebuie observat în aceste ultime aspecte juridice faptul că venirea a jumătate de milion de islamişti într-o ţară europeană, conform precedentelor unanime, duce la creşterea (explozivă a) numărului de violuri, cu traume cumplite asupra victimelor şi familiilor acestora, ceea ce se încadrează la Art. 439, pct. (1), lit. e), f) şi g).

În încheiere trebuie observat că gesturile de intoxicare a opiniei publice săvârşite de Ministerul de Externe şi purtătorul de cuvânt al Guvernului constituie fie dovezi clare ale complicităţii mai multor persoane din Guvern la săvârşirea infracţiunilor menţionate aici, fie dovezi clare ale unei incompetenţe totale, a unei totale ignorări a unei discuţii oficiale şi conţinutului ei. (Discuţie declarată, în contrast cu poziţia părţii pakistaneze, drept „de curtoazie”, cifre declarate, în contrast cu poziţia părţii pakistaneze, a nu fi existat.)

Cercetarea şi sancţionarea persoanelor vinovate de aceste acte, stoparea tentativei de distrugere a României prin strămutarea/colonizarea de populaţii străine constituie o urgenţă absolută.

Aici intră inclusiv tentativa de intoxicare săvârşită de Ministerul Afacerilor Externe şi de purtătorul de cuvânt al Guvernului.

În cazul – extrem de improbabil, dar nu total exclus – în care Ambasadorul Nicolaie Goia a indus în eroare autorităţile pakistaneze şi române, MAE şi Guvernul fiind complet necunoscători de discuţiile purtate de acesta cu Guvernul Pakistanez (şi de cifrele şi propunerile avansate de acesta) infracţiunile rămân cel puţin la nivelul persoanei în cauză.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Asupra acestei intoxicări a opiniei publice s-a revenit ulterior, prin alt comunicat, de această dată venit din partea Guvernului prin purtătorul de cuvânt Nelu Barbu. Deoarece afirmaţiile privitoare la subiectul în discuţie sunt identice cu cele din comunicatul anterior (cu excepţia link-ului către comunicatul pakistanez), nu mai prezint aici întregul comunicat al Guvernului României, intitulat „Executivul a stabilit contingentul alocat pentru lucrătorii extracomunitari pentru acest an la 20.000”. Primul comunicat al MAE a fost preluat de Agerpres şi de aici de întreaga mass-medie românească.

Informaţiile sunt în mare parte de pe www.census.gov.pk, de pehttps://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/3453.htm, de pehttp://storyofpakistan.com/the-constitution-of-1973/,http://www.pakistani.org/pakistan/https://surfsafe.pk/,http://www1.rfi.fr/actuen/pages/001/page_10.asp şi alte surse oficiale sau neoficiale online.

Sursa: mihaiandreialdea.org

Ecumenistul Constantin Coman despre venirea papei în România

Foto – lumeacredintei.com

,,Romano – catolicismul este Biserică,, 

Papa – ,,Sfântul Părinte,,

Patriarhul Teoctist – ,,luminat de Dumnezeu,, că l-a invitat pe Papa Ioan Paul al doilea în România.

Cine e Constatin Coman:

S-a născut pe 28 august 1953. Din anul 1983 este Doctor în teologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena, în urma susţinerii tezei de doctorat cu titlul „Biserica în epoca Epistolelor Pastorale” sub îndrumarea Prof. Savvas Agouridis. Părintele Constantin Coman este Profesor universitar la Catedra de Teologie Biblică – Disciplina Studiul Noului Testament şi consilier de specialitate (carte teologică) la Editura Bizantină din București. Slujeşte ca preot la Parohia „Sfinţii Voievozi” din Bucureşti. Are numeroase participări la congrese, seminarii, simpozioane internaţionale și naţionale pe teme biblice şi, respectiv, pe teme teologice. – doxologia.ro

Cât despre faptul că e şi preot: 

CANONUL 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)

Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul (preotul) care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împartaşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne­credinciosul? (II Cor. 6,15).

(47, 68 ap.; 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 95 Trui.; 7, 8 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)

Căci ce altceva este dacă nu o recunoaştere a tainelor ereticilor faptul că îl numeşte pe papă ,,sfânt părinte,, şi romano-catolicismul drept ,,biserică,,?

La Ministerul de Externe s-a cerut INTERZICEREA PRIMIIRII ERETICULUI PAPĂ de către etnicii maghiari, interzicerea vizitei în România și s-a protestat ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

Este posibil ca imaginea să conţină: 4 persoane, oameni în picioare şi în aer liber

Toată lumea (site-urile ortodoxe), s-a ferit de organizatorii anunțatului protest pentru că erau cunoscuți ca având o viziune extremă și exagerată asupra întrerupererii pomenirii și asupra Harului.

Am fost singurul care i-am susținut și am postat anunțul pe blog, considerând că nu e nici un pericol și că sunt necesare astfel de acțiuni, mai ales acum, cu ocazia apropiatei veniri a papei în România.

PROTEST (joi 18 aprilie) la M.A.E. și la baza dealului Patriarhiei împotriva ecumenismului și a rugăciunilor în comun cu arhiereticul papă Francisc

S-a văzut că am avut dreptate, căci protestatarii, deși puțini, au dat bine, au vorbit bine și au cerut lucruri de bun simț, au vorbit împotriva ereziei ecumenismului (la general) și în favoarea demnității naționale.

Felicitări participanților și lui Cătălin Berenghi, care i-a susținut!

„CEREM INTERZICEREA PRIMIRII PAPEI DE CĂTRE OFICIALITĂȚILE MAGHIARE PE TERITORIUL ROMÂNIEI!!! SUNTEM CONTRA IREDNTISMULUI MAGHIAR!”

Sursa: facebook.com/antoanelaiustina

PROTEST (joi 18 aprilie) la M.A.E. și la baza dealului Patriarhiei împotriva ecumenismului și a rugăciunilor în comun cu arhiereticul papă Francisc

Protest Autorizat împotriva propagării ecumenismului, a demersurilor către realizarea unirii tuturor religiilor, împotriva rugăciunilor în comun prilejuite de vizita papei:

JOI, 18 APRILIE 2010, București; la ora 10:00 în fața Ministerului de Externe iar la ora 13:00 în fața Patriarhiei.

Autorizația a fost obținută de un monah ce a aparținut obștii de la Mănăstirea Petru Vodă, părintele Timotei. Tel. 0754287076.

Apăsați pe imagine pentru a se mări.

Precizare: 

Pentru că unii duhovnici recomandă să nu se meargă la acest protest, consider că pentru participarea la o acţiune de mărturisire a credinței și de încercare de responsabilizare a ierarhiei trădătoare a BOR, poți lua binecuvântare de la duhovnic din smerenie, pentru a arăta disponibilitatea de ascultare față de părintele duhovnicesc.

Dar… în esență, pentru mărturisirea credinței nu ai nevoie de nici o binecuvântare omenească. Hristos însuși îți dă binecuvântarea:

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” – Matei 10, 32

Sigur, aici e vorba de mărturisirea în adevăr. Și… la acest protest ar fi bine să se evite discuțiile despre Har!

De asemenea, la  multe proteste, de multe feluri, de-a lungul timpului au venit ortodocsi și eretici, credincioși, atei sau de alt fel, fără să-i cheme cineva și fără să poată fi impiedicați să participe.

La un protest ortodox, consider că ortodocșii trebuie să se unească. Să lase la o parte certurile, diferențele de opinii sau faptul ca unii sunt cu un părinte și alții cu alt părinte.

Unii consideră că poate e inutil un astfel de protest. Că vor părea ridicoli mărturisitorii, că nu se va obține nimic…

Importantă e mărturisirea și important e și faptul că ortodocșii vor fi vizibili. Lumea paralizată duhovnicește a Bucureștiului va mai afla că mai sunt unii „nebuni” care se împotrivesc ecumenismului.

Sunt curios cine va avea curajul să  mărturisească și în chiar ziua venirii papei la București sau la Iași sau în Ardeal…

SCARA: Cumplita nevoinţă a monahilor din Mânăstirea Tanob numită şi Mânăstirea Pocăinţei sau Temniţa

Despre pocăinţa cea făcută cu grijă şi deplin arătată, în care se vorbeşte şi despre viaţa sfinţilor osîndiţi şi despre închisoare

Imagini pentru Scara sf ioan

 Despre Mânăstirea Tanob sau Temniţa: 

,,… Nu numai Ioan Scărarul povesteşte despre această mănăstire a celor ce se pocăiau. Fericitul Ieronim de asemeni povesteşte despre ea în cuvântul înainte la pravila Sfântului Pahomie, zicând că el a tradus această pravilă în limba latină, pentru că omul lui Dumnezeu Silvan prezviterul, cel care i-a trimis această pravilă din Alexandria, l-a încunoştinţat că în Tebaida (în Egiptul de sus-partea sudică – n. adm.), în mănăstirea care cândva se numea Tanob, iar mai pe urmă, printr-o schimbare potrivită a numelui, a fost numită mănăstirea pocăinţei, se află mulţi monahi din Rait care nu pricep nici limba greacă, nici cea egipteană. Aşadar ea exista cu două secole mai înaintede a o vizita Cuviosul Ioan Scărarul, deşi s-ar fi putut întâmpla ca deja după fericitul Ieronim ea să se fi unit cu acea mare mănăstire despre care vorbeşte Scărarul şi să fi primit o destinaţie specială pentru monahii care cădeau în păcate grele şi care aveau nevoie de o pocăinţă deosebită pentru redobândirea harului pierdut. ….,,Scara, subnotă, pag. 101 – 102

1) Ioan a alergat odinioară înaintea lui Petru (In. 20, 3) şi ascultarea s-a pus aci înaintea pocăinţei. Cel dintîi, ajungînd înainte, închipuieşte ascultarea, celă- lalt închipuieşte pocăinţa.

2) Pocăinţa este aducerea înapoi (împrospătarea) a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mîngîieri trupeşti. Pocăinţa este gîndul osîndirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osîndeşte pe sine, da r scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor protivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea tare a pîntecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adîncă.

3) Alergaţi şi vă apropiaţi. Veniţi, ascultaţi şi vă voi povesti vouă, toţi cei ce L-aţi mîniat pe Domnul. Adunaţi-vă şi vedeţi cîte a arătat sufletului meu spre zidire. Să ne înfăţişăm şi să dăm cinste mai întîi povestirii despre lucrătorii necinstiţi care au fost cinstiţi.

4) Să ascultăm, să păzim şi să facem aceasta toţi cei ce am pătimit vreo cădere necuvenită. Sculaţi-vă şi şedeţi cei ce zăceţi de pe urma căderilor. Luaţi aminte, fraţii mei, la cuvîntul meu. Plecaţi urechea voastră cei ce voiţi să împăcaţi iarăşi pe Dumnezeu printr-o întoarcere adevărată.

5) Auzind eu, neputinciosul, că există oarecare stare de viaţă şi smerenie mare şi neobişnuită a celor aflaţi într-o mînăstire deosebită, numită închisoare, supusă mai înainte pomenitului luminător al luminătorilor, l-am rugat pe acel drept să-mi înlesnească să ajung şi eu acolo. Şi marele bărbat a ascultat rugămintea mea, nevrînd să întristeze sufletul meu nici odată, întru nimic. Ajungînd deci eu în mînăstirea celor ce se pocăiau şi în locul celor ce plîngeau cu adevărat, am văzut într-adevăr, dacă nu e prea îndrăzneţ să spun, «cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut şi la inima omului trîndav nu s-au suit» (I Cor. 2, 9), lucruri şi cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu; îndeletniciri şi chipuri de viaţă care pot încovoia în scurt timp iubirea Lui de oameni.

Am văzut pe unii din vinovaţii aceia nevinovaţi, stînd toată noaptea pînă dimineaţa afară, în aer liber, cu picioarele nemişcate, clătinîndu-se de somn în chip jalnic, prin silirea firii, şi nedăruindu-şi nici un pic de odihnă, ci lovindu-se şi trezindu-se cu ocărîri şi certări ; pe alţii privind cu jale la cer şi cerînd de acolo ajutor cu tînguiri şi strigări. Pe alţii iarăşi, stînd în rugăciune şi legîndu-şi mîinile la spate ca nişte osîndiţi. Ei îşi ţineau faţa întristată, aplecată la pămînt şi se osîndeau, socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba neputînd nici măcar să spună ceva sau să se roage lui Dumnezeu, stăpîniţi de nepriceperea gîndurilor şi a conştiinţei, neştiind cum şi de unde să ceară ajutor. Ei îşi înfăţişau doar sufletul lui Dumnezeu, fără cuvînt, şi mintea fără glas şi plină de întuneric şi de o undă subţire de deznădejde. Pe alţii, şezînd pe pămînt în sac şi cenuşă şi acoperindu-şi faţa cu genunchii şi bătîndu-şi fruntea de pămînt. Pe alţii, lovindu-şi mereu pieptul şi chemîndu-şi înapoi sufletul şi viaţa lor. Unii dintre aceştia udau pămîntul cu lacrimi. Alţii, fiind lipsiţi de lacrimi, se loveau pe ei înşişi. Unii se văitau pentru sufletele lor, ca pentru nişte morţi, neputînd să rabde strîmtorarea inimii lor. Iar alţii gemeau cu inima, dar cu gura împiedecau sunetul tînguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l ţină, ţipau pe neaşteptate. Am văzut acolo pe unii ca ieşiţi din ei înşişi în felul purtării şi al gîndirii, pierduţi şi întunecaţi de multa mîhnire şi nesimţitori faţă de toate cele ale vieţii; apoi scufundaţi în adîncul smereniei şi frigîndu-şi în focul întristării lacrimile ochilor. Pe alţii zăcînd jos îngînduraţi şi căutînd la pămînt, mişcîndu-şi capetele şi răcnind ca nişte lei, din fundul inimii şi scrîşnind din dinţi şi suspinînd. Unii dintre ei cereau cu bună nădejde iertarea de toate şi se rugau. Alţii, dintr-o smerenie negrăită, se osîndeau, socotindu-se nevrednici de iertare şi nefiind în stare să se apere, strigau către Dumnezeu. Unii se rugau să fie pedepsiţi aici şi miluiţi acolo. Iar alţii zdrobiţi de povara conştiinţei cereau cu sinceritate să nu fie nici chinuiţi (în iad), nici învredniciţi de Împărăţie, căci «de ajuns ne este». Am văzut acolo suflete smerite, zdrobite şi încovoiate sub greutatea sarcinii şi putînd să înmoaie însăşi nesimţirea pietrelor cu glasurile ce strigau către Dumnezeu. Căci ziceau căutînd în jos, la pămînt: «Ştim, ştim, că sîntem vrednici de toată pedeapsa şi chinuirea. Şi pe drept cuvînt. Că nu ne ajunge puterea de a răspunde pentru mulţimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plîngă pentru noi. Numai atîta dorim, numai atîta ne rugăm, numai atîta cerem : «Nu cu mînia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi» (Ps. 6, 1; 37, 1), nici după judecata Ta cea dreaptă să ne trimiţi pe noi la chinuri. Ci cruţă-ne şi ne va fi de ajuns, ca să ne izbăvim de marea Ta ameninţare şi de chinurile cele fără de nume şi ascunse. Pentru că nu îndrăznim să cerem iertarea deplină. Căci cum am îndrăzni noi, cei ce nu ne-am păzit nepătată făgăduinţa noastră, ci am întinat-o după iubirea Ta de oameni şi după iertarea de mai înainte !» Se puteau vedea acolo, o, prieteni, se puteau vedea cu adevărat în chip vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurînd chinuri şi încovoiaţi pînă la sfîrşitul vieţii lor, umblînd toată ziua întristaţi. Se puteau vedea uitînd să mănînce pîinea lor, iar apa lor bînd-o amestecată cu plînsul şi mîncîndu-şi pîinea tăvălită în cenuşă şi în praf. Se puteau vedea alţii avînd pielea lipită de oase şi fiind uscaţi ca iarba veştedă (Ps. 37, 6; 101, 6). Nimic altceva nu se putea auzi de la ei decît aceste cuvinte : «Vai, vai, vai! Of, Of! Ε drept, e drept! Cruţă-mă, cruţă-mă, Stăpîne!» Unii ziceau: «Miluieşte-mă, miluieşte-mă!» Iar alţii mai jalnic: «Iartă-mă, Stăpîne! Iartă-mă, de se poate!»

Unii se pedepseau pe ei înşişi în arşiţă, alţii se chinuiau în frig. Unii gustînd puţină apă, se opreau îndată ; gustau doar atîta cît să nu moară de sete; alţii, împărtăşindu-se de puţină pîine, aruncau restul cu mîna departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvîntătoare, ca unii ce au săvîrşit faptele celor necuvântătoare.

Unde se vedea între ei vreo izbucnire de rîs? Unde, vreo vorbărie fără rost? Unde, vreo faptă a iuţimii? Unde, vreo faptă de mînie? Nici nu mai ştiau de este printre oameni vreo mînie, căci plînsul alungase dintre ei cu desăvîrşire iuţimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvînt? Unde, vreo sărbătoare? Unde, vreo îndrăzneală? Unde, vreo lecuire a trupului? Unde, vreo urmă de slavă deşartă ? Unde, vreo nă- dejde de desfătare? Unde, gîndul la vin? Unde, gustarea vreunor poame? Unde, mîngîierea de conţinutul vreunor oale? Unde, îndulcirea gîtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese la ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pămîntesc? Unde, gîndul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea.

Acestea erau la ei cele spuse, cugetate şi strigate neîncetat către Dumnezeu. Unii, bătîndu-şi cu putere pieptul, strigau către Dumnezeu de parcă stăteau la poarta cerului: «Deschide-ne, Judecătorule, deschide-ne, că ne-am închis prin păcate poarta şi am rămas afară». Iar alţii ziceau : «Arată-Ti numai faţa Ta şi îndată ne vom mîntui!» (Ps. 79,4). Alţii iarăşi: «Arată-Te sărmanilor ce şed în întuneric şi în umbra morţii !» (Lc. 1, 79). Altul, la rîndul său : «Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, că ne-am pierdut, că am deznădăjduit, că ne-am stins foarte» (Ps. 78, 8 ; 101, 4).

Unii ziceau: «Oare Se va mai arăta Domnul de aci înainte deasupra noastră ?» Alţii: «Oare trecut-a sufletul nostru peste datoria cea de nesuferit ?« (Ps. 123, 4). Altul: «Oare Se va milostivi Domnul de aci înainte de noi ? Oare îl vom auzi zicîndu-ne nouă celor din legă- turile de nedezlegat: «Ieşiţi!»; şi celor din iadul pocăinţei : «Iertaţi să fiţi !» ? Oare intrat-a strigarea noastră la urechile Domnului ?» Toţi şedeau privind pururea cu ochii sufletului lor moartea şi zicînd: «Oare ce ni se va întîmpla ? Oare care va fi hotărîrea? Oare care va fi sfîrşitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi, întunecaţii, smeriţii, osîndiţii? Oare a avut cererea noastră putere să intre înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi, pe drept cuvînt, umilită şi ruşinată? Oare intrînd, cît folos a agonisit? Cîtă bunăvoinţă? Cît rod a dobîndit lucrarea ei? Pornind din trupuri şi guri necurate şi neavînd multă putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu desăvîrşire, sau măcar în parte? Sau a tămăduit, măcar pe jumătate, ranele noastre, care sînt mari şi au nevoie de mari dureri şi sudori şi de multe osteneli ? Oare s-au apropiat de noi îngerii păzitori? Sau sînt încă departe de noi? Căci dacă nu s-au apropiat de noi, toată osteneala noastră e fără folos şi deşartă. Pentru că rugăciunea noastră nu are puterea îndrăznirii, nici înariparea curăţiei pentru a intra la Domnul, dacă îngerii noştri călăuzitori nu se vor apropia de noi, ca să o ia pe aceasta şi să o aducă Domnului«.

Unii de multe ori se întrebau unii pe alţii, plini de nesiguranţă, zicînd : «Oare vom scăpa, fraţilor ? Oare ni se va împlini rugămintea ? Oare va fi primită ? Oare ne va deschide ?» Iar ceilalţi răspundeau: «Cine ştie (cum ziceau fraţii noştri Niniviteni), de Se va răzgîndi Domnul şi ne va izbăvi pe noi de multa muncire? Dar noi să facem ceea ce ţine de noi. Şi de nu ne va deschide, binecuvîntat să fie Domnul Dumnezeu, Cel ce ne-a lăsat afară cu dreptate. Dar să stăruim, bătînd pînă la sfîrşitul vieţii noastre. Poate pentru multa noastră îndrăzneală şi stăruinţă, ne va deschide Prea Bunul». Pentru aceea, îndemnîndu-se unii pe alţii, ziceau: «Să alergăm, fraţilor! Ε nevoie de alergare, de alergare cu putere, pentru că am rămas afară din buna noastră frăţime. Să alergăm, necruţînd trupul nostru murdar şi pornit spre rele, ci să-l omorîm (mortificăm), cum ne-a omorît şi el pe noi». Ε ceea ce şi făceau acei fericiţi, stăpîniţi de simţul vinovăţiei. Se vedeau la ei genunchi uscaţi de mulţimea mătăniilor; ochii topiţi şi scufundaţi înăuntru, undeva în adînc. Erau lipsiţi de păr; obrajii erau răniţi şi arşi de fierbinţeala lacrimilor; feţele veştejite şi galbene, nedeosebite întru nimic de feţele morţilor.

Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciţi pe lîngă a acelora? Sau a celor îndureraţi pentru morţi? Sau a celor ce petrec în exil? Sau pedeapsa celor osîndiţi pentru omoruri? Nimic nu e chinul şi pedeapsa fără de voie a acestora, pe lîngă cea de bună voie a acelora. Şi vă rog să nu socotiţi cele spuse, poveşti, fraţilor. Aceştia rugau de multe ori pe judecătorul acela mare, pe păstorul şi îngerul între oameni, să le pună mîinile şi grumazul în fiare şi cătuşi, şi să le ţintuiască picioarele în butuci ca la cei osîndiţi şi să nu-i dezlege din acelea înainte de a-i primi mormîntul, ba nici chiar în mormînt.

Dar nu voi ascunde nici smerirea cu adevărat vrednică de milă şi iubirea zdrobită către Dumnezeu şi pocăinţa acestor fericiţi. Cînd vedeau că vor purcede spre Domnul, ca să se înfăţişeze înaintea Scaunului Celui neprimitor de mită, acei buni locuitori ai locului de pocăinţă rugau, prin întîistătătorul lor, cu jurăminte, pe acel mare păstor, să nu-i învrednicească pe ei de înmormîntare omenească, ci să fie aruncaţi, ca nişte dobitoace, în apa rîului, sau să fie lăsaţi în ţarina cutreerată de fiare. Dar cît de înfricoşătoare şi de jalnică era priveliştea ceasului lor din urmă? Cînd împreună osîndiţii simţeau pe cel ce o lua înaintea lor că era gata să se sfîrşească, îl înconjurau pînă ce avea încă mintea în putere. Şi plîngînd, şi plini de dor, şi clătinîndu-şi capetele în cea mai jalnică înfăţişare, întrebau însetaţi cu cuvinte întristate, pe cel ce se stingea, zicînd către el, aprinşi de milă: «Ce este frate şi împreună-osîndite? Cum e? Ce zici? Ce nădăjduieşti? Ai dobîndit prin osteneală ceea ce căutai, sau n-ai izbutit? Ai ajuns, sau n-ai reuşit? Ai luat încredinţarea? Sau nădejdea îţi este nesigură? Ai ajuns la slobozenie? Sau gîndul ţi se clatină încă şi se îndoieşte? Simţi în inima ta vreo iluminare, sau încă e întunecată şi ocărîtă? Se aude în tine vreun glas care îţi spune înăuntru : «Iată, te-ai făcut sănătos» (In. 5, 1), sau: «Iartă-ţi-se ţie păcatele» (Mt. 9, 2), sau: «Credinţa ta te-a mîntuit» (Lc. 10, 42)? Sau ţi se pare că auzi încă pe acela care spune : «Întoarcă-se păcătoşii în iad» (Ps. 9, 17) şi: «Legîndu-i mîinile şi picioarele, aruncaţi-l în întuneric» (Mt. 22, 13) şi: «Piară nelegiuitul, ca să nu mai vadă slava Domnului» (Is. 26, 10)? Ce spui, frate, pe scurt? Te rugăm, spune-ne, ca să cunoaştem şi noi cele în care vom fi. Căci timpul tău s-a încheiat şi altul nu vei mai afla în veac». La acestea unii dintre cei ce adormeau, răspundeau : «Binecuvîntat e Domnul care n-a depărtat rugăciunea noastră şi mila Lui de la noi» (Ps. 65, 19). Alţii iarăşi: «Binecuvîntat e Domnul care nu ne-a dat pe noi spre vînarea dinţilor lor» (Ps. 123, 6). Dar alţii ziceau cu durere : «Oare a străbătut sufletul nostru puhoiul de nesuferit al duhurilor văzduhului?. Nu avem încă îndrăzneala, ci aşteptăm să vedem ce se va întîmpla la judecata aceea». Alţii au dat un răspuns mai dureros decît aceştia, zicînd: «Vai sufletului care n-a păzit făgăduinţa neprihănită; în ceasul acesta şi numai în el se va cunoaşte ce s-a gătit lui».

Iar eu văzînd şi auzind acestea la ei, puţin a trebuit să nu deznădăjduiesc, cunoscînd nepăsarea mea şi asemănînd-o cu greaua lor pătimire. Dar cum era şi aşezarea acelui loc şi întocmirea lui? Însăşi vederea locului îndemna la pocăinţă şi la plîns. Căci cele ce altora le sînt grele şi anevoie de primit, celor ce au căzut din virtute şi din bogăţia duhovnicească le sînt plăcute şi uşor de primit. Pentru că sufletul care s-a lipsit de îndrăzneala de mai înainte şi a căzut din nădejdea nepătimirii, care a stricat pecetea curăţiei, a fost jefuit de bogăţia darurilor, s-a înstrăinat de mîngîierea dumnezeiască, a călcat tocmeala cu Domnul, a stins focul cel bun al lacrimilor şi e lovit şi împuns cu durere de amintirea lor, nu numai că primeşte cu toată rîvna ostenelile, ci şi pe sine se sîrguieşte a se ucide în chip bine credincios prin nevoinţă, dacă a mai rămas în el o scînteie de iubire şi de frica Domnului. Aşa făceau cu adevărat fericiţii aceştia. Căci avînd în minte acestea şi gîndind la înălţimea virtuţii din care au căzut, ziceau : «Adusu-ne-am aminte de zilele de la început» (Ps. 142, 5), de focul acela al sîrguinţei noastre. Alţii strigau către Dumnezeu: «Unde sînt milele Tale cele dintru început, Doamne, pe care le-ai arătat sufletului nostru întru adevărul Tău ?» Altul: «Cine mă va pune în lunile zilelor celor dinainte, în care mă păzea Dumnezeu, cînd strălucea lumina Lui peste capul inimii mele ?» (Iov 29, 1—3).

Şi cum îşi aduceau aminte şi de virtuţile lor de mai înainte, a căror pierdere plîngînd-o ca nişte prunci, ziceau: «Unde este curăţia rugăciunii? Unde, îndrăzneala ei? Unde, lacrima dulce în locul celei amare? Unde, nădejdea nevinovăţiei şi curăţirii desăvîrşite? Unde, aşteptarea fericitei nepătimiri? Unde, credinţa faţă de păstor? Unde, lucrarea rugăciunii lui în noi? Toate acestea s-au pierdut şi au pierit, ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, şi s-au mistuit şi au plecat ca şi cum n-ar fi fost». Dar să ne întoarcem la cuvîntul nostru. După ce am petrecut în închisoare 30 de zile, am revenit, neputînd răbda mai mult, în obşte, la marele păstor. Acesta vă-zîndu-mă schimbat cu totul şi turburat la culme, a cunoscut, prea înţeleptul, pricina schimbării, şi mi-a zis : «Ce este, părinte Ioane ? Ai văzut nevoinţele celor ce se chinuiesc ?» Iar eu am zis : «Am văzut, părinte, şi m-am minunat şi am fericit pe cei căzuţi care se plîng pe ei, mai mult decît pe cei ce n-au căzut şi nu se plîng pe ei; pentru că aceia prin cădere s-au ridicat la o înviere neprimejduită». Iar acela zise : «Aşa este». Şi nemincinoasa lui limbă mi-a povestit următoarele : «Înainte cu zece ani aveam aci un frate foarte sîrguincios şi aşa de lucrător, că eu, văzîndu-l pe el atît de aprins cu duhul, tremuram pentru el şi mă temeam foarte de pizma diavolului, ca nu cumva, prin multa alergare, să-şi poticnească piciorul de vreo piatră, ceea ce obişnuieşte să se întîmple celor ce umblă repede. Acest lucru s-a şi întîmplat de fapt. Căci venind după un timp la mine, într-o seară tîrzie, îmi arătă o rană dezvelită şi îmi ceru un plasture, mai bine zis îmi ceru să-i ard rana cu fierul roşu; şi era turburat foarte. Dar văzînd pe doftor că nu voia să se folosească de o prea mare asprime faţă de el (pentru că era vrednic şi de milă), se aruncă la pămînt, îmi apucă picioarele, le spălă pe acestea cu lacrimi multe şi îmi ceru pedepsirea în închisoarea ce ai văzut-o». «E cu neputinţă să nu merg acolo, striga, e cu neputinţă !» «Astfel sili mila doftorului să treacă în asprime, lucru rar şi cu totul neobişnuit bolnavilor. Se duse repede la cei ce se pocăiesc, se făcu părtaş cu ei cu toată rîvna, în plîns, rănindu-şi inima, ca cu un cuţit, cu întristarea din iubirea de Dumnezeu. Iar a opta zi a plecat la Domnul, rugîndu-se să nu i se facă parte de înmormântare. Dar eu l-am adus aci ca pe unul ce era vrednic şi l-am îngropat laolaltă cu părinţii. Pentru că după o săptămînă de robie, în ziua opta se lasă omul liber. De fapt mai este cineva care ştie limpede, că nu s-a sculat de la picioarele mele smerite şi întinate înainte de a fi cîştigat bunăvoinţa lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare. Căci primind în inimă credinţa desfrînatei aceleia, a udat şi el picioarele mele netrebnice cu aceeaşi încredinţare. Pentru că «celui ce crede, toate îi sînt cu putinţă», a zis Domnul (Mc. 9, 23).

6) Am văzut suflete necurate stăpînite nebuneşte de dragostea trupurilor. Dar luînd din cercarea dragostei pricină de pocăinţă, au întors aceeaşi dragoste spre Domnul. Şi sărind îndată peste orice frică, s-au altoit fără saţiu în dragostea de Dumnezeu. De aceea şi Domnul a zis despre acea desfrînată, nu că s-a temut, ci că a iubit mult şi a putut schimba cu uşurinţă dragostea cu dragostea (Lc. 7,47).

7) Ştiu, o, minunaţilor, că unora li se par nevoinţele fericiţilor acelora ce le-am povestit, de necrezut, altora anevoie de crezut şi iarăşi altora pricinuitoare de deznădejde. Dar omul bărbat cîştigă din acestea mai degrabă un bold şi o săgeată de foc şi pleacă ducînd rîvnă în inima sa. Iar cel cu rîvnă mai mică decît acesta, îşi cunoaşte neputinţa sa şi dobîndind cu uşurinţă smerita cugetare, din dispreţuirea de sine, aleargă după cel dintîi. Nu ştiu însă dacă a şi ajuns ca acela. Dar cel trîndav, nici să nu asculte la cele spuse, ca nu cumva să risipească şi puţinul pe care încă-l face deznădăjduit cu totul, şi să se întîmple cu el cuvîntul care zice : «De la cel ce nu are rîvnă, şi ceea ce are se va lua de la el» (Mt. 25, 29).

 

8) Nu putem noi cei ce am căzut în groapa fărădelegilor să ieşim de acolo, dacă nu ne-am scufundat în adîncul (abisul) smereniei.

9) Alta este smerenia mîhnită a celor ce plîng şi alta, mustrarea conştiinţei vecină cu deznădejdea a celor ce păcătuiesc încă; şi alta, fericita bogăţie a smereniei ce se iveşte în cei desăvîrşiţi prin lucrarea lui Dumnezeu. Să nu ne grăbim să o aflăm pe cea de a treia prin cuvinte. Căci în zadar vom alerga. Iar semnul celei de a doua este răbdarea desăvîrşită a defăimării. Căci deprinderea rea de mai înainte chinuieşte de multe ori şi pe cel ce plînge. Şi nu e de mirare.

10) Cuvîntul despre judecăţile lui Dumnezeu şi despre căderi e întunecos şi neînţeles de nici un suflet. Nu ştim care sînt căderile care ni se întîmplă din negrijă, care din părăsirea din iconomie (cu un rost bun), care, din pricina întoarcerii lui Dumnezeu de la noi. Dar cineva ne-a povestit că cele ce ni se întîmplă din iconomie, pricinuiesc o întoarcere grabnică. Căci nu îngăduie Dumnezeu, Care ne-a predat lor, să fim ţinuţi mult de ele.

11) Să luptăm înainte de toate cu dracul întristării. Căci acesta, venind lîngă noi în vremea rugăciunii şi aducîndu-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.

12) Să nu te turburi de cazi în fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi, cu siguranţă, îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cît este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învîrtoşate, sînt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, de fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare.

13) Multe se fac cu vremea de nevindecat. Dar la Dumnezeu toate sînt cu putinţă (Mt. 19, 26). Dracii spun că Dumnezeu e înainte de cădere iubitor de oameni, dar după cădere e aspru.

14) Nu crede celui ce-ţi zice după căderea în mici greşeli: «Bine era de n-ai fi făcut aceasta. Dar nu e nimic». Dar de multe ori, daruri mici îmblînzesc mînia mare a judecătorului.

15) Cel ce se pocăieşte cu adevărat, toată ziua în care nu plînge o socoteşte ca pierdută, chiar dacă a săvîrşit alte lucruri bune în ea.

16) Nimeni din cei ce plîng să nu aştepte încredin- ţarea (iertării) în ceasul ieşirii (morţii). Căci ceea ce este nearătat, nu e sigur. Pentru aceea a şi zis careva : «Lasă-mă să răsuflu, prin încredinţare, ca să nu mă duc de aici neîncredinţat» (Ps. 38, 18).

17) Unde e Duhul Domnului, s-a dezlegat legătura. Şi unde e smerenia neasemănată, s-a dezlegat, de asemenea, legătura. Dar cei ce pleacă fără acestea două, să nu se amăgească. Căci sînt legaţi.

18) Cei din lume şi numai ei sînt străini de aceste încredinţări; şi mai ales de cea dintîi (de prezenţa Duhului). Dar unii sporind prin milostivire, cunosc în ceasul ieşirii, folosul.

19) Cel ce se plînge pe sine însuşi, nu se ocupă de plînsul, de căderea, sau de ocărîrea altuia.

20) Cîinele muşcat de o fiară, se mînie şi mai mult pe ea, înfuriindu-se neasemănat mai mult pe ea din durerea ranei.

21) Să luăm aminte de nu cumva nu din curăţie, ci din înrăutăţire, a încetat conştiinţa să ne muşte.

22) Semnul iertării căderii stă în a te socoti pururea dator.

23) Nu e nimic deopotrivă cu îndurarea lui Dumnezeu, sau mai mare ca ea. De aceea cel ce deznădăjduieşte s-a înjunghiat pe sine.

24) Semnul pocăinţei pline de grijă stă în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile văzute şi nevăzute ce ni se întîmplă, ba încă de şi mai multe.

25) Moise, după ce a văzut pe Dumnezeu în rug, s-a întors iarăşi în Egipt (care se înţelege întuneric), la lucrarea cărămizilor lui faraon cel gîndit. Apoi iarăşi se suie la rug. Dar nu numai acolo, ci şi în munte. Cel ce a avut parte de vedere nici odată nu deznădăjduieşte de sine. Sărăceşte marele Iov, dar s-a îmbogăţit iarăşi în chip îndoit.

26) Cumplite sînt în cei trîndavi căderile de după chemare. Ele calcă nădejdea în picioare şi-i conving pe aceia să socotească fericit lucru chiar şi numai o singură ridicare din groapă.

27) Ia seama, ia seama! Nu ne întoarcem numai decît prin calea prin care ne-am rătăcit. Ci printr-o alta mai scurtă.

28) Am văzut pe doi inşi înaintînd spre Dumnezeu în acelaşi fel şi in acelaşi timp. Unul din ei era bătrîn şi înaintat în osteneli. Celălalt era ucenic şi alerga mai repede ca bătrînul şi a ajuns cel dintîi la semnul smereniei.

29) Să luăm aminte toţi, dar mai mult cei ce am căzut. Să nu bolim în inimă de boala lui Origen cel necredincios. Această învăţătură pîngărită se face lesne primită de iubitorii de plăcere, dînd ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu. In cugetarea mea, mai bine zis în pocăinţa mea, se va aprinde focul rugăciunii care mistuie materia păcatului (Ps. 38, 4).

30) Regulă şi chip, pildă şi icoană de pocăinţă să-ţi fie ţie mai-înainte-pomeniţii sfinţi osîndiţi şi nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte în viaţa ta, pînă ce nu te va lumina Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, întru învierea pocăinţei celei pline de grijă. Amin. Prin pocăinţă ai urcat a cincea treaptă. Prin ea ai curăţit cele cinci simţuri scăpînd de pedeapsă şi de osînda fără de voie, prin cea aleasă de bună voie.

Sursa: Filocalia vol. 9  pag. 135 -155

https://filocaliile.files.wordpress.com/2018/01/filocalia-09-ioan-scararul-ava-dorotei.pdf