Pomenirea părintelui ieroschimonah DANIIL SANDU TUDOR de la Rarău – 17 noiembrie

 

  • Născut: 22 Decembrie 1896
  • Locul nașterii: București
  • Ocupația la arestare: ieroschimonah
  • Întemnițat timp de: 8 ani
  • Întemnițat la: Canal, Aiud
  • Data adormirii: 17 Noiembrie 1962
  • Locul înmormântării: Aiud, Râpa robilor

 

 

 

 

 

 

„Te-ai tras din veac si lume în taina sihastriei,
Râvnind sa fii un simplu ieroschimonah.
Dar harul te urmeaza: si peste plai valah
Te unge Însusi Duhul vladica-al poeziei”
– Vasile Voiculescu despre pr Daniil Tudor

O minune a părintelui Daniil în închisoare

Părintele Augustin de la Aiud ne oferă o importantă mărturie despre sfinţenia Cuviosului Daniil Mărturisitorul:

„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă.

Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui.

După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.

După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.”

(Mărturia Pr. Augustin făcută în emisiunea Semne – ”De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?”, realizată de Rafael Udrişte și difuzată de TVR în 11 octombrie 2008)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Reclame

ŞAPTE PREOȚI și IEROMONAHI ROMÂNI AU ÎNTRERUPT POMENIREA IERARHILOR CARE AU SEMNAT EREZII la sinodul tâlhăresc din Creta. Părintele CIPRIAN-IOAN STAICU este printre ei

AXIOS!

VREDNICI SUNT! 

Preoții și ieromonahii mărturisitori au strâns rândurile și chiar s-au înmulțit. 

Alături de ieromonahii Macarie Banu, Atanasie Parfeni (ambii de la Schitul Oituz) și Grigorie Sanda (de la Mânăstirea Lacu Frumos),  au mai venit încă trei preoți de mir și un ieromonah: pr. Claudiu Buză (din Urziceni), pr. Ciprian-Ioan Staicu (slujitor la catedrala din Sfântu Gheorghe – Covasna), pr. Ioan Miron (din Turdaș, județul Cluj) și ieromonahul Serafim Raicea (de la Mânăstirea Petru Vodă). 

Iată scrisoarea de mărturisire și de oprire în comun a pomenirii a celor șapte, din 16 noiembrie 2016:

sinodul-panortodox-anulat

 

Expresia conștiinței noastre

Ca urmare a celor petrecute la adunarea inter-ortodoxă din Creta (iunie 2016), conștiința noastră ortodoxă și responsabilitatea de păstori ne-au îndemnat să transmitem următoarele:

1. Am oprit pomenirea la sfintele slujbe a ierarhilor români care au mărturisit public, prin propria lor semnătură, pan-erezia ecumenismului, pentru că dorim să respectăm cu acrivie învățătura dogmatică și Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe, care ne legitimează această atitudine (conf. Canonului 15, Sinodul I-II Constantinopol).

2. Rămânem în Biserica Ortodoxă Română și nu o vom părăsi niciodată.

3. Nu ne dezicem de Biserica Ortodoxă Română, ci doar ne îngrădim de pan-erezia ecumenistă și de promotorii ei: ierarhi, monahi și mireni.

4. Mărturisim că unitatea Bisericii este dată doar de Adevărul-Hristos, iar pseudo-unitatea impusă de ecumeniști se sprijină doar pe minciuni și erezie.

5. Datorită Capului Unic și Infailibil al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, Harul Dumnezeiesc este prezent și lucrător în Biserica Ortodoxă Română, spre mântuirea poporului dreptcredincios, în pofida abaterilor dogmatice inadmisibile ale unora dintre păstorii ei.

Scopul întreruperii pomenirii ierarhului este îngrădirea necesară de erezie, osândirea acesteia, ca semnal de alarmă pentru trezirea conștiinței poporului. Există marele pericol al pierderii Harului Dumnezeiesc prin extinderea și generalizarea ereziei. Așadar, este imperios necesar pentru mântuire delimitarea clară de ecumenismul propovăduit de adunarea din Creta cât și de orice altă erezie.

Ca mădulare ale Bisericii Ortodoxe Române, solicităm ca punctul nostru de vedere să fie prezentat în mass-media bisericească, lansând pe această cale invitația la un dialog edificator.

În frica lui Dumnezeu și cu dragoste, către pliroma Bisericii Ortodoxe Române.

Semnatari:

Ieromonah Macarie Banu

Ieromonah Grigorie Sanda

Ieromonah Atanasie Parfeni

Preot Buză Claudiu

Ieromonah Serafim Raicea

Preot Ciprian Ioan Staicu

Preot Ioan Miron

Sursa: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/

Aici puteţi vedea documentul integral, în original: 

AUREL STATE – un erou în lagărele din URSS și în temnițele comuniste

  • Născut: 29 Aprilie 1921
  • Locul nașterii: Godeni, Argeș
  • Ocupația la arestare: profesor
  • Întemnițat timp de: 18 ani
  • Întemnițat la: Vorkuta, Oranki, Karaganda, Uranus, Văcărești, Jilava, Pitești, Oradea și Aiud
  • Data adormirii: 17 Noiembrie 1983
  • Locul înmormântării: Godeni
  • Carți:
    • Drumul crucii. Amintiri de pe front și din gulaguri 

Aurel State – omul care a scris o pagină glorioasă în istoria poporului român

Pușcăria Aiudului îi cunoștea pe Nae Cojocaru și pe Aurel State ca pe doi inși pe care nici Nordul Siberiei lui Stalin, nici torturile anchetatorilor români după aducerea în țară, nici argumentele ”științifice” ale lui Maromet, Goiciu sau Gheorghiu – directori notorii de pușcării – nu-i putuseră convinge să-și facă autoanalize critice, reeducări, cereri de clemență, sau să regrete că fuseseră, sau mai erau încă, legionari.

Crainic îi știa și el, căci, în Aiud, cine nu auzise de ei? Doar nea Petrică Țuțea era dintr-un sat aproape lipit cu al lui Aurel State, așa că cine-l cunoștea pe Țuțea, îl cunoștea și pe State. Iar cine-l cunoștea pe State, îl cunoștea și pe Nicolae Cojocaru, cu toate că acesta era dobrogean.

Epopeea lor siberiană îi înfățișase ca pe doi siamezi, iar NKVD, neștiind cum să scape de ei, deși-i condamnase la moarte albă, în temnițele Nordului de gheață, unde intemperiile nu reușiseră să-i răpună, îi livrase Securității românești. Învinuirea: crimă de război, pentru care urmau să plătească în țară.

Și-au plătit-o cu vârf și îndesat. Într-un mod de legendă, în care, pentru amândoi, miracolul se împletise de multe ori cu norocul. (…)

[La Aiud, Nae Cojocaru] fu pus sau sfătuit de prieteni ”înțelegători” să-și facă autoanaliza.

– Ce să-mi fac? se miră el, atunci când unul se dăduse mai aproape de el ca să-l convingă. Autoanaliza? Ce-o mai fi și aia?

– Ai să vezi tu, Nae! îi strigă Aurel State, strecurat printre cei care se adunaseră să-l vadă și să-l audă.

Și ochii lui se-nfipseră în cei ai lui Nae ca două fulgere, așa că Nae se întrebă ce voia, oare, să-i comunice tovarășul de ”baladă siberiană” cu care nu se mai văzuse de când fusese aduși din prizonieratul rusesc.

Dar ce voia să-i spună State nu mai apucă să audă, căci grupul adunat în jurul lor fu spulberat de gardieni și fiecare fu dus spre ”locul” dinainte stabilit. Nae Cojocaru la celular și Aurel State la Zarcă, la recalcitranți, la fanatici, la ”neînțelegători”.

Privilegiile unor deplasări în închisoare, ca pentru Țuțea, Pandrea, Crainic, Gyr și încă unele ”mărimi” nu le aveau și muritorii de rând.

Dar pe Aurel State nu-l priveau privilegiile altora. Îl obseda doar Nae Cojocaru.

Ce se va alege de el văzând ce i se ”oferă” și prin ce trebuie să mai treacă? Va rezista oare noilor tentații ale Aiudului? Cântecelor de sirenă ale celor de mai sus decât Crăciun, sau va cădea înfrânt, la limita puterilor sale atât de încercate?

Știa doar prea bine că omul este o cantitate finită de posibilități. Lunga-i experiență de front și de prizonierat îl învățase multe…

Plecase pe frontul de Răsărit ca voluntar, la vârsta de 20 de ani, cu gardul de sublocotenent de infanterie. Își amintea, răscolindu-și trecutul, că un colonel profesor la școala militară le spusese odată infanteriștilor: ”Voi, dragii mei, voi, infanteriștii, aveți onoarea să priviți, primii, dușmanul în ochi!”

Cumplită onoare! Avusese parte de ea de atâtea ori, ca și de ochii atâtor dușmani – ruși, uzbeci, mongoli, ucraineni, bașkiri, ciucci… Ba chiar și de evreii unui politruc, la asediul Sevastopolului. Și ce reacții diferite, la fiecare! Tăcere la unii, tristeți la alții, disperare la mulți, încercări de sinucidere, și multe blesteme la adresa politrucilor care-i împingeau de la spate, aruncându-i în luptă.

Foarte puțini avuseseră curajul să înfrunte umilința prizonieratului cu demnitate și resemnare. Stări pe care le trăise și le încercase și el de atâtea ori. (…) Și pe el favoarea sau norocul îl condusese pe drumul prizonieratului.

Spre nordul înghețat al Vorkutei (din fericire mai apropiat decât Kolîma), apoi spre arșița de foc a deșertului Karaganda, în care erau altfel de lagăre. Îngheț în cele din Nord, cu istoveală în minele de turbă, iar în cele din Karaganda cu sete, foame, sudoare și disperare.

Pe toate le încercase și din toate gustase, dar nu după pofta inimii lui, ci după cea a învingătorilor…

Câte anchete, în acele spații nesfârșite, câte greve ale foamei și câtă luptă cu aparatul represiv care-i stigmatizase drept ”criminali de război”.

Pentru ca, în final, livrați patriei mame (după cinci spre zece ani de prizonierat), să-nceapă calvarul Gherlei, al Jilavei și al Aiudului, cu tot suplimentul de tortură al anchetelor autohtone.

De departe cel mai greu, pentru că, voind să-i pună capăt, într-o zi, sărise-n gol de pe acoperișul Uranusului (planeta penitenciară de pe strada bucureșteană cu același nume), pe caldarâmul de beton al curții interioare.

Peste o sută de fracturi de oase, în tot corpul. Luni de comă până la un nou proces, cu pedeapsă de ispășire. Nu scăpase de nimic și trecuse prin toate cu capul sus. Nu coborâse nici o clipă ștacheta de ”cavaler fără frică”: nici în Nordul Siberiei, nici în deșertul Karagandei și nici atunci când, sprijinit în două cârje mizerabile, se târa prin curțile Aiudului, de la Zarca unde era izolat, până la ședințele deschise ale celor ce înțeleseseră să-și facă autoanaliza. Exemple de supunere și de capitulare care nu-l puteau strămuta dintr-ale sale. Își dăduse sângele pentru Patrie și nu mai avea nici un rost să verse și cerneală pentru ea.

Rezistase la atâtea, pe meridiane îndepărtate, doar nu era să capituleze la Aiud! Să le dea dreptate celor care n-o aveau? În nici un caz! Curtea supremă pentru el era Judecata din Urmă: Judecata Absolută din care, după saltul în gol, zărise ceva: un fel de consiliu la care fusese dus, străbătând o ceață de Geneză, de către o ființă nevăzută, până în fața unor bătrâni cu incerte bărbi albe. Un singur glas auzise: ”Pe acesta, duceți-l jos, nu i-a sosit vremea!” Nu putea uita această hotărâre și mult îi dăduse de gândit.

Dar numai lui, nu și lui Nae Cojocaru la care ținea atât de mult și pentru care se și frământa. Putea-va trece cu bine ispita? Îl mai țineau oare puterile atât de slăbite de ultima încercare de la Gherla? și cum să-l ajute, în cazul în care…?

Administrația nu-i lăsa împreună și se temea. Se temea, pentru că, în singurătate, chiar și eroul poate cădea. Doar sfinții nu, dar… Nae nu intra în categoria lor. Din omul viu, ar fi fost o greșeală să-și facă idol. Nici din sine nu-și făcuse, necum din cine l-ar putea dezamăgi. De aceea se temea…

Și se temu până ce, într-o bună zi, se pomeni cu Nae în celulă. Îl trimisese administrația ca să-l convingă pe el, Aurel State, să cedeze, să înțeleagă și să-și recunoască greșeala de a fi fost legionar și luptător pentru Hristos.

De cum îl văzu în celula lui, Aurel îi înțelese rostul vizitei. Nu spuse nimic și așteptă să deschidă Nae gura.

Doar că Nae, în loc să vorbească, sări la el plângând și-l îmbrățișă. Iar Aurel, proptindu-se în cele două cârje ce-l susțineau, îi întinse obrazul. Prea-i era drag și prea multe înfruntaseră împreună!

– Iartă-mă! spuse Nae. N-am venit să te conving, ci doar să te îmbrățișez și să recunosc că m-ai depășit. Vorkuta și Karaganda, lagărele tale, au fost mai cumplite decât Kolîma mea…

Când Simion Ghinea îi aduse la cunoștință lui Petre Țuțea ce se întâmplase la întâlnirea dintre Nae Cojocaru și Aurel State, bătrânul exclamă: ”Ăștia doi, da! Au scris o pagină glorioasă în Istoria poporului român!”

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 157-164)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net