Se vrea colectarea UNUI MILION de semnături pentru Unirea Republicii Moldova cu România

Start colectării a 1 milion de semnături pentru Unirea Republicii Moldova cu România! În cadrul unei conferințe de presă, reprezentanții Alianței pentru Centenar au declarat că semnăturile vor fi colectate în România, Republica Moldova și diaspora, iar acestea vor avea valoare juridică, fiind folosite pentru modificarea Constituției României.

Președintele Asociației „UNIREA – ODIP”, Vlad Bilețchi a declarat că începerea colectării semnăturilor va avea loc pe data de 15 mai, iar campania va dura până pe 1 septembrie 2018. Potrivit lui Bilețchi, semnăturile pentru Unirea Republicii Moldova cu România vor servi drept factor declanșator pentru demararea procesului de referendum consultativ privind reîntregirea neamului românesc. „În primul rând, milionul de semnături va fi folosit pentru modificarea Constituției României, cu adăugarea unui preambul în care să fie consfințit și menționat expres obiectivul national de reîntregire a tuturor teritoriilor românești. De asemenea, va fi formulată o listă de cerințe față de Uniunea Europeană ce prevăd relațiile și realitățile celor două state românești. Însă cel mai important – vom declanșa procesul de referendum consultativ privind Unirea Republicii Moldova cu România”, a declarat Vlad Bilețchi în cadrul conferinței de presă.

Organizatorii spun că vor fi trei modalități prin care vor fi colectate semnăturile pentru Unire. „Toți cei care simt românește și își doresc reîntregirea neamului românesc, pot semna pentru Unire la sediul asociației UNIREA – ODIP (str. 31 august 1989, nr. 98, oficiul 506), precum și la unul dintre corturile noastre, care vor fi deschise zilnic până la ora 19.00. Pentru început, vom avea un cort în fața Poștei Centrale și la intersecția străzii Dokuceaev și șos. Hâncești. Nu ne vom opri doar la corturi, vor fi și voluntari cu liste mobile, care se vor deplasa prin locurile publice și vor colecta semnături”, a declarat Mihai Soltan, coordonator „UNIREA – ODIP”.

Campania de colectare a semnăturilor pentru Unire va culmina cu o manifestație de amploare la Chișinău la începutul lunii septembrie. „Semnăturile pentru Unire vor ajunge la Parlamentele de la Chișinău, București și Bruxelles și astfel vom transmite un mesaj important pe arena internațională – românii din Republica Moldova și România vor Unirea”, a declarat Bianca Roșcovanu, coordonator „UNIREA – ODIP”.

În anul Centenar, vom demonstra partenerilor noștri strategici că Unirea este un process viabil, care este dorit pe ambele maluri ale Prutului. Anul 2018 este despre Unire!”, a conchis Violeta Goropceanu, coordonator „UNIREA – ODIP”.

Amintim că cea mai recentă consultare publică cu privire la Unirea cu România arată că 55% din locuitorii municipiului Chișinău își doresc reîntregirea neamului românesc.

Sursahttp://https://libertv.md/centenar/start-colectarii-a-1-milion-de-semnaturi-pentru-unirea-cu-romania

Reclame

COMEMORARE – 1 aprilie 1941 – MASACRUL DE LA FÂNTÂNA ALBĂ

Pe 1 aprilie se împlinesc 76 de ani de la cumplita dramă a românilor de la Fântâna Albă. Mii de locuitori din mai multe sate, din Bucovina de Nord, după invazia sovietică au pornit cu prapori, icoane şi cruci spre graniţa artificial trasată pentru a se retrage în ţara micşorată. Trupele sovietice, după ce i-au păcălit pe români, că îi vor lăsa să se retragă, i-au aşteptat la graniţă cu mitralierele. După masacru, câteva mii de oameni, au fost aruncaţi în gropi comune, mulţi încă de vii…  

Troița de la Fântâna Albă, ridicată la începutul anilor 2000, în Poiana Varnița, la circa trei kilometri de granița română – EVZ.RO


În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an. Imediat ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfășurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părți ale noii granițe. În această situație mulți dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând granița în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut granița ilegal din zonele Hliboca, Herța, Putila și Storojineț. Zona acestei unități era pe o distanță de 7.5 km la sud de Cernăuți.

Din zonele mai îndepărtate, Vășcăuți, Zastavna, Noua-Suliță, Sadagura și Cernăuți-rurală, 628 de persoane au trecut granița pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale și etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupație sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiați în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autoritățile sovietice au reacționat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea granițelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude și în România și declarându-le trădători de țară și deportându-le la muncă forțată. Listele unității 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localități includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenții să fugă în România.

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă granița noaptea la Fântâna Albă. Surprinși de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost uciși, 2 răniți și capturați de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniți) a reușit să ajungă la Rădăuți. Drept represalii, autoritățile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea și deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localitățile Mahala, Ostrița, Horecea și alte câteva sate, aceștia având mai mult noroc și reușind să treacă în România. Aceasta a dat încredere și altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriței, Buda, Șirăuți, Horecea-Urbana și Ostrița a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinși însă și atacați cu rafale de mitralieră din mai multe direcții. Au fost uciși foarte mulți, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica și N. Isac. 57 de persoane au reușit totuși să se refugieze în România, dar alții 44 au fost arestați și acuzați că ar fi fost membri ai unei organizații la o contrarevoluționare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnați la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forțată și pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca și în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de țară, arestate și deportate în Siberia.

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.

După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.

Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.

O listă parțială a victimelor identificate ulterior:

  • Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe și Cosma Opaiț, Gheorghe, Vasile și Cosma Tovarnițchi, Nicolae Corduban.
  • Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Țugui, Arcadie Plevan.
  • Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile și Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
  • Din comuna Suceveni: Dragoș Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăștean, Gheorghe Sidoreac.
  • Din comuna Iordănești: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiț a lui Mihai, Constantin Molnar.
  • Din comuna Pătrăuții de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ștefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
  • Din Pătrăuții de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moțoc.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autoritățile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar șase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuții-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca și 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuții-de-Sus, 2 din Oprișeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200[1] și peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite și ucise apoi cu lovituri de săbie și hârleț sau îngropate de vii.

O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puținii martori oculari care au supraviețuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor și poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, și un „măcel”.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Au supraviețuit puțini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuții au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autoritățile sovietice și ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.

În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.

În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susținut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privința masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înființată. „A trecut un an, iar PSD și PNL nu și-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenționat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect și disprețul liberalilor și social-democraților. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaște nici măcar numărul exact al morților de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului”, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016.

Sursa: ro.wikipedia.org

ROMÂNIA ÎN PRAGUL DEZASTRULUI – Colonizarea prin LANDGRABING (acaparare de pământ)

Image result for tarani la arat

„La arat” – Ludovic Bassarab

Iată ce citim pe site-ul dantanasa.ro: 

Fenomenul de colonizare pe timp de pace prin landgrabing (acaparare de pământ) pune în pericol siguranța națională a României 

Fenomenul de landgrabing (acaparare de pământ) are la bază voința politică a unui stat terț, de acaparare de pamânt într-o țară vizată printr-o tehnica insidioasă de colonizare pe timp de pace.

Vezi și Vânzarea pământului către străini în țările europene: Franța versus colonia România

Tehnicile de colonizare prin acaparare sunt multiple:

  • Acaparare prin cumpărare de către entități economice (de regulă multinaționale, bănci, asiguratori, fonduri de investiții, speculatori, ferme industriale etc..) cu credite bonificate de către statul colonialist (cu dobândă de regulă între 0 și 1 %);
  • Acaparare prin cumpărare de către societăți economice de stat (vezi cazul Chinei și al țărilor din Golful Persic);
  • Acaparare prin arendare urmată de cumpărare de către entități economice (de regulă multinaționale, bănci, asiguratori, fonduri de investiții, speculatori, ferme industriale etc..) cu credite bonificate de către statul colonialist (idem mai sus);
  • Acaparare prin cumpărare juridică mascată prin contracte de buzunar” prin care se induce în eroare statul colonizat vis a vis de identitatea reală a cumpărătorului;
  • Acaparare prin cumpărare juridică mascată prin “acte doveditoare de proprietate de fapt” și nu de drept” inducând în eroare statul colonizat vis a vis de suprafața reală acaparată;
  • Acaparare prin cumpărare juridică mascată prin “operațiuni sub steag fals” prin intermediul unor societăți anonime;
  • Acaparare prin retrocedări masive către cetățenii aparținând unui stat vecin cu antecedente istorice complexe, prin falsificarea arhivelor (vezi forumul Transilvania Furată);

 Consecintele legate de siguranța națională și europeană prin acțiuni speculative de acaparare de terenuri (landgrabing) sunt extrem de grave:

– defrișarea pădurilor României de către companii multinaționale și fondurile speculative prin acaparare de terenuri;

– acapararea resurselor regenerabile (fotovoltaice, eoliene, hidrotehnice, geotermale) de către companii multinaționale și fondurile speculative prin acaparare de terenuri ;

– jefuirea resurselor solului (pământuri rare și metale rare) de către companii multinaționale și fondurile speculative ;

– acțiuni speculative de acaparare de terenuri agricole de către utilizatori ce le schimbă categoria de folosință în terenuri producătoare de agrocarburanți sau bioenergie prin tehnologii extrem de chimizate ce afectează grav sănătatea populației;

– acapararea geostrategică de suprafețe mari de teren în interiorul țării în lungul fâșiei de frontieră de către « cetățeni sau structuri și entități »  aparțínând unor țări vecine sau cu risc ridicat de securitate pentru România;

– fragilizarea geostrategică a României prin acaparare geolocalizată de terenuri, urmată de atacuri cu arme geoclimatice (ex.în zonele cu defrișări masive) prin distrugerea moralului populației, din partea unui inamic real sau potențial ;

– emigrarea masivă din spațiul rural a cca. 4 milioane de persoane tinere care constituie țesutul social pentru mobilizare în caz de forță majoră ;

– afectarea gravă a sănatății populației prin practicarea unei agriculturi industriale chimizate;

– părăsirea muntelui de către cca. 1 million de țărani, munte ce reprezintă ultima redută de apărare națională în caz de forță majoră ;

– sărăcirea programată a populației rurale în special în zonele geostrategice de frontieră (vezi cazul județului Vaslui) prin practicarea unei agriculturi industriale chimizate și crearea de vulnerabilități aferente;

-hrănirea deliberată a populației României cu alimente industrializate (chimizate, iradiate, hormonizate, modificate genetic etc…) ce reduc potențialul fizic și intelectal al cetățenilor români prin afectarea iremediabila a ADN-ului uman;

– dispariția țăranilor ca grup social cu cea mai ridicată natalitate, atât de necesară pentru o țară aflată în criză și pentru o Europă aflată pe topoganul demografic;

– afectarea gravă a securității europene prin acaparare geostrategică de terenuri de către persoane (fizice și juridice) non EU în contextul crizelor viitoare ale migranților și refugiaților economici, politici și climatici;

În toate țările Uniunii Europene, cumpărarea de pământ de către străini este o problemă de siguranță națională iar avizele de cumpărare sunt eliberate de către Ministerul Apărării și C.S.A.T.

Numai în România C.S.A.T. și Ministerul Apărării nu au astfel de preocupări de siguranță națională?

Oare ce păzesc?

 Avram Fițiu, www.avramfitiu.ro via www.romanianoastra.ro


Pe profesorul universitar în agronomie Avram Fițiu l-am mai văzut aici: 

UN MILION DE VLAHI în Carpații Nordici

România actuală a capitulat complet în faţa Americii, necerând nimic în schimb pentru favorurile făcute americanilor

Cel puternic nu respectă niciodată pe cel slab, care i se târăşte la picioare, fără pic de demnitate.

Asta e situaţia politica a României la ora actuală: în genunchi, la picioarele SUA!

Preiau articolul: 

Analist politic: Noi n-am negociat nimic în schimbul prezenței militare americane din România. SUA pot ataca o altă țară de pe teritoriul nostru fără să ne ceară acordul. Cât de DUR au negociat bulgarii și polonezii

Nominalizarea primului ambasador american, după trei ani, pentru în România, a născut un interes viu din partea analiștilor și comentatorilor politici.

Un analist politic cunoscut în România, Valentin Stan, a făcut o analiză rece a mesajului de transmis de americani, la ședința senatorială de audiere a candidatului pentru acest post în România, Hans Klemm.

Stan afirmă că este prima oară când comisia care audiază un posibil ambasador al României nu menționează nimic despre președintele țării  sau politica statului român, ci doar despre un procuror.

„Până acum, recomandarea americană se referea la susținerea președintelui României, a politicii de reforme a statului și a luptei anticorupție. Vă informez că dl senator Ron Johnson nu a spus nimic despre președintele României, despre înaltele oficialități ale statului român. Încă o dată, Ron Johnson, este președintele sub comisiei pentru Europa și securitate regională. Știe exact ce se petrece în România.”, a spus Valentin Stan.

Analistul afirmă că odată cu Klemm, comisia senatorială a mai audiat și candidații pentru posturi similare în Polonia, Estonia, Cipru și Norvegia. Conform lui Stan, reprezentantul Americii trimis în România este cel mai slab cotat dintre cei patru.

Stan spune că România a capitulat complet în fața Americii, necerând nimic în schimb față de favorurile făcute americanilor. În opoziție, Polonia și Bulgaria au obținut avantaje din partea partenerului strategic. Din păcate, România nu are niciun cuvânt de spus în cazul în care SUA va decide să lanseze un atac asupra unei alte țări de pe teritoriul țării noastre.

„Vă mai spun ceva: atunci au mai fost audiați și cei propuși pentru poziția de ambasador în Polonia, Estonia, Cipru și Norvegia. Dacă ne uităm la pedigree-urile lor, vom observa că domnul Klemm este cel mai slab poziționat din Departamentul de Stat. De pildă, domnul Jones care merge în Polonia, este un personaj care a gestionat acordului de la Dayton din fosta Iugoslavie, a fost trimis la Moscova. Asta ne spune un lucru: în materie de relație româno-americană, SUA a coborât foarte jos nivelul de expertiză și de rang în interiorul de stat în ceea ce privește nominalizarea reprezentanților săi pentru România. Asta înseamnă că America nu mai este foarte interesată de relația politică cu România, deși au scutul de la Deveselu, de la Kogălniceanu.Aici e vorba cum ne raportăm noi față de americani: Polonia este cel mai important aliat din partea asta a Europei. Numai că dacă Polonia negociază pentru scut, Polonia cere în schimb tehnologie americană. Noi nu cerem nimic. Dacă se negociază pe baze militare, bulgarii obțin de la americani ca jurisdicția penală pentru acte penale ale militarilor americani pe teritoriul Bulgariei, în ciuda SOFA, să treacă la bulgari. Noi nu negociem nimic pe tema asta. De pe bazele din România, americanii pot ataca orice țară, ducând automat România în război cu acea țară. Pentru Bulgaria, au nevoie de acordul Parlamentului. Lucrurile-s clare!”, a pus Stan la B1 TV.

Cu alte cuvinte, în Bulgaria nu pot exista cazuri precum Teo Peter, în care soldați americani omoară cetățeni români, iar justiția din țara noastră nu are niciun cuvânt de spus.

Sursa: activenews.ro

Părintele Mihai Andrei Aldea: Bărbaţii români trebuie să înţeleagă că au o datorie, o datorie sfântă, faţă de străbuni, faţă de familie, faţă de ţară, faţă de neam, faţă de Dumnezeu

Preiau articolul:

Urmează o postare amară şi acidă, pentru care îmi cer iertare anticipat! Citiţi pe proprie răspundere!

Pr. Mihai Andrei Aldea

Mulţi nu au înţeles nici până astăzi de ce am scris „Ortodoxia şi artele marţiale”, disponibilă online AICI. Cred că le-ar fi de ajutor să citească, pe de-o parte, „707 zile sub cultura pumnului german”, iar pe de altă parte, un articol ca acesta: http://www.paginaeuropeana.ro/crimele-rusilor-de-la-chisinau-dovedite-de-un-document-secret/.

Vor putea vedea astfel ce înseamnă ca un popor să fie la mână unor ocupanţi, situaţie în care ajunge CU SIGURANŢĂ dacă nu se pregăteşte neîncetat de război (exemplul pozitiv european fiind aici Elveţia, unde fiecare bărbat apt de armată face pregătire militară după stagiul obligatoriu câte trei săptămâni pe an şi are acasă – în condiţii de siguranţă – arma militară proprie şi muniţia necesară; pradoxal pentru unii – îndoctrinaţi – Elveţia nu are probleme nici cu atacurile armate, nici cu jafurile şi nici nu a fost în război foarte de curând… ).

Vă daţi seama cât de pregătită este România pentru o nouă ocupaţie? Cât de puţini sunt bărbaţii care ştiu măcar vag unde este siguranţa la un pistol, la o puşcă sau la o armă militară individuală? Cât de puţini sunt bărbaţii care au mers măcar odată la un poligon de tir? Cât de puţini bărbaţi sunt în stare măcar să-şi apere nevasta sau iubita sau fetele de un (UN) atacator care (ar) vrea să le violeze?
Unii, foarte evlavioşi, vor face o rugăciune fierbinte în fuga de la locul „incidentului”; alţii, deschişi la dialog social şi ostili violenţei, vor ţine lungi discursuri de etică socială, vor explica faptul că Biserica este de vină pentru răutatea lumii şi că ateismul va elimina cu siguranţă impulsurile animalice etc., etc. Vai de biata ţară! Să te mai miri că multe românce se uită după nigerieni, pakistanezi, indieni, turci etc.? Or fi străini, or fi păgâni, dar măcar sunt bărbaţi! Şi simt şi ele o minimă ocrotire lângă ei. Lângă „bărbaţii” noştri prea adesea sunt doar infirmiere.
De aici şi nemărginita neruşinare a clasei politice, bătăliile mafiote de o obrăznicie fără limite, mizeriile comise de Parlament, Guvern, Preşedinţie, ANAF, DNA, procurori etc., etc. Ştiu că nu are cine să apere ţara, ştiu că poporul este dezarmat în primul rând sufleteşte. Aşa că îşi permit orice.
Până când bărbaţii români vor înţelege că au o datorie, o datorie sfântă, faţă de străbuni, faţă de familie, faţă de ţară, faţă de neam, faţă de Dumnezeu.
Sau până când România va fi desfiinţată, îmbucăţită, împărţită.
Depinde de noi toţi, indiferent dacă vrem să o recunoaştem sau nu.

Ziua independenţei României – 9 mai

Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, 10 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului către Poarta Otomană de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării.

Europa era agitată, marcată de numeroase conflicte şi transformări politico-sociale. După înfrângerea lui Napoleon, în cadrul Congresului de pace de la Viena (1815), marii actori redesenează harta continentului, încercând o restaurare a monarhiilor absolutiste.

După framântări de decenii şi numeroase războaie ruso-turce, vulcanul balcanic erupe din nou. În 1875 criza Orientului se redeschide prin răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, iar în anul următor conflictul se amplifică prin răscoala şi masacrele din Bulgaria, ostilităţile armate dintre otomani, Serbia şi Muntenegru. România adoptă o poziţie de neutralitate, dar sprijină în ascuns aceste mişcări.

În decembrie 1876, marile puteri se întâlnesc la Constantinopol, dar negocierele eşuează în momentul în care turcii aprobă o nouă Constituţie. Această Constituţie numea România „provincie privilegiată”, stârnind o indignare generală la Bucureşti.

Intervenţia Rusiei în Balcani este de acum hotărâtă. Pentru a ajunge în Balcani, trupele ruseşti trebuie să treacă pe teritoriul ţării noastre. Au loc tratativele româno-ruse de la Livadia, finalizate prin Convenţia privitoare la trecerea trupelor din 4 aprilie 1877, în care, printre altele, se asigură integritatea teritorială a ţării noastre. Armatele ruseşti trec Prutul, fără a mai aştepta votarea Convenţiei în Parlamentul românesc. Dar, trupele româneşti nu intră în conflict, fiind concentrate în Oltenia. În aceste condiţii se declară stare de război, iar la 9 mai Parlamentul proclama Independenţa României. Mihail Kogălniceanu rosteşte memorabilele cuvinte:

„Suntem Independenţi! Suntem naţiune de sine-stătătoare!”

Conducătorul armatelor ruse este fratele ţarului, Marele Duce Nicolae. Trupele ruseşti obţin numeroase victorii, dar se poticnesc în faţa Plevnei şi a lui Osman Paşa. De la Plevna, orgoliosul Duce Nicolae lansează un strigăt de disperare către cel al cărui sprijin îl refuzase anterior. El îi scrie lui Carol următoarea telegramă:

„Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog sa faci fuziune, demonstraţiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.

Carol nu se grăbeşte să intervină, cerând la întrevederea cu ţarul, comanda supremă a armatelor româno-ruse la Plevna, comandă pe care o va şi primi. Din păcate el nu pune condiţii politice scrise şi se încrede în cuvântul ţarului.

După încheierea războiului, negocierile ruso-turce au loc la San Stefano, dar reprezentantul României nu este admis. Se recunoaşte independenţa României si a Serbiei şi câte „o despăgubire teritorială”, neprecizată însă. Deoarece marile puteri doreau o dezbatere europeană asupra condiţiilor păcii ruso-turce, are loc Congresul de la Berlin (1878), sub preşedinţia cancelarului german Bismark.

Astăzi, 9 mai, când noi românii ne amintim că este ziua Europei şi uităm de Independenţa României cucerită cu multe sacrificii ar trebui să ne amintim cuvintele lui Mihai Viteazu:

„Europa? Unde era Europa când am avut nevoie?
Suntem singuri, cu Dumnezeul neamului nostru înainte.”

 Sursa: http://poienita.iasi.mmb.ro 

Iată şi ce s-a întâmplat după: 

Harta Principatelor Unite la 1859. Această configuraţie a graniţelor a durat până la 1878, când ţarul rus ne-a luat judeţele din sudul Basarabiei. Am primit in schimb Dobrogea, fără Cadrilater.

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. Acesta a creat Principatul Bulgariei și a recunoscut independența Serbiei, Muntenegrului și a României. În România, există o părere conform căreia Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de premierul român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. Realitatea este că acea convenție dintre Rusia și Romania, care a reglementat tranzitul trupelor rusești prin țară, este una prin care Rusia s-a obligat „să mențină și respecte drepturile politice ale statului român, așa cum rezultă ele din legile interne și din tratatele existente și de asemenea să apere integritatea prezentă a Romaniei”. Partea românească a crezut că „apere” intr-un act diplomatic înseamnă recunoașterea status-quo-ului configurat de către Congresul de la Paris din 1856, unde trei județe în Basarabia de Sud (o parte a Bugeac, o regiune contestată, cucerită în mijlocul secolului 14 de către români, cucerită apoi de turci la finalul secolului 15 și condusă până la finalul secolului 19 când a fost cucerită de ruși) au fost luate de la Imperiul Rus, înfrânt în Războiul Crimeii, și alipite românilor din Principatul Moldovei. Totuși, reglementările Tratului de la Paris nu mai erau aplicabile în 1878 deoarece acel tratat menționa faptul că Puterile Europene asigurau, în 1856, că vor menține integritatea Imperiului Otoman, lucru care evident că nu mai era valid după înfrângerile din Balcani și pierderile teritoriale. În lipsa unor reglementări internaționale în picioare, în 1878, teritoriile luate de la Rusia în 1856 în Sudul Basarabiei, au fost subiectul unor negocieri cu partea română iar Rusia le-a revendicat, lăsând Dobrogea de Nord părții române.

La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portulConstanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei dupăRăzboiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului laMarea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre. Sursa: http://ro.wikipedia.org

Harta României independente între 1878 şi 1913.

%d blogeri au apreciat asta: