Noi minuni ale Părintelui Iustin Pârvu

Noi minuni ale Cuviosului Părinte Justin Pârvu
Grabnic ajutător şi mângâietor celor ce îl cheamă în ajutor
Pentru mine Părintele Justin a devenit un sfânt ocrotitor pe care îl iubesc mult
Ceea ce urmează să vă mărturisesc este o intenţie de face cunoscută tuturor o minune pe care Dumnezeu mi-a dat să o trăiesc alături de fiica mea, Anastasia şi pe care am promis că voi încerca să o dezvălui. Dacă mă puteţi ajuta să-mi împlinesc promisiunea făcută sfinţilor chemaţi în ajutor, vă rog să publicaţi gândurile mele, dacă nu, înseamnă că aşa a fost voia Lui Dumnezeu.
,,Dumnezeul meu preaiubit, ai milă de noi!” Cu acest stăruitor gând am plecat spre Iaşi într-o dimineaţă înnorată, în luna iunie a acestui an 2014, alături de fiica mea de 4 luni şi de soţul meu, la Spitalul de copii Sfânta Maria, pentru investigaţii suplimentare, după ce în prealabil făcusem două rânduri de analize la Spitalul din Piatra-Neamţ.
Povestea noastră a început însă în luna mai când micuţa noastră a făcut bronşiolită şi am fost internate la Piatra pentru tratament. Boala s-a remis cu greutate după mai multe zile de antibiotic, deşi ar fi trebuit să se vadă îmbunătăţiri după primele doze, motiv pentru care doamna doctor, care ne-a ţinut sub observaţie, s-a gândit că este o altă cauză ce întreţine boala, astfel că a cerut analize suplimentare pentru depistarea acesteia.
Rezultatele arătau valori ale transaminazelor (la ficat) mai mari, iar amilaza pancreatică era 1, în condiţiile în care limita minimă trebuia să fie 13. După o lună de tratament am revenit pentru analize. Rezultatele ne-au şocat, transaminazele mai scăzuseră, însă amilaza era 2, se ridicase doar cu o unitate. S-a ajuns la concluzia că sistemul digestiv este afectat şi i s-a dat un diagnostic provizoriu – insuficienţă pancreatică. Am înţeles că după confirmarea lui la Iaşi ar fi urmat dozări cu insulină şi alte intervenţii atât de dure pentru trupşorul ei firav. De parcă lovitura nu ar fi fost destul de dureroasă, am aflat că această insuficienţă poate ascunde o altă boală fără vindecare, ce afectează substanţial calitatea vieţii. Practic, casa noastră ar fi trebuit să fie spitalul, pentru mulţi ani de acum încolo. Nu pot să exprim în cuvinte ce am simţit când am văzut acel diagnostic prezumtiv despre care citisem mult înainte să plecăm la Iaşi. Acesta însă, trebuia certificat prin teste şi repetarea analizelor.
De luni până miercuri am trăit momente pe care nu ştiu cum aş putea să le definesc. Am oscilat între durerea că-mi voi vedea copila suferind chinuită de aceste boli şi nădejdea că o minune se va întâmpla cu ea şi analizele vor ieşi de data aceasta, bune.
Parcă totul se prăbuşea în jur, şiroaie grele de lacrimi îmi năvăleau cu putere peste obraz, iar gândul că nu o pot ajuta cu nimic îmi făcea inima bucăţele. E cumplit ca părinte să aştepţi un diagnostic pentru copilul tău, care ţi-ar putea schimba viaţa pentru totdeauna.
În slăbiciunea mea mă întrebam deznădăjduită cu ce am greşit şi-L rugam pe Dumnezeu să-mi dea mie orice suferinţă fizică numai să o salveze pe ea. Toate aceste năvalnice valuri de durere creaseră profunde răni în inima mea. Mă întrebam dacă voi mai putea să am grijă de cei doi băieţi ai noştri, dacă voi mai putea să le înveselesc copilăria ori să le zâmbesc duios când vor avea nevoie de mama lor. De la etajul al patrulea al spitalului priveam fără speranţă lumea din jur, iar aşteptarea era atât de apăsătoare! Aş fi preferat să rămân acolo decât să-i dau soţului meu posibila veste că analizele confirmă temerile pe care le aveam.
Preabunul Dumnezeu, însă, mi-a întins mâna Lui mângâietoare şi m-a tras din hăul în care mă aflam sufleteşte. Mi-a adus aminte că a lăsat printre noi atâţia sfinţi grabnic ajutători care nu aşteaptă decât să-i strigăm şi ei ne vor duce rugăciunea la tronul Mântuitorului Care nu va lăsa pe nimeni nemângâiat. Image result for pr iustin
Când am plecat de acasă, am luat cu mine icoana părintelui Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă pe care am aşezat-o la capul fiicei mele. Luni seara, când îmi ţineam la piept copiliţa, mi-am ridicat ochii înlăcrimaţi spre icoana părintelui şi am simţit o putere de nedescris. Ochii lui îmi zâmbeau parcă, iar chipul blând şi luminos mă îndemna să nu-mi pierd nădejdea. Am ştiut din acel moment că trebuie să mă ridic. L-am rugat adânc pe părintele să ducă rugăciunea mea la Dumnezeu şi să-mi salveze fetiţa. Din acea clipă am ştiut că Dumnezeu mă aude şi că prin rugăciunile părintelui Justin, Anastasia se va face bine. Tot atunci am înţeles că nu întâmplător poartă acest nume care înseamnă ,,înviere”, că Dumnezeu are planuri mari cu ea, că rânduieşte totul pentru salvarea sufletelor noastre afundate în păcat.
Trebuie să precizez că i-am chemat în ajutor şi pe Sf. Efrem cel Nou, Sf. Parascheva, Sf. Anastasia, Sf. Serafim de Sarov, Sf. Nectarie, Sf. Stelian, Sf. Nicolae şi nu în ultimul rând pe scumpa noastră Măicuţă a Domnului.
Tot în acele zile mi-a fost dat să simt dragostea celor din jur. Oameni minunaţi ne-au sunat ori ne-au scris mesaje prin care ne asigurau că se roagă pentru îngeraşul nostru şi că totul va fi bine.
Până miercuri după-amiază am stat cu ochii îndreptaţi spre cerul de pe care şi norii dispăruseră, şi am strigat, şi am strigat, iar ajutorul lui Dumnezeu nu a întârziat să apară. La un moment dat a intrat în salon medicul de gardă din acea după-amiază. Ţinea în mână rezultatele analizelor. Inima îmi bătea cu putere şi nu îndrăzneam parcă să întreb nimic. Ne-a privit nedumerit şi ne-a spus că analizele sunt… bune.
„Şi amilaza pancreatică?” – întreb eu.
„Şi aceasta e foarte bună… e 64”, îmi răspunde medicul.
A doua zi i-au recoltat din nou sânge pentru o altă analiză specială a pancreasului ce trebuia să vină peste o săptămână, dar Bunul Dumnezeu a vrut să scurteze suferinţa noastră şi nu ştiu cum s-a întâmplat că în ziua următoare a intrat în salon doamna doctor care ne-a spus că ne-a mai adus o veste bună – tripsina, analiza pe care o aşteptam, a venit mai repede şi e încadrată în limite normale. E atât de minunat să retrăiesc acea emoţie de fiecare dată când îmi amintesc ce-am simţit în acele clipe binecuvântate! Simţeam că zbor şi încă mai zbor cu sufletul spre Dumnezeul meu Cel Preamilostiv, care nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
Mulţi sceptici ar spune că a fost o eroare de laborator, însă eu, cea care am trăit la intensitate maximă ceea ce mi s-a întâmplat, mărturisesc cu toată credinţa că s-a petrecut o minune. Toate celelalte rezultate erau identice cu rezultatele primite de două ori de la Spitalul din Piatra-Neamţ. Aveam în faţă trei exemplare diferite cu aceleaşi valori la fier, calciu, ficat şi altele. Singura diferenţă era în dreptul amilazei pancreatice, care arăta o dată 1, apoi 2 şi 64. De ce nu s-a dat eroare şi la celelalte rezultate? Doar amilaza era crescută de Dumnezeu nu până la limita minimă, adică 13, ci 64 ca să nu avem motive de îndoială că ceva minunat s-a petrecut cu fetiţa noastră. Precizez că limita maximă era 100.
Dau slavă Lui Dumnezeu pentru toate câte ni s-au întâmplat şi mulţumesc tuturor sfinţilor pe care i-am chemat în ajutor, în special părintelui Justin care pentru mine a devenit un sfânt ocrotitor pe care îl iubesc mult. Mărturisesc că am simţit ajutorul părintelui de mai multe ori. Nu l-am întâlnit în viaţă fiind, dar am ajuns să-i sărut mâna caldă şi înmiresmată după ce a trecut la Domnul. Eram însărcinată cu Anastasia. L-am rugat atunci să mă ajute să duc cu bine sarcina, iar naşterea naturală a decurs bine tot cu ajutorul lui, deşi copila era aşezată transversal, iar cordonul ombilical era dat în jurul gâtului.
Aceste întâmplări ne-au întărit credinţa. Ştiu şi cred că orice încercare, fie ea cât de grea nu este fără ieşire. Dumnezeu e atât de bun, iar Măicuţa Domnului este izbăvitoarea noastră din grelele păcate în care ne aflăm.
(Cu bucurie, Ionela)

Image result for pr iustinGrabnic ajutător în naşterea de prunci
Am un copil de doi ani şi trei luni şi o fetiţă de trei luni. Pe băieţel îl cheamă Gheorghe şi pe fata de trei luni, Maria. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al rugăciunilor părintelui Justin am adus pe lume şi fetiţa pe care o cheamă Maria. După ce s-a născut băieţelul mă rugam să mai fac un copil pentru că băieţelul meu, tot timpul voia să se joace şi nu avea cu cine. Pe el l-am născut prin cezariană pentru că a fost o sarcină extrauterină şi doctorii mi-au spus să mulţumesc lui Dumnezeu pentru copilul pe care îl am, că alţii nu se ştie dacă vor mai fi. Vreme de un an de zile n-am reuşit să mai rămân însărcinată, dar când am venit la înmormântarea părintelui Justin m-am rugat să-mi ajute să mai aduc pe lume un copil. Şi minunea s-a întâmplat. Doctoriţa mi-a spus că sunt însărcinată de pe data de 20 iunie 2013. Am plâns de bucurie la auzul veştii şi apoi am născut-o pe Maria. Cred cu tărie că părintele Justin împlineşte toată cererea cea bună din rugăciunile noastre şi că ne aude ori de câte ori îl chemăm în ajutor.
Dumnezeu să mă ierte pe mine, păcătoasa şi să vă ajute şi pe dumneavoastră în toate.
(14 iunie 2014, Lupaşcu Ioana, Iaşi)

Articol preluat din Revista ATITUDINI, Nr. 35

Sursa: atitudini.com

Reclame

Darius Vâlcov o fi corupt, dar de ce este arestat tocmai după ce s-a opus unui nou acord cu FMI?

Preiau parţial articolul:

Iata dovada ca FMI dicteaza arestari in Romania, Valcov s-a opus unui nou acord, Rusanu s-a opus privatizarii Transgaz . Valcov in programul de denigrare prin media masonica,.. Klaus Iohannis a cerut demisia lui Valcov, dupa ce acesta s-a opus unui nou acord cu FMI

06-07-valcov-agerpres-08

Programul de denigrare pe canale de tv, semana foarte mult cu regia si arestarea lui Zoe Ceausescu.

De ce este denigrat Valcov in sistem repetat? Iata de ce: Ministrul Finantelor, Darius Valcov, in timpul mandatului sau ca cel mai probabil Romania nu va mai incheia un nou acord cu Fondul Monetar International (FMI).

„Nu am cerut acordul celor de la FMI (pe noile masuri cuprinse in proiectul de Cod Fiscal – n.red.). Acordul expira in septembrie 2015 si sper ca toate masurile din noul Cod Fiscal sa fie adoptate la jumatatea acestui an si sa intre in vigoare la 1 ianuarie 2016.

Cel mai probabil, nu se va continua acordul cu FMI. Stam foarte bine din punct de vedere macroeconomic, avem a cincea crestere economica in UE in 2014 (din punct de vedere procentual – n.red.). Cred ca am depasit de mult timp stadiul in care profesorul trebuia sa ne arate unde e tabla si unde e usa, doar ca trebuie sa avem un dialog mai bun cu mediul de afaceri”, a sustinut Darius Valcov, la Realitatea Tv.

Klaus Iohannis cere de urgenta demisia lui Darius Valcov, – dupa ce acesta s-a opus de curand unui nou acord cu FMI, fiind apoi cercetat imediat penal si gasindui-se o acuzatie:

Ca Ministru al Finanțelor, Vâlcov a fost unul dintre cei care au susținut că România nu mai are nevoie de un nou acord de asistență cu FMI, după ce actualul expiră în 2015. „Am depăşit de mult stadiul în care trebuie să vină profesorul să ne arate unde e tabla şi unde e uşa. Trebuie să avem doar dialog mult mai consistent cu mediul de afaceri”, afirma Vâlcov acum o lună.

Intelegeti acum la comanda cui lucreaza Klaus Iohannis? Stiam de atunci ca oculta mondiala  care nu a suportat nici acum doi ani o declaratie a unui politician care s-a opus in fata comisiei, privatizarii Transgaz propusa de FMI, pe nume Dan Radu Rusanu, Erik de Vrier a cerut nervos ca presa sa paraseasa de urgenta sala, dupa care acesta a fost arestat, gasindui-se un motiv, ca oculta mondiala nu doarme si elimina in stilul sau caracteristic pe oamenii incomozi lor.

Iata ce a declarat astazi marioneta Iohannis:

„Având în vedere că procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție au dispus efectuarea urmăririi penale față de ministrul Finanțelor, domnul Darius Vâlcov, m-aș fi așteptat ca domnul Vâlcov să demisioneze din funcție, înțelegând că afectează activitatea și credibilitatea guvernului, ceea ce nu s-a întâmplat. În această situație, solicit premierului Victor Ponta să demareze procedura de revocare din funcția de ministru al Finanțelor a domnului Darius Vâlcov”, se arată în declaraţia lui Iohannis.

Intelegeti acum ca presedintele Romaniei nu lucreaza in interesul tarii ci in interesul FMI-ului si a strainilor care distrug tara asta sistematic de 25de ani? Mai aveti vreo indoiala, vazand ca acest presedinte nu a facut nimic pentru tara de cand e in functie decat, sa impuna impozite taranilor si populatiei sarace care detine animale, sa permita americanilor sa isi instaleze armata si armament in tara, sa faca acorduri cu Polonia pentru a implica Romania in razboiul din Ucraina, sau sa o luam invers, nu s-a opus public contractelor abuzive care saracesc tara precum Schweighofer, care taie toate padurile din tara, contractului cu OMV care mentine pretul mare la benzina noastra, la noi in tara, din contra a petrecut revelionul cu consulul Austriei, n-a facut nimic sa creasca alocatiile copiilor, pensiile si salariile populatiei, a anulat datoria uriasa a Germaniei fata de Romania, nu a facut nimic decat sa se inchine ocultei mondiale prin tarile care ne asupresc cu supermarketurile si magazinele lor, care ofera un salariu de 200 de euro lunar romanilor, dar pleaca cu zeci de milioane de euro anual, din tara noastra.

Nu o fi nici Darius Valcov lipsit de pacate, dara asa cum s-a intamplat si in alte cazuri gen Dan Diaconescu si Dan Radu Rusanu, oamenii care se trezesc si nu sunt de acord cu abuzurile FMI si trezesc la randul lor populatia, sunt eliminati de urgenta iar acest lucru nu duce decat spre mai mari asupriri, distrugerea poporului roman si a tarii noastre.

Sursa: gandeste.org

Aniversarea unirii Basarabiei cu România – 27 martie 1918

„ Poporul român n-a venit din afară, aici s-a născut. Aici s-au fiert diferitele elemente din care s-a creat poporul român. Noi nu avem unde pleca și nimeni nu are dreptul să ne gonească din țara noastră. Un veac întreg, supuși și tăcuți, am purtat jugul, de un veac întreg limba noastră este oprită, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată ca o otravă revoluționară…” .

Cuvinte rostite de Constantin Stere la deschiderea ședinței Sfatului Țării din 27 martie 1918

„Ignoranța a salvat Basarabia de la rusificare”. Așa să fie oare? În 1918, în mod cu totul miraculos, moșia lui Ștefan cel Mare se reîntregește, Bucovina și Basarabia revin în trupul patriei românești. A urmat o perioadă înfloritoare pentru asupritul popor de dincolo de Prut. Școlile și-au recăpătat limba maternă, administrația a revenit la modelul național. Păcat însă că dușmanul nu doarme niciodată. România a rămas neatinsă destul de puțin timp, iar cel de-al doilea Război Mondial îi rupe din nou din trup Basarabia istorică. Comunismul care s-a instaurat în Moldova ciopârțită, rămasă orfană dincolo de apele Prutului, a fost unul dur pe care oricât au încercat unii a-l reforma, a-l adapta sau a-l machia, a rămas o „religie” a urii, a nedreptății și a inumanității.”

Nicolae Iorga 

Actul Unirii Basarabiei cu Tara, votat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove.

În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ;

Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa;

Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

Basarabia Pământ Românesc

Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu patria-mamă. Unirea a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării până la despărţirea de imperiul multinaţional în care provincia româneasca a fost înglobata forţat in 1812…

Lupta de eliberare naţionala a luat amploare in aprilie 1917 odată cu constituirea Partidului National Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc.

Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit ca organ legislativ Sfatul Ţării. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. Preşedinte al sau a fost ales lon Inculeţ.

În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească.

Tulburările provocate de bolşevici în condiţiile destrămării unităţilor militare ruse odată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, au creat noi agitaţii în Basarabia. Conducătorii Republicii Democratice Moldoveneşti au cerut sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România iar la 24 ianuarie 1918 Republica Moldovenească şi-a proclamat independenţa.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a votat în favoarea Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România, dupa cum urmează: din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”

Au votat pentru Unire: •Nicolae Alexandri •Elena Alistar •Ion Buzdugan •Ilarion Buiuc •Constantin Bivol •Ignaţie Budişteanu •Vasile Bârcă •Nicolae Bosie-Codreanu •Ştefan Botnarciuc •Gheorghe Buruiană •Teodosie Bârcă •Vladimir Bogos •Vladimir Budescu •Alexandru Baltag •Ion Valuţă •Nicolae Grosu •Vasile Gafencu •Simeon Galiţchi •Vasile Ghenţul •Andrei Găină •Alexandru Groapă •Dimitrie Dragomir •Felix Dudchievicz •Dimitrie Dron •Boris Epure •Pantelimon Erhan •Vitalie Zubac •Ion Ignatiuc •Ion Inculeţ •Teofil Ioncu •Anton Crihan •Ion Creangă •Afanasie Chiriac •Dimitrie Cărăuş •Ion Corduneanu •Grigorie Cazacliu •Anton Caraiman •Pavel Cocarlă •Ion T. Costin •Vladimir Ciorescu •Grigorie Cazacliu •Vladimir Cazacliu •Vasile Lascu •Nicolae Mămăligă •Mihail Minciună •Anatolie Moraru •Alexandru Moraru •Dimitrie Marţa •Gheorghe Mare •Mihail Maculeţchi •Dimitrie Marghitan •Teodor Neaga •Gheorghe Năstas •Constantin Oşoian •Gherman Pîntea •Vasile Mândrescu •Ion Pelivan •Efimie Palii •Ion Pascăluţă •Petru Picior-Mare •Elefterie Siniclie •Nicolae Suruceanu •Timofte Silitari •Chiril Sberea •Nicolae Sacară •Andrei Scobioală •Chiril Spinei •Gheorghe Stavro •Teodor Suruceanu •Gheorghe Tudor •Ion Tudose •Grigore Turcuman •Teodor Uncu •Pantelimon Halippa •Teodor Herţa •Leonida Ţurcan •Vasile Ţanţu •Nicolae Cernăuţeanu •Nicolae Ciornei •Vasile Cijevschi •Vasile Cerescu •Nicolae Cernof •Nicolae Soltuz •Constantin Stere •Zamfir Munteanu •Iacov Sucevan

S-au opus Unirii: Ştefan Balmez (bulgar), Arcadie Osmolovski (ucrainean) şi Mihail Starenski (ucrainean).

În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost aleşi 90 de deputaţi şi 35 de senatori. Pe 20 decembrie 1919, aceştia au votat, alături de reprezentanţii altor regiuni româneşti, ratificarea Actului Unirii aprobat de Sfatul Ţării.

Tratatul de la Paris (1920) a confirmat unirea Basarabiei cu România.

Sursa: agentia.org

Cine îşi mai aminteşte de ţăranii de la 1907

Societate de azi, în nici un caz nu-şi mai aminteşte….

Anul trecut postam articolul: Răscoala ţăranilor din 1907. Luna martie ar fi trebuit să fie luna de pomenire naţională a miilor de ţărani români jertfiţi de tagma asupritorilor şi exploatatorilor în frunte cu regele Carol I, străin de neam şi ţară 

Unii se întreabă care este numărul real al victimelor. Cu siguranţă autorităţile şi de atunci şi de acum (ţinând seama că responsabili de represiunea răscoalei sunt liberalii, care sunt în politică şi azi), vor să vehiculeze cifre cât mai mici.

Preiau articolul:

Armata şi răscoala din 1907. Care este cifra reală a celor ucişi?

In studiul sau dedicat atitudinii armatei romane in timpul rascoalei din 1907, publicat in revista „Studii si materiale de istorie moderna”, in 1957, Coralia Radulescu relua, dincolo de informatiile utilizate, principalele teze comuniste cu privire la rolul de „instrument de asuprire si represiune” incredintat asa-zisei „armate burgheze”, aflata in slujba intereselor „clasei stapanitoare”. Pentru Coralia Radulescu, toti cei 3 654 de ofiteri ai armatei romane erau „inculti si corupti”, fiind recrutati „in majoritate dintre odraslele sau slugile mosierimii si burgheziei”, neputinciosi in alte domenii, dar arivisti si pusi pe capatuiala la adapostul uniformei militare. La polul opus se aflau „recrutii”, provenind din mijlocul taranimii „prost hranite si pelagroase”, supusi unui program de instructie istovitor si expusi „desantatei propagande patriotard-sovine” (!). Imaginea antitetica a claselor aflate de o parte si de alta a baricadei, gata de confruntare, era astfel gata zugravita. Izvora cu necesitate din aceste detalii care conturau „lupta de clasa” nevoia de conflict si, fireste, acesta avea sa fie, in opinia Coraliei Radulescu, insasi rascoala din 1907. Autoarea articolului sublinia interesat mai degraba exceptiile – impotrivirea unor soldati in a executa ordinele de tragere asupra taranilor rasculati, pactizarea cu acestia sau chiar uciderea unui ofiter, asa cum s-a intamplat la Stanesti – ignorand cu buna stiinta faptul ca armata a actionat disciplinat si unitar in reprimarea rascoalei, soldatii-tarani fiind, in ansamblu, foarte buni executanti ai ordinelor primite, rezultand, potrivit cifrelor care au circulat in epoca si socotite, de unii, inca valabile, aproximativ 11 000 de morti. Cum se explica, de fapt, in cazul rascoalei din 1907, mai degraba exceptiile amintite si care este cifra reala a celor ucisi atunci?

O lege uitata, dar utila
Asa cum se stie, clasa politica romaneasca a dovedit, in 1907, convinsa mai degraba de amploarea rascoalei taranesti, o surprinzatoare unitate de actiune, pe fondul neputintei conservatorilor de a face fata gravelor evenimente aflate in derulare. Cand, la 10 martie 1907, in Adunarea Deputatilor, liderul conservator P.P. Carp a rostit celebrele cuvinte: „Nu este decat un singur lucru de facut: intai represiune si apoi vom aviza”, liberalii gaseau deschisa calea – in conditii destul de nefericite, de altfel, pentru ei – spre conducerea tarii, cu scopul declarat al reprimarii rascoalei. Viata politica romaneasca dinaintea Primului Razboi Mondial avea sa cunoasca, astfel, unul din rarisimele sale momente in care un guvern liberal va fi fost primit cu aplauze de majoritatea conservatoare a Parlamentului.
La 15 martie 1907 a fost votata de ambele camere ale Legislativului o lege care continea un singur articol: „in imprejurarile grave prin care trecem, pana la restabilirea ordinei si linistei, starea de asediu va putea fi declarata prin decret regal, in cuprinsul Legii din 10 decembrie 1864”.

Doua zile mai tarziu, regele, astfel imputernicit, declara starea de asediu, fiind pentru prima oara, de la promulgarea actului normativ din 1864, cand aceasta era pusa in aplicare. Altfel spus, o lege a carei menire fusese aceea de a descuraja, in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, eventualele reactii violente ale marilor proprietari de pamant, ulterioare improprietaririi taranilor, oferind domnitorului Unirii posibilitatea de a contracara actele care ar fi pus in pericol siguranta, ordinea publica si chiar propria-i domnie, era redescoperita in 1907, la mai bine de 40 de ani de la adoptarea ei, de o clasa politica disperata sa faca fata unei ample revolte care cuprinsese deja o buna parte a tarii, inclusiv Muntenia si Oltenia.

Potrivit legii, starea de asediu se declara (si se ridica) de catre domnitor (in Constitutia din 1923 acest drept a fost trecut asupra Parlamentului), in caz de pericol iminent (intern sau extern) pentru siguranta si ordinea publica, fiind necesara delimitarea precisa a teritoriului supus acestei decizii. Articolul 4 al legii prevedea ca guvernul putea trece asupra autoritatii militare, partial sau in totalitate, drepturile de politie si ordine publica pe care le avea autoritatea civila. Prin „autoritate militara” se intelegeau comandantii de corp de armata (pentru ca in structura comandamentului de corp de armata intra si un tribunal militar) si orice comandant de mare unitate (nivel divizie) care avea in subordine un tribunal militar.

„Cu hotarare si maximum de efect”…
Generalul Gheorghe Manu, ministrul de Razboi in cabinetul conservator condus de George Gr. Cantacuzino, a contribuit la inrautatirea situatiei prin aducerea in cazarmi a unui numar important de rezervisti si ostasi „cu schimbul”. Scopul era dublu. Pe de o parte, se spera in obtinerea unor forte numeroase care ar fi putut stavili extinderea rascoalei, iar pe de alta parte, se miza pe scoaterea din randurile rasculatilor a unor „combatanti” rurali care, imbracati acum in uniforma, ar fi putut fi utilizati, de cealalta parte a baricadei insa, in reprimarea revoltei taranesti. Aducerea sub arme a unui important numar de rezervisti a creat numeroase dificultati de echipare in primul rand. Un contemporan observa cu malitiozitate ca, probabil, s-ar mai fi mobilizat multi altii daca s-ar fi dispus de cele necesare pentru echipare. Acestia au adus in interiorul unitatilor armatei nemultumirile taranilor rasculati, fiindu-le imposibil comandantilor sa asigure intr-un timp scurt integrarea acestora si crearea coeziunii de lupta atat de necesare in asemenea situatii.

Asa se explica incidentul grav petrecut la Stanesti, la 12 martie 1907, cand are loc confruntarea dintre armata si rasculati. Cand locotenentul I. Nitulescu, din Compania 1 a Regimentului 5 Dorobanti Vlasca, a ordonat militarilor din plutonul sau sa traga in rasculati, a fost nevoit sa asiste la pactizarea propriilor sai soldati, la instigarea unui rezervist, cu taranii rasculati. Furiosi ca s-a tras in ei si indemnati de pasivitatea militarilor care scapasera de sub controlul ofiterului, satenii din Stanesti l-au ucis pe locotenentul Nitulescu, desi acesta incercase sa scape cu fuga. De asemenea, comandantul companiei, capitanul Grigore Mares, a fost grav ranit. De altfel, tot rezervistii au fost la originea izbucnirii rascoalei in Muntenia, care nu a pornit de la sate, asa cum ar fi fost de asteptat, ci de la oras. Militarii rezevisti din Regimentul 21 Teleorman, plecati din gara Alexandria, au sfarsit prin a aprinde flacara rascoalei in intregul judet Teleorman. Rezervistii si ostasii „cu schimbul” din trupele teritoriale s-au aratat hotarati, in pofida eforturilor de asigurare a coeziunii din perspectiva disciplinei militare si a respectarii ordinelor primite, sa boicoteze orice forma de represiune a rasculatilor, dovedindu-se, in unele imprejurari, factorul dizolvant al autoritatii militare.

Incidentul de la Stanesti i-a prilejuit noului ministru de Razboi, generalul Alexandru Averescu – acceptat in acest post de regele Carol I, desi era unul dintre cei mai tineri generali ai armatei romane in acel moment, starnind, astfel, invidia celorlalti – cateva invataminte pe care le-a aplicat cu succes in vederea reprimarii rascoalei.
In ciuda opozitiei regelui, care credea ca taranii erau contaminati de flagelul razvratirii, ceea ce ar fi putut afecta unitatea ostirii, Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea mobilizarii contingentelor 1900-1905, contingentele 1906-1907 aflandu-se deja sub arme. Dar, spre deosebire de cazul Regimentului 5 Vlasca, in incidentul de la Stanesti, care fusese trimis din Giurgiu in imediata vecinatate, in vederea reprimarii rasculatilor (in conditiile in care, din 1882, sistemul de recrutare era unul intemeiat pe criteriul regional, adica pe regiuni de corpuri de armata), generalul Averescu a adoptat solutia trimiterii ostasilor moldoveni in Muntenia, a oltenilor si muntenilor in Moldova. Nu era intru totul o inovatie, caci acest sistem fusese experimentat si isi dovedise eficienta in timpul rascoalei din 1888, cand truple din Moldova au fost indreptate spre Muntenia si invers, tocmai din teama ca soldatii nu vor trage in rasculati.
Sosit la Ministerul de Razboi, Alexandru Averescu a fost uimit de haosul care domnea aici. Generalul Gheorghe Manu, fostul ministru, nu avea o situatie clara a repartizarii trupelor. Capitanul Alexandru Sturdza, fiul primului ministru liberal, arata ca dupa mai bine de 48 de ore de la venirea in fruntea Ministerului de Razboi a generalului Averescu, dupa indelungi eforturi de a contura harta distribuirii trupelor, inca nu se dadea de urma a trei batalioane!
tara a fost impartita in 12 zone de operatii, potrivit regiunilor diviziilor, iar judetele in sectoare de unitati si subunitati. La nivelul fiecarui judet a fost numit un comandant militar, care dubla autoritatea locala – prefectul, nu fara incidente de comunicare intre autoritatile civile si cele militare instituite ad-hoc.

De asemenea, generalul Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea unei reprimari categorice a oricarei forme de razvratire. in timp ce ordinele transmise de generalul Gheorghe Manu vizau mai degraba intimidarea si nu recurgera la forta, militarii fiind indemnati sa nu riposteze daca asupra lor nu se trage cu arme de foc, Ordinul Circular nr. 6, transmis de noul ministru de Razboi corpurilor de armata, la 13 martie 1907, stipula clar posibilitatea executarii focului chiar fara somatie. Alte dispozitii, in zilele urmatoare, solicitau utilizarea armelor „cu hotarare si maximum de efect”, prefectilor cerandu-li-se sa informeze populatia ca armata are ordin sa traga „cu armele si cu tunurile”. Niciun fel de comunicare cu populatia nu era ingaduit, trupele care nu se aflau in cazarmi fiind dispuse in permanenta, potrivit ordinelor generalului Averescu, in „cantonamente de alarma”.

In acelasi timp, este de remarcat ca presa militara nu a scos o vorba despre evenimentele din 1907. „Revista Armatei” publica, in nr. 3/1907, un necrolog al locotenentului I. Nitulescu (ucis la Stanesti), semnat de colonelul A.I. Tocilescu, iar in nr. 5 al revistei, din acelasi an, sunt consemnate demisiile a 3 generali, printre care L. Iarca si Al. Tell. Ultimul numar al revistei din anul 1907 se deschide cu multumirile adresate generalului Alexandru Averescu, cel care „a dezrobit revistele militare de dispozitiunile nedrepte luate de predecesorii sai”, ceea ce s-ar putea referi, in primul rand, la interdictiile de a prezenta orice fel de informatii privind desfasurarea si reprimarea rascoalei. Este si numarul in care apare un amplu articol, primul si singurul de acest fel, semnat de colonelul Alexandru Socec, membru al „Comitetului Diriginte” al revistei, in care este realizat un tablou al starii taranului roman si rolului ostirii in formarea si dezvoltarea soldatului-taran, oferind, totusi, o imagine vadit edulcorata a raporturilor dintre ostasi si ofiteri. in final, colonelul Socec sublinia capacitatea de mobilizare a armatei, la cererea regelui, in imprejurarile grele prin care trecuse tara (chiar in conditiile dificile de subfinantare a organismului militar!), exprimandu-si recunostinta fata de aprecierile monarhului, consemnate in Ordinul de Zi catre armata, din 29 martie 1907, care marca, de fapt, sfarsitul rascoalei. Ministerul de Razboi a dispus insa ca trupele sa revina in garnizoanele proprii abia la 8 mai 1907, prin Ordinul nr. 844.

Spaima de noi revolte a continuat sa existe, caci odata cu venirea verii, in vremea secerisului, se raspandisera zvonuri privind framantarile care ar putea cuprinde iar lumea satelor. in aceste circumstante, Ministerul de Razboi a decis, prin Ordinul nr. 32, din 23 iunie 1907, formarea unor detasamente compuse din arme diferite, concentrate in puncte dinainte stabilite, pentru a preintampina orice razvratire.

Un „bilant” controversat
Care au fost insa pierderile inregistrate in urma rascoalei? Armata a avut un bilant modest din acest punct de vedere. Numarul mortilor s-a ridicat la 10 oameni (un ofiter, locotenentul I. Nitulescu, ucis la Stanesti, doi sergenti si sapte soldati), alti patru fiind raniti (un ofiter, capitanul Grigore Mares, ranit tot la Stanesti, doi sergenti si un soldat). 75 de soldati din Regimentul 5 Dorobanti Vlasca au comparut in fata instantelor militare, 61 fiind condamnati la munca silnica pe viata iar 14 la cinci ani de inchisoare pentru revolta. De-a lungul timpului, in special cu prilejul zilei sale de nastere, Carol I a aprobat unele reduceri ale pedepselor sau chiar gratieri pentru cei care fusesera condamnati in cazul incidentelor petrecute la Stanesti. in ianuarie 1912, intr-un referat al directorului superior al Infanteriei si Personalului se arata ca mai erau 57 de condamnati la munca silnica in cazul Stanesti si se solicita gratierea lor cu ocazia Anului Nou.

Dar au fost si ofiteri care au intrat in vizorul justitiei pentru neexecutare de ordin. Maiorii Eleodor Dragulescu si Gh. Gheorghiceanu, ambii din Regimentul 9 Dorobanti, au fost condamnati de Consiliul de Razboi al Corpului 3 Armata, primul la 20 de zile, iar al doilea la doua luni de inchisoare, intrucat „fiind insarcinati cu mentinerea ordinei si reprimarea devastatorilor din orasul Ramnic, nu s-au supus ordinelor date de judele de instructie si procurorul local de a trage in rasculati cu cartuse de razboi, cerand pentru executare ordin scris”. Ei au fost socotiti culpabili pentru „faptul de refuz de serviciu legalmente datorit”. Niciuna dintre instante nu a judecat cazuri de incalcare a prevederilor Legii starii de asediu sau a prevederilor Regulamentului serviciului in garnizoana.

Incepand din 1907, cand mai multe ziare si unii publicisti influenti au inceput sa vehiculeze cifra de 11 000 de morti in randurile taranimii, rareori numarul celor ucisi prin interventia armatei a mai fost contestat, chiar daca nu exista nicio dovada care sa sustina ca s-ar fi inregistrat asemenea pierderi. Consacrarea „cifrei” nu a asigurat-o, asa  cum s-ar putea crede, regimul comunist, ci chiar primul volum din „Enciclopedia Romaniei”, aparut sub inaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, in 1938, care confirma numarul victimelor, plasate insa sub comandamentul necesitatii politice si nationale. „Masurile militare luate de generalul Averescu – se arata in Enciclopedie – zdrobesc in cateva zile rascoala, dar represiunea devine de o ferocitate inutila. Unsprezece mii de tarani sunt macelariti fara mila. Bineinteles, Ťordineať e restabilita. Din punct de vedere politic si national, inabusirea rascoalelor era insa o necesitate” (vol. 1, p. 875).

Cand are loc, in aprilie 1962, sesiunea extraordinara a Marii Adunari Nationale care marca incheierea colectivizarii agriculturii, Tudor Arghezi, in discursul sau, jongleaza cu aceeasi cifra fantasmagorica, gasind o seama de analogii: „Potrivire de numar: in 1907 au fost impuscati unsprezece mii de rasculati. Azi ati venit din toata tara unsprezece mii de socialisti. Daca i-am cauta la piept am afla, poate, la batranii dumneavoastra, dedesubtul decoratiilor Republicii biruitoare, semnul gloantelor regale, de acum cincizeci si cinci de ani…”. intocmai ca si Arghezi, Geo Bogza, cu acelasi prilej, vorbeste de 11 000 de morti.
Cifrele represiunii din 1907 s-au instapanit si in instrumentele de lucru occidentale. Una dintre cele mai bune lucrari privind pierderile inregistrate in timpul diferitelor conflicte, din secolul al XVI-lea pana astazi (Warfare and Armed Conflicts. A Statistical Reference to Casualty and other Figures, 1500 – 2000, ed. a 2-a, 2002), realizata de Michael Clodfelter, aminteste aceeasi cifra – 11 000 de morti – „cei mai multi fiind tarani ucisi in timpul rebeliunii” (p. 382-383).
Datele de care a dispus in epoca primul ministru D.A. Sturdza indicau insa cu totul alte rezultate ale represiunii pentru perioada 28 martie – 5 aprilie 1907: 421 de morti, aproximativ 112 raniti si 1 751 de retinuti. in Parlament s-au vehiculat si alte cifre, de la cateva sute la cateva mii. insusi generalul Alexandru Averescu, intemeindu-se pe o cercetare a sefului biroului de statistica, Zamfir Arbore, basarabean si el, arata ca numarul mortilor s-ar fi situat la circa 2 000 – 2 500. Cum a ajuns insa Zamfir Arbore la o asemenea cifra? El a comparat tabelele cu cei decedati in anii 1901-1907 si a constatat ca in ultimul an, anul rascoalei, s-a inregistrat un plus de aproximativ 2 000 – 2 500 de morti. Este foarte posibil ca aceasta cifra, propusa de Zamfir Arbore si generalul Alexandru Averescu sa fie mult mai apropiata de realitate, dupa cum este limpede ca cifra consacrata – 11 000 de morti – este vadit supradimensionata.
Insa numarul exact al victimelor rascoalei din 1907 probabil ca nu il vom sti niciodata!

Indiferent de numărul ţăranilor ucişi, mulţi dintre ei au murit pentru adevăr şi dreptate. Dumnezeu să-i ierte şi cu drepţii să-i odihnească!

Buna Vestire

În fiecare an, la data de 25 martie / 7 aprilie, creştinii ortodocși sărbătoresc Buna Vestire sau Blagoveştenia, cum mai este cunoscută în popor. În această zi Fecioara Maria a fost vestită de Arhanghelul Gavriil că Îl va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Sărbătorită în fiecare an în perioada Postului Mare, Buna Vestire este una dintre sărbătorile pentru care Biserica acordă dezlegare la peşte, indiferent în ce zi ar cădea aceasta. 

Buna Vestire este aşezată exact cu 9 luni înainte de Naşterea Domnului, întrucât acum S-a zămislit Pruncul dumnezeiesc în pântecele Fecioarei. Temeiul scripturistic al sărbătorii îl găsim în primul capitol al Sfintei Evanghelii după Luca: „Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.

Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.“

Ilie Şerbănescu: România are o economie specifică periferiilor coloniale

Dacă cineva aşteaptă cumva vreo ridicare a nivelului de viaţă de la creşterea economică ce este sau ar putea fi obţinută în România, aşteaptă degeaba! Tot aşa cum, în vremea comunismului, se aştepta degeaba ceva de la creşterea economică mai mult decât minunată cu care statistica regimului de atunci credita economia acelor timpuri. Impresia curentă este că, în vremea comunismului, aşteptarea era degeaba pur şi simplu pentru că statistica minţea propagandistic. Desigur, era vorba şi de minciuni, dar explicaţia principală a aşteptării deşarte era alta! Creşterea economică obţinută atunci era de tipul celei de la care cei cu munca nu se aleg mai cu nimic în plus, proprietarul “luând tot”. Acelaşi tip de creştere economică a fost redescoperit în România capitalismului actual. Proprietarul – care nu mai este statul precum în comunism, ci a devenit privat – ia de asemenea tot din ceea ce eventual se creează în plus, astfel că celor cu munca nu le prea mai rămâne de asemenea nimic.

Cu referire la capitalism, repudiatul Marx vorbea de “valoare” (care reproducea forţa de muncă) şi de “plusvaloare” (creată tot de muncă, dar înşuşită de capital în virtutea proprietăţii). Cu ipocrizie, comunismul, refuzând doctrinar salariul şi capitalul, vorbea de “retribuirea muncii” şi de “plusprodus”. Cu ipocrizie la pătrat, capitalismul actual vorbeşte de “compensarea salariaţilor” şi respectiv de “excedentul brut de exploatare”. De fapt, aceeaşi Mărie cu altă pălărie! Pe fond, la drept vorbind, nici nu poate fi altcum! Problema este doar în ce proporţie se aleg munca şi respectiv capitalul din “unirea” lor. Mai precis, cât ia munca şi cât capitalul!

Din motive de control politic asupra societăţii, comunismul lăsa foarte puţin muncii, în timp ce proprietarul unic (statul) “lua tot” la discreţia sa. E drept că o parte se “întorcea” şi la dispoziţia muncii prin bunurile şi serviciile colective generate şi administrate de stat şi care nu erau puţine. În capitalismul din România actuală, capitalul ia vreo 60% din PIB, copleşitor mai mult decât lua proprietarul-stat comunist. Muncii îi rămâne doar 40%! O asemenea proporţie – imposibil de calificat altfel decât odioasă – este specifică doar periferiilor coloniale celor mai de jos şi nu există în altă parte în Europa! Ca atare, dacă în România se realizează creştere economică, aceasta nu face decât să reproducă şi mai pronunţat structura existentă: din creştere nu revine o parte muncii şi o parte capitalului, ci capitalul ia şi mai mult, iar munca şi mai puţin! Cu deosebirea faţă de comunism că, din ceea ce se ia în plus, proprietarul nu mai creează bunuri şi servicii colective care să se întoarcă şi la dispoziţia muncii, ci alimentează doar polarizarea socială internă şi îmbogăţirea externă a altor ţări.

Sursa: jurnalul.ro

Legiunea se completează în Cer! Ilie Tudor, fostul deţinut politic şi tatăl lui Tudor Gheorghe, a trecut la Domnul

Ilie Tudor, fost deținut politic și tatăl lui Tudor Gheorghe, a murit VIDEO

Ilie Tudor, fost deținut politic pe vremea regimului comunist și tatăl maestrului Tudor Gheorghe, a murit acum câteva ore.

În vârstă de 92 de ani, Ilie Tudor a făcut cinci ani de închisoare sub acuzația de a constituit „un grup de 23 de persoane pentru a răsturna guvernul”. Inițial, fostul cântăreț bisericesc fusese condamnat la 22 de ani de temniță din motive de apartenență la Mișcarea Legionară în tinerețe.

Avea 35 de ani când a fost arestat. A fost coleg de închisoare cu marele teolog Dumitru Stăniloae, cu Petre Țuțea, Nichifor Crainic sau Radu Gyr etc.

Mai jos puteți urmări un reportaj excepțional cu Ilie Tudor realizat de o televiziune din Craiova.

%d blogeri au apreciat asta: