Icoana eretică papistașă ce reprezintă erezia „inimii sacre”
De la minutul 16:42 la 17:16 zice:
„Hristos S-a înălțat la Cer ca să ridice întru slavă firea omenească pe care a asumat-o. Și dacă singurul lucru nou sub soare a fost Dumnezeu-Omul,singurul lucru nou în Ceruri este inima lui Iisus din umanitatea Lui din Sfânta Treime.”
Predică ținută pe 16 iunie 2024, cu ocazia resfințirii bisericii bucureștene Zlătari, după lucrările de renovare.
Așadar pseudo-fericitul din Deal ne spune că singurul lucru nou în Ceruri este inima lui Iisus. Doar inima, nu tot trupul, căci zice „SINGURUL”.
Oricum, noi în Ortodoxie nu-L putem cinsti pe Dumnezeu numai cu trupul, adică nu puteam despărți umanitatea de dumnezeirea Sa.
Dar într-adevăr, odată cu întruparea și înălțarea la Cer, Dumnezeu Cuvântul adică a doua Persoană a dumnezeirii, șade în Sfânta Treime cu Trupul Său dobândit pe pământ și înviat din morți.
Dar în Sfânta Treime noutatea este tot Trupul lui Iisus, nedespărțit de dumnezeirea Sa, NU doar inima, așa cum a afirmat întâistătătorul BOR.
Aceasta este o introducere mai mult sau mai puțin subtilă a ereziei romano-catolice a „inimii sacre” venită pe filieră iezuită, dar fiind în realitate o exprimare a ereziei nestoriene.
Ce este erezia „Inima sacră” (Sacré Coeur De Jésus) și de ce este erezie
„…această dogmă este eretică și a fost osîndită de cele două soboare a toată lumea de la Efes (Sinodul III Ecumenic din 431) și de la Constantinopol (Sinodul V Ecumenic din 553). Cel dintîi din aceste soboare întărește a opta anatemă a sfîntului Chiril care îl osîndește pe acela care nu L-ar cinsti pe „Emmanuel” sau Persoana dumnezeiască Iisus Hristos cu o singură cinstire. Al doilea sobor a toată lumea de la Constantinopol zice astfel: „Dacă cineva mărturisește că Iisus Hristos trebuie să fie cinstit în fiecare din firile Sale – așa încît să aducă două cinstiri, una a lui Dumnezeu, iar cealaltă a omului Iisus Hristos, în loc de a-L cinsti cu o singură și unică cinstire pe Cuvîntul întrupat împreună cu firea omenească pe care El Și-a făcut-o a Sa, așa precum Biserica, printr-o tradiție necurmată, a crezut și a păzit totdeauna – acela să fie anatema!”
Așadar nu puteam cinsti pe Iisus Hristos, Dumnezeu Fiul separat după firile sale. Adică firea umană n-o putem cinsti separat sau firea dumnezeiască separat.
Cu atât mai putin am putea cinsti un organ al Trupului Mântuitorului separat, cum este cazul de față cu… inima. Dar nici plămânii, nici rinichii, creierul etc…
Pentru un om cu mintea întreagă este clar că acest fel de „cinstiri” sunt niște aberații eretice.
Cum a apărut această erezie, nouă în sânul catolicismului papistaș
„Sacra-Inimă a lui Isus” Pentru înțelegerea celor ce vom avea de zis, e nevoie de cîteva cuvinte asupra originii „Sacrei-Inimi”. Cel dintîi teolog care a învățat aceasta a fost un iezuit, la Colombiere, mort în 1682. El era duhovnicul unei monahii din congregația zisă „a Arătării [lui Iisus?]”, Maria Alacoque. Părintele la Colombiere a primit de la această penitentă a sa o mulțime de „revelații” scrise, care trecură din hîrtiile acesteia în mai multe publicații iezuite și în Viața Mariei Alacoque, publicată de Languet, episcop de Soissons, iezuit și el. Cînd Languet publică aceste scrieri, ele pricinuită un așa de mare scandal încît – în unire cu fratele său, preot la Saint Sulpice din Paris – el se grăbi a le face să dispară. Cu toate acestea, cîteva exemplare se vînduseră și după ele apăru o traducere italiană, pe care Papa Clement al XIV-lea o osîndi numaidecît, în 1772. (Maria Alacoque, monahie din Paray-le-Monial, în dioceza Autun-ului, murise din 1690.)
Din aceste date, se vede că cinstirea „Sacrei-Inimi” nu coboară la o prea mare vechime, de vreme ce la sfîrșitul veacului al optsprezecelea papalitatea încă nu-i era binevoitoare. Dar, de la această epocă înainte, iezuiții se puseră atît de bine pe treabă încît cultul acesta, care avea predilecția lor, făcu repezi progrese. Scopul lor vădit era de a statornici erezia nestoriană1, pe care o propovăduiau în scris doi dintre părinții lor, Hardoin și Berruyer. În vreme ce episcopii, uniți cu papa, osîndeau operele acestui din urmă scriitor, bunii părinți iezuiți făceau să se publice în taină o a doua ediție2. Dar, neputînd a nesocoti pe față autoritatea eclesiastică printr-o învățătură teologică vădit eretică, ei recurseră la „devoțiune” [„pietate”, evlavie] pentru a strecura greșeala lor sub o înfățișare pioasă și, prin istorisirile lor supranaturale, îi dădură ca un fel de consfințire dumnezeiască: astfel, Berruyer fu părăsit și părintele la Colombiere cu a sa Maria Alacoque îi conduseră mai de-a dreptul la același scop.
Maria Alacoque mărturisea că ei i se arătase cinstirea „Sacrei-Inimi”. Într-o zi, pe cînd era la rugăciune înaintea Sfintelor Taine [?], „Isus” îi zise, arătîndu-I inima Sa, că cere de la ea ca ziua de vineri după Sărbătoarea Sfintelor Taine [?] să fie închinată cinstirii inimii Sale, ca răsplată a dovezilor de dragoste pe care El le dăduse oamenilor. „Vorbește – ar fi urmat El – cu servitorul Meu părintele la Colombiere, iezuitul. Spune-i din partea Mea să lucreze cît îi va fi cu putință ca să statornicească această cinstire, pentru a face plăcere inimii Mele.” Maria Alacoque îi mărturisi părintelui la Colombiere misiunea dumnezeiască pe care o primise și adăugă: „Isus Christos speră mult de la Compania voastră!”
Compania iezuiților, după ce și-a delegat astfel din partea lui „Isus Christos” misiunea de a statornici cinstirea „Sacrei-Inimi”, lucră întru aceasta prin toate mijloacele sale obișnuite. Mai întîi, „revelațiile” se înmulțiră, dacă este să credem părintelui la Colombiere și istoricului Languet. După dînșii, Maria Alacoque petrecea nopți întregi „în convorbiri amoroase cu prea-iubitul său Isus”. O dată, El îi îngădui de a-și rezema capul pe pieptul Său și îi ceru inima sa. Ea consimți; atunci Iisus îi luă inima, o puse într-a Sa [?!], pe urmă i-o înapoie. De atunci, ea simți o durere necurmată în partea pe unde ieșise și intrase inima sa. Iisus o sfătui de „a-și lăsa sînge cînd durerea ar apuca-o prea tare”. Maria Alacoque își dădu inima lui Isus printr-un act scris în bună formă, pe care îl semnă cu sîngele său în chipul acesta: „Sora Margareta Maria, ucenică a dumnezeieștii iubiri a adorabilului Isus.” În schimbul acestui act, Isus îi făcu un altul prin care o hotărî moștenitoare a inimii Sale în timp și în veșnicie: „Să nu-ți pară rău! – îi zise El. Îți îngădui de a dispune de dînsa după placul tău. Tu vei fi jucăria [?!] bunei Mele plăceri.” La aceste cuvinte, Maria Alacoque luă un cuțitaș și scrise (cu el) pe pieptul său numele lui Isus „în caractere mari și adînci”.
…………….
Pentru a vedea că inima trupească a lui „Isus” este în realitate obiect al cinstirii [adică idol], e de ajuns a arunca o căutătură de ochi pe întîia carte ce îți iese înainte legată de această cinstire. În toate litaniile și rugăciunile către „Sacra Inimă”, [cinstitorul ei] îi vorbește ca unei ființe osebite. De pildă, putem citi [în acele cărți] așa: „Inimă a lui Isus, bogată către cei ce te invocă! Inimă a lui Isus, iertarea păcatelor noastre – etc., etc. – mijlocește pentru noi!”Cinstitorul ei o invocă în Cer, în Euharistie, pretutindeni unde este „Isus Christos”; ea are rugăciunile ei osebite; cinstitorul ei face dintr-însa un obiect osebit pe care îl dă Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh; el vorbește despre „palpitațiile” și „dilatarea” ei; mărturisește că ea s-a alcătuit din sîngele lui David, că este țesută din fibre de o gingășie deosebită, că mișcarea ei este lină etc.9
………
Insistențele iezuiților s-au lovit de refuzul papilor de a insituti o asemenea sărbătoare. Dar u insistat… n. admin.
Doi papi, amici ai iezuiților, Clement al XI-lea și Clement al XIII-lea, făcură cele dintîi pogorăminte. Acesta din urmă făcu să i se adreseze scrisori de la cîțiva episcopi Polonezi; zise că a primit una și de la Filip al V-lea, regele Spaniei; care, fiind înștiințat despre aceasta, mărturisi că zisa epistolă era apocrifă. Părtași în întunecosul complot erau iezuiții, papa și ministrul său Torregiani. Cu toate acestea, Clement al XIII-lea nu îndrăzni să înființeze o sărbătoare în cinstea inimii materiale a lui Iisus Hristos; el autoriză numai, în 1765, o sărbătoare în cinstea inimii simbolice, adică a iubirii Mîntuitorului pentru oameni. Cu toate acestea, decretul său a fost înțeles în sensul cultului dat inimii materiale de Fumel, episcop al Lodevei. Roma interveni prin glasul canonistului Blasi, care publică în 1771 o dizertație în scopul de a hotărî că nu este îngăduit cultul inimii materiale. De atunci, papa Pius al VI-lea făcu o declarație analoagă.
Aceasta dovedește limpede că Roma nu-și făcea nicicum iluzii asupra naturii cultului cel nou și asupra ereziei pe care acest cult o acoperea.Spre a scăpa de această învinuire, „adoratorii” inimii crezură a fi bine să spună că ei „adoră” inima ca fiind unită ipostatic cu dumnezeirea [lui Hristos], neluînd seama că vorbeau ca și Nestorie, care îl cinstea pe „cel văzut [Iisus Hristos omul] din pricina Celui nevăzut [Dumnezeu-Cuvîntul]”. Într-adevăr, inima materială era totdeauna în ochii cinstitorilor ei obiectul nemijlocit al cultului celui nou. […] În sfîrșit, coborîndu-ne la obîrșia acestei cinstiri, este vădit că inima materială este obiectul exclusiv al cultului lor. Părintele Galifet o mărturisește în chipul următor: „Este vorba despre inima lui Isus Christos în însemnarea sa proprie și firească, și nicidecum metaforic
……..
După Revoluția Franceză, cinstirea „Sacrei Inimi” ajunse punctul de unire al tuturor acelora care se mărturiseau a fi pentru „tron și altar”; se întemeiară vaste asociații semi-politice, semi-religioase; cultul „Sacrei Inimi” căpătă astfel o nouă însemnătate și, cu cît se întindea, se întărea tot mai fățiș în sensul nestorian. Papii intrară pe aceeași cale. Indulgențele fură acordate din belșug noului cult, cu îndreptățirea că acesta urma să biruie necredința (ca și cînd cei care s-ar lepăda a fi următori lui Iisus Hristos ar ajunge următori ai Mariei Alacoque).
…….
În zilele noastre, Maria Alacoque a fost așezată în catalogul sfinților de Pius al IX-lea. Această „beatificare” este încuviințarea nemijlocită a „revelațiilor” și a „dogmei” sale. Iar…
Roma a părăsit deosebirile teologice ale lui Clement al XIII-lea și ale lui Pius al VI-lea, pentru a mărturisi inima materială a lui Iisus Hristos ca vrednică de cinstire fără nici o privire la Persoana dumnezeiască, potrivit cu „dogma” Mariei Alacoque, explicată de La Colombiere, Galifet, cei doi Languet (de Sens și de la Saint Sulpice din Paris), Fumel și sute de alți „doctori” cordicoli.
……
Cordicolii (adoratorii „inimii sacre”) caută să scape de această osîndire (a anatemei date de Sinodul III Ecumenic), zicînd că cinstirea lor se adresează inimii din pricina unirii ipostatice a omenirii [Mîntuitorului] cu dumnezeirea [Sa]. Nestorie alerga la același vicleșug, după cum îi imputa Teodot al Ancyrei la sinodul de la Efes, dar această viclenie nu i-a împiedicat pe Părinți să-i osîndească greșelile, căci el nu se folosea de aceasta decît pentru a ascunde despărțirea pe care o făcea în persoana unică a Cuvîntului întrupat.
Biserica Romană desparte în două nu numai persoana unică a Cuvîntului pentru a da fiecăreia din cele două firi o cinstire deosebită, ci desparte și însăși firea [Lui] omenească pentru a cinsti osebit inima materială a lui Iisus Hristos;ea merge așadar mai departe decît însuși Nestorie și erezia ei este încă și mai monstruoasă.
Note 1 Nestorie s-a împotrivit învățăturii creștine care zice că în Iisus Hristos sînt două firi, dumnezeiască și omenească, unite într-o singură persoană. El n-a îndrăznit, ca vechii gnostici, să spună pe față că în Iisus Hristos sînt două persoane, dar a dat fiecăreia din cele două firi (ale Lui) o stare atît de deosebită, încît de aici cineva putea foarte bine să tragă încheierea că el socotea fiecare dintre firi ca fiind a unei persoane osebite. El merge pînă la a despărți într-atît firea omenească de aceea dumnezeiască (a Mîntuitorului Hristos) încît pretinde că dumnezeirea (Lui) trebuie cinstită osebit de omenirea Lui. Dar, dacă în persoana unică a lui Iisus Hristos s-ar putea despărți omenirea de dumnezeire, este foarte vădit că această omenire nu ar fi vrednică de cinstirea ce e datorată doar lui Dumnezeu; căci, despărțită de dumnezeire, omenirea (Mîntuitorului Hristos) este zidire, iar nu Dumnezeu. La acestă urmare tindea Nestorie, care voia să facă din omul Iisus Hristos o persoană omenească deosebită de Persoana dumnezeiască. (n. aut.)
Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism 