10 mai – Ziua românilor din Balcani (români, aromâni, meglenoromâni). Nici un stat balcanic nu le recunoaște drepturile, iar diplomația de la București NU există!

 

Astăzi  (10 mai 2024) se împlinesc 119 ani de la publicarea iradelei (decretul) sultanului Abdul-Hamid al II-lea prin care, în pofida opoziției grecilor, se conferea aromânilor și megleno-românilor din Imperiul Otoman statutul de comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și posibilitatea de a-și constitui foruri specifice de reprezentare, transmite Romanian Global News.
În prezent, la data de 10 mai este sărbătorită Ziua Românităţii Balcanice, în baza prevederilor Legii 156 din 7 iunie 2021, ca o recunoaștere a contribuției majore pe care românii din Balcani (aromânii și megleno-românii) au avut-o la construirea statului modern și la emanciparea națională a poporului român.
De asemenea, în această zi sunt marcate alte trei momente istorice importante:
10 mai 1866 – Carol I devine domnitor al României
10 mai 1877 – Proclamarea Independenței față de Imperiul Otoman
10 mai 1881 – Proclamarea Regatului României

Încă de la jumătatea secolului XIX, liderii aromânilor şi autorităţile de la Bucureşti şi-au fixat ca obiectiv al acţiunilor lor în Imperiului Otoman recunoaşterea românilor (vlahilor) ca o comunitate distinctă și obţinerea dreptului de a învăţa şi de a practica cultul în limba maternă.

În primăvara anului 1905 s-a produs, însă, un incident care a grăbit decizia sultanului de a oferi satisfacţie comunităților românești. La sfârşitul lunii aprilie, guvernul român a trimis la posturi, în Imperiu, doi revizori şcolari, Andrei Balamace şi N. Tacit, care s-au prezentat guvernatorului general din Ianina, Osman Paşa cu acreditările. După cum susţin cei doi revizori într-un interviu luat de ziarul „Messagero“ din Roma, preluat de „Universul“: „Deja din ianuarie eram oficial recunoscuţi de către Poartă ca inspectori ai şcoalelor româneşti din Turcia“.
Guvernatorul nu a recunoscut însă documentele celor doi revizori, ba chiar i-a arestat sub acuzaţia că provoacă dezordini în Turcia, prin instigare la nesupunere faţă de autorităţile statului . Lor li s-a imputat instigarea la răscoală a aromânilor din satele Băiasa şi Furca împotriva valiului, deşi A. Balamace şi N. Tacit nu aveau nici un amestec în această mişcare de protest. Aromânii din cele două localităţi se răsculaseră ca urmare a deciziei lui Osman Paşa de a interzice celebrarea slujbei în limba română, în comunele aromâneşti din vilaetul condus de el.
Autorităţile române au protestat imediat faţă de actul unilateral şi lipsit de fundament juridic al arestării revizorilor şcolari, cu atât mai mult cu cât valiul i-a expulzat pe cei doi revizori la Brindisi (Italia), deşi primise ordin de la Constantinopol să-i pună în libertate10. Consulul României la Ianina a cerut autorităţilor otomane „să atragă în mod serios atenţia lui Osman Paşa, făcându-l direct responsabil de orice ni s-ar putea întâmpla“.

Arestarea celor doi revizori şcolari a produs reacţia imediată a României, actul fiind considerat de autorităţile de la Bucureşti o ofensă directă adusă statului român, ce i-a afectat poziţia şi interesele în Balcani şi în Imperiul Otoman, dar şi un moment prielnic pentru a rezolva problema comunităţii românești (aromâni și megleno-români), în sensul acordării drepturilor culturale şi a recunoaşterii ca etnie distinctă.

Poziţia oficială a statului român faţă de această criză a fost exprimată, la scurtă vreme, printr-o notă adresată autorităţilor de la Constantinopol, notă redactată în urma unei şedinţe extraordinare a cabinetului de miniştri, sub preşedinţia Rgelui Carol. Conţinutul documentului a fost reluat într-o scrisoare trimisă reprezentantului român în capitala otomană, Al. Em. Lahovary, în care se scria „Vă rog să protestaţi contra acestei violări a drepturilor omului şi să faceţi cunoscut Porţii că vom da acestui fapt urmări grave dacă nu obţinem satisfacţie completă. Noi cerem: punerea în libertate imediat a revizorilor arestaţi, o despăgubire pentru daunele pricinuite de arestarea lor, scuze şi destituirea valiului, recunoaşterea dreptului românilor din Macedonia ca naţionalitate cu drepturi egale cu celelalte din Imperiul Otoman printr-o iradea pentru a regla definitiv problema“.
Poziţia fermă a guvernului român a fost exprimată şi în cadrul întrevederii pe care Iacob Lahovary a avut-o cu ministrul turc la Bucureşti, ocazie cu care i s-a comunicat reprezentantului Porţii că, în cazul refuzului de a satisface toate punctele notei trimise la Constantinopol, România va suspenda relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman.
Faptul că în această perioadă fotoliul externelor era ocupat atunci de Iacob Lahovary, de formaţie militar, a imprimat diplomaţiei româneşti mai multă fermitate.

Aflând că guvernul de la Bucureşti a dat instrucţiuni Legaţiei de la Constantinopol ca de 10 mai să nu arboreze tricolorul şi să suspende recepţia oficială în semn de protest, sultanul a decis să ia prin surprindere reprezentanţii statului român. Înainte de ora fixată pentru prezentarea felicitărilor cu ocazia zilei Regatului, administraţia turcă a trimis o delegaţie la sediul Legaţiei române. Reprezentanţii autorităţilor otomane au înmânat lui Al. Em. Lahovary iradeaua prin care românii erau recunoscuţi ca o comunitate distinctă în cadrul Imperiului, putând utiliza limba maternă în şcoli şi biserici.
Actul emis de sultan prevedea că: „Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, în sentimentele sale de înaltă dreptate şi în solicitudinea lui părintească pentru popoarele sale, întinde binefacerile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi fără deosebire de rasă şi religie, luând în considerare cererile supuse în timpul din urmă la picioarele tronului imperial de către supuşii săi români, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile de care se bucură în aceeaşi măsură cu ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să aleagă muhtari conform regulamentelor în vigoare, întocmai după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii români să fie admişi după regulă în consiliile administrative şi să facă înlesniri de către autorităţile imperiale profesorilor numiţi de sus-zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi împlinirea formalităţilor prevăzute de legile Imperiului pentru deschiderea de stabilimente şcolare noi“. Iradeaua recunoştea, deci, existenţa unei comunităţi românești distincte, ce ieşea din categoria mult prea cuprinzătoare şi imprecis definită a „creştinilor ortodocşi“ din Imperiu, adică din miletul rum. Acest fapt însemna recunoaşterea specificităţii etnice a românilor, care nu mai puteau fi asimilaţi grecilor, ca până atunci, şi puteau beneficia de drepturi civile şi culturale. În aceste condiţii, aromânii aveau posibilitatea să-şi aleagă primarii (muhtarii) în localităţile în care erau majoritari şi să fie admişi în consiliile provinciilor.
O dată cu acordarea iradelei, sultanul a luat şi câteva măsuri pentru a restabili bunele raporturi cu România: a dispus ca Osman Paşa să declare consulului român din Ianina că nici el, nici guvernul imperial nu sunt animaţi de sentimente duşmănoase faţă de români şi i-a eliberat pe cei doi revizori arestaţi. Deciziile administraţiei centrale otomane au fost salutate de oficialităţile de la Bucureşti, care au sărbătorit momentul acordării iradelei ca pe o victorie de răsunet a diplomaţiei române
Presa a marcat şi ea evenimentul, prin articole care au încercat să surprindă însemnătatea actului emis de sultan, dar şi întreaga istorie a relaţiilor româno-otomane din perspectiva problemei românești din Balcani. Sugestive sunt intervenţiile ziarului „Adevărul“, care, după ce prezenta în numărul din 13 mai 1905 şedinţa festivă a Camerei Deputaţilor notând: „Şedinţa de ieri va rămâne memorabilă. Toate pasiunile politice au dispărut şi reprezentanţii tuturor partidelor s-au asociat la sărbătoarea unui succes diplomatic“, adăuga un comentariu, într-un ton la fel de festiv: „E prima oară când am ştiut să ne purtăm cu vrednicie“. La rândul lui, ziarul „Universul“ scria că: „E de netăgăduit că ne aflăm în faţa unui mare eveniment care încoronează munca neobosită de ani de zile a României sub înţeleapta conducere a Regelui Carol“. Evident că atât presa cât şi guvernanţii au încercat să sublinieze mai ales rolul şi importanţa României în rezolvarea crizei cu Imperiul Otoman şi implicit a situaţiei comunităţii aromâne. Nu au lipsit, însă, nici elogiile aduse puterilor europene, care au sprijinit diplomaţia română şi a căror implicare, în opinia noastră, a fost decisivă pentru soluţionarea problemei.
Astfel, în discursul rostit în Camera Deputaţilor, Ion I.C. Brătianu declara „Am luat cuvântul pentru a ne felicita de acest rezultat. A ne felicita întâiu pentru situaţiunea românilor din Macedonia, a ne felicita, de asemenea, pentru relaţiile noastre amicale cu Imperiul Otoman. […] Exprim recunoştinţa noastră Sultanului şi Puterilor amice pentru concursul călduros pe care ni l-au dat“.
La rândul lui, generalul Iacob Lahovary spunea, cu acelaşi prilej, că; „România trebuie să fie recunoscătoare către Majestatea Sa Sultanul pentru bunăvoinţa ce a arătat populaţiei credincioase de neam român. Aduc omagiul meu de recunoştinţă şi Marilor Puteri, care au dat sprijinul lor puternic statului român“.
Ziarul „Adevărul“ scria şi el într-un articol că, din declaraţiile generalului Lahovary şi „din cele ce au transpirat până acum“, rezulta că pentru tranşarea diferendului toate puterile ne-au dat concursul, Germania şi Italia remarcându-se prin insistenţă deosebită, iar Austro-Ungaria prin concursul pasiv. Articolul a surprins destul de fidel realităţile, evidenţiind atitudinea rezervată a Vienei pe toată durata disputei diplomatice, dar uitând să menţioneze rolul deosebit al Rusiei.
Succesul diplomatic al României a fost sărbătorit şi pe străzile capitalei, unde câteva mii de bucureşteni s-au adunat în piaţa Sf. Gheorghe, pentru a-şi exprima bucuria. Însoţiţi de muzică militară şi purtând steaguri, manifestanţii au pornit pe Calea Victoriei până la Palatul Regal, unde au strigat „Trăiască Regele! Trăiască România!“ şi de acolo mai departe spre locuinţa premierului Gh. Gr. Cantacuzino şi spre sediul Legaţiei Otomane44. De asemenea, „Asociaţia generală a studenţilor români“ a convocat o întrunire la Sala „Dacia“ pentru a-şi manifesta bucuria pentru acordarea iradelei, de acolo plecând spre Legaţia Italiană, apoi la Palatul Regal, la Legaţia Germaniei, la cea Otomană şi la casa ministrului de externe. Manifestări similare au avut loc şi la Constanţa .
Recunoaşterea comunităţii românești ca etnie distinctă în Imperiul Otoman a reprezentat, în acelaşi timp, şi o puternică lovitură dată propagandei elene din Macedonia şi politicii externe dusă de Atena. Până în 1905, guvernul grec se folosise de statutul juridic ambiguu al aromânilor, care erau incluşi în miletul rum, pentru a-şi subordona această comunitate şi pentru a justifica astfel pretenţiile asupra sudului Macedoniei, în baza dreptului natural şi istoric.
Ca urmare, guvernul de la Atena a adresat o notă Imperiului Otoman şi puterilor europene, prin care protesta împotriva iradelei, iar Patriarhul de la Constantinopol l-a vizitat personal pe Marele Vizir pentru a-şi exprima nemulţumirea.

Drepturile acordate aromânilor şi actul emis de sultan au iritat şi mai mult spiritele în Macedonia, unde bandele greceşti şi-au intensificat acţiunile violente asupra aromânilor, iar tensiunile dintre statul român şi cel grec s-au transformat într-un conflict diplomatic deschis, ce a debutat în 1906.

Iată, aşadar, că prevederile iradelei de la 10 mai 1905 au generat transformări atât la nivelul comunităţii aromâne, din perspectiva rolului ei şi a poziţiei în cadrul Imperiului Otoman, cât şi a raporturilor statului român cu celelalte state balcanice. Prin actul sultanului din 1905 românilor le-au fost recunoscute toate drepturile unui milet, cu excepţia celui de a avea un lider propriu şi, spre deosebire de ordinul viziral din 1878, care le oferea doar posibilitatea de a înfiinţa şcoli proprii, iradeaua lui Abdulhamid II recunoştea dreptul românilor de a se constitui în comunităţi şi de a-şi alege primari şi consilieri.
Aceste prevederi erau de mare însemnătate, întrucât aromânii puteau participa la viaţa publică a Imperiului Otoman, îşi puteau spune şi impune părerea în cadru instituţionalizat, luau parte la decizii şi aveau şansa să-şi apere şi să-şi promoveze interesele. În plus, ei beneficiau de dreptul de a-şi utiliza limba maternă în Şcoală şi Biserică, ceea ce reprezenta un avantaj în lupta pentru păstrarea specificului etnic şi un câştig însemnat în disputa cu grecii, a căror autoritate şi proiecte naţionale erau serios ameninţate.

Adaptat după:
http://adxenopol.academiaromana-is.ro/xenopolitana/xeno_06/xeno_06_11.pdf

Sursa: rgnpress.ro/