BIRUITORUL TORTURILOR COMUNISTE – Monahul MARCU ( Costantin Dumitrescu) de la Sihăstria – 28 februarie

Cuviosul Mărturisitor Marcu Dumitru https://www.fericiticeiprigoniti.net/images/marturisitori/marcu-dumitru/marcu-dumitru.jpg

Într-o seară, târziu, după ce îmi terminasem as­cultarea, m-am dus ca să mă culc la chilia mea, care era deasupra chelăriei. Şi cum eram într-o stare între trezvie şi somn, am auzit nişte paşi urcând pe scara care dădea către chilia mea.

Şi deodată uşa s-a izbit de perete şi au intrat în chilie mai multi militieni cu un locotenent-colonel. Şi mi-au zis: „Nu mişca! Eşti arestat.” M-au pus într-o dubă a lor, împreună cu Părintele Arsenie şi cu altii. Nu ştiu cine a mai fost, că eram legati la ochi. Ne-au dus la Rădăuţi, iar in zori de zi am fost puşi din nou în dubă şi am plecat către Ploieşti. Ştiu că era primăvară, căci la o oprire a maşinii, când ne-au dat jos, oamenii prăşeau po­rumbul prima dată [era iunie 1958; la munte porum­bul se face mai tîrziu]. Pe mine m-au oprit la Plo­iești, iar Părintele Arsenie a fost trimis la Bucureşti, în procesul „Rugului Aprins”. M-au băgat în proce­sul prahovenilor (legat de Miti Dumitrescu şi cei­lalti) și m-au anchetat la Ploieşti 18 luni.

Când ne-au luat pe noi de la Slatina, deja ceilalti din proces erau arestati şi trebuiau să confrunte da­tele. Şi ne-au tinut un an şi jumătate numai în anche­tă. Şi ce însemna anchetă pe timpul comuniştilor? Era moarte curată. Că nu se putea răbda. Vezi, s-a scris cîte ceva despre Piteşti sau despre Gherla, dar nu s-au putut scrie toate prin câte am trecut. Din multe motive. Iar mai important decât toate este că nici nu se pot gândi grozăviile care au fost acolo. Nici nu poti să gîndeşti.

Acum mi-am dat seama – Doamne, iartă-mă! – că s-a întîmplat acolo ceea ce au spus Părintii şi ceea ce a spus şi Mântuitorul. Între altele găseşti în Pateric că un frate l-a întrebat pe Avva Ishiron: Dar cei de după noi cum vor fi? Ei vor fi la jumătatea lucrului nostru. Dar cei de după ei?, a întrebat tot fratele. Cei de după ei, zice, nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări atît de mari şi de grozave, în­cît dacă vor rezista la ele vor fi mai mari decât noi în Impărătia lui Dumnezeu. Ei, aşa s-a întîmplat cu Pi­teştiul şi cu celelalte închisori.

Aici s-au petrecut evenimentele cele mai mari le­gate de mântuirea mea şi tot aici au fost interventiile directe ale Mântuitorului, Care m-a cercetat să mă în­tărească cu puterea Sa cea dumnezeiască. La scurtă vreme am avut a doua vedenie, în care am văzut tot grîul acela (care în prima era verde) gata de secerat, galben, copt, fir de fir, cât vedeam cu ochii. Iar în mij­loc o livadă cam de un pogon, cu pomi din 10 În 10 metri. În atmosferă nu era soare, ci tot o lumină dum­nezeiască (sau taborică). Acolo, la distanţă de vreo 40-50 de metri faţă de locul unde şedeam eu, erau do­uă livezi, cu pruni, cu prunele aproape coapte (mai rari, cam la 10 metri unul de altul) şi cu caişi înfloriți, cu flori atît de frumoase că nu păreau a fi pămînteşti. Şi veneau multi oameni să vadă acei caişi înfloriti.

În timp ce eram într-o celulă am avut un vis. Aici in celulă eram doi pe un pat îngust iar dedesubt aveam un calorifer care ardea continuu, pînă şi vara. Eram undeva pe un deal, între Dunăre şi Bucegi. Un deal foarte lin, acoperit de iarbă verde – un verde in­tens, presărată cu flori galbene şi roşii. Iar eu eram dus, în vedenia mea, cu patul pe deasupra ierbii. Era o atmosferă foarte plăcută, ca de primăvară răcoroa­să. Aşa a rânduit Dumnezeu să-mi mai uşurez din chinul caloriferului de dedesubt.Tot în acea cameră unde eram mai mulți, stăteam de vorbă. Aici am întrebat dacă ştie cineva ce este conştiinţa, ce este smerenia, ce este umilinţa, ce este pocăinta1. Doar un evreu a ştiut să-mi răspundă. Răspunsurile, împreună cu ce ştiam eu, le-am verifi­cat mai tîrziu şi erau întocmai cu ceea ce scrisese Ni­chita Stithatos în viaţa Sfintului Simeon Noul Teolog şi în celelalte scrieri ale sale.2

Tot aici în anchetă eram împreună cu un semina­rist din Dîmbovita şi cu un iehovist. Iehovistul ne-a descris un vis al său cu o cioară care intrase în celulă și se aşezase pe geam, iar el a pus mina pe un pistol* din buzunarul seminaristului şi a tras mai multe fo­curi. Ciorii nu i s-a întîmplat nimic. El era nedumerit privind visul şi nu ştia ce să înteleagă. În acea clipă m-a luminat Duhul să-i tîlcuiesc visul (precum Iosif faraonului). Și i-am zis că cioara era diavolul, pe care el nu a avut puterea să-l alunge, fiind lipsit de Harul Sfintului Duh. Mi s-a descoperit mie, care eram ortodox, precum lui Iosif şi lui Daniil, care erau atunci în dreapta credinţă.

De acolo m-au dus într-o celulă alăturată. Aici, în­tr-o cămărută foarte mică era un pat îngust o masă cu un reşou încins dedesubt, şi o chiuvetă. Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu faţa către răsărit, către geamul de afară (era un demisol), am auzit un zgo­mot în spatele meu. M-am întors şi am văzut cum băgaseră (erau vreo trei rânduri de gratii între mine şi ei) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub şi au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc şi să văd stele galbene, albastre şi verzi. Atunci L-am, simtit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumâta­te de metru, dar L-am simtit cu mult mai puternic decât aş vedea cu ochii mei şi aş auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă şi să pulverizez apa prin celulă. Aşa am anihilat praful ucigaş şi am rămas în viaţă.

Tot în acea anchetă am mai trecut prin nişte încer­cări la un pas de moarte: Înainte de a mă duce în ce­lula unde voiau să mă sufoce, am leşinat când l-au adus pe un inginer care era vinăt pe tot corpul din pricina bătăii. Ne-au pus pe noi să-l frecăm peste tot cu spirt, ca să-şi revină, iar eu am leşinat când m-am apucat de lucrul acesta, gîndindu-mă ce dureri groaznice îi provocam. Ei au profitat şi m-au luat pe sus să mă ancheteze şi ziceau între ei: „Gata! L-am dat gata pe Fachiru’!” căci eu eram vânăt de la leşin.

De un lucru, totuşi, am fost biruit: nu puteam su­porta, în nici un chip, să văd pe altii torturati. Am leşinat de trei ori: întâi când m-au chemat să le zic unele lucruri pe care refuzam să le spun, şi atunci au torturat în faţa mea pe un biet om. A doua oară când au adus, de la o anchetă, pe acest creştin întemnitat în aceeaşi celulă cu mine, care era zdrobit, din cap până în picioare fiind vînăt de la multele bâte pri­mite. Gardienii l-au adus cu o cârpă şi o sticlă de ra­chiu, iar detinutii trebuiau să-l frece, ca să-şi revină în fire. Și a mai fost şi întîmplarea cu doctorul Uţă.

M-au dus după aceea în altă celulă unde era un om îmbrăcat în pantaloni kaki (şi mi-a atras atentia acest fapt). Colonelul deschisese geamul să intre ae­rul. L-am întrebat de ce poartă pantaloni kaki, noi. Iar el mi-a zis că fusese procurorul şef al judeţului. Mai înainte fusese calfă la o uzină din Floreşti – Pra­hova. De aici îl luase Securitatea, îl şcoliseră şi îl făcuseră procuror. Îl chema Dumitraşcu.Tot aici am avut un vis-vedenie cu vîrful Omu. Eram acolo, sus, lîngă vîrf, pe un soi de platformă. Și era senin de jur-împrejur şi se vedea câmpia, Du­nărea, marea, tot. Era o lumină strălucitoare, însă de asemenea nu era soare nicăieri. Am văzut deodată un vultur, care se rotea în jurul vîrfului. Iar din ghearele vulturului a ieşit o pasăre albă, un porum­bel, cam ciufulit. Și a venit repede, zburînd, direct din ghearele vulturului, şi mi-a intrat în piept, in partea dreaptă. Aşa m-am trezit, iar partea dreaptă era fierbinte şi eu eram cuprins de o pace adâncă. Mi-am dat seama că fusese Duhul Sfint.

(Pr. Marcu Dumitru – Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 58-64)


1. Aici Părintele Marcu mi-a dat o tâlcuire a sa asupra deose­birii între căinţă şi pocăinţă. Între timp, însă, am aflat o alta, care cu siguranţă l-ar fi bucurat şi pe sfintia sa să o cunoască: Părinţii paisieni au tălmăcit elinescul µFràvoLa cu „pocăinţă”, iar pe µr_TaµéÀELa cu „căintă”. Pocăinţa ar fi, aşadar, schimba­rea lăuntrică către bine, iar căinţa ar fi schimbarea omului vă­zut către binele dumnezeiesc. (n. ed.)

2. Altele sunt lacrimile din pocăinţă şi altele cele vărsate din dumnezeiasca umilință. Pentru că acelea, ca un pârâu înecând şi stricând toate târiile păcatului, iar acestea ca norul asupra hol­delor vin în suflet, şi ca roua pe fân, spicul cunoştinţei crescându-l şi rodindu-l, şi arărându-l mult revărsat purtător de rouă.” (Nichita Stithatos, capul 70 din cele 100 de capete lucrătoare) (n. ed.)

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Citiți și: Pomenirea Părintelui MARCU DE LA SIHĂSTRIA, cel care a învins toate torturile din închisori – 28 februarie

Părintele mărturisitor Marcu de la Sihăstria, cel supranumit de prigonitori „Fachirul”, iar de părintele Cleopa „Ochiul lui Dumnezeu pe pământ” – 28 februarie

Roagă-te pentru noi, sfinte mărturisitorule, părinte Marcu!

 

Reclame

Video – Părintele Simeon Zaharia a reintrat sub ,,ascultare” faţă de ereticii cretani

simeon-2

Părintele Simeon Zaharia s-a sucit iar, de data asta pe motiv de ,,remuşcări”, de ,, lipsa unei gândiri mai profunde”, dar şi din cauză că nu are studii teologice. ,,Mai bine tăceam!”- a mai spus părintele într-un alt interviu şi cu adevărat mai bine tăcea decât să producă şi mai multă tulburare…

Aşadar după ce a declarat că sinodul din Creta este un sinod tâlhăresc (amănunte puteţi vedea aici Părintele SIMEON ZAHARIA de la Sihăstria, duhovnicul lui Teofan: „ACUMA CÂND O SĂ VIE, AM SĂ-I SPUN RĂSPICAT: ÎNALT PREASFINȚITE, TREBUIE SĂ RENUNȚAȚI LA CEEA CE AȚI FĂCUT; NEAPĂRAT! DACĂ NU…, GATA, NU MAI PUTEM: ÎNTRERUPEM POMENIREA!), pe 7 decembrie 2016, Mănăstirea Sihăstria a revenit cu un comunicat de presă în care precizează că membrii Consiliului duhovnicesc al mănăstirii l-au cercetat pe Părintele Simeon şi după ce l-au informat, acesta din urmă s-a liniştit sufleteşte şi a recomandat tuturor pomenirea ÎPS Teofan.

Întreg comunicatul îl puteţi citi mai jos: 

Consiliul duhovnicesc al Mănăstirii Sihăstria s-a reunit în data de 05.12.2016, ca să examineze tulburările care au apărut în unele schituri ale mănăstirii datorită interpretării greşite a hotărârilor Sinodului din Creta din 2016.

S-a constatat că printre cei afectaţi de aceste tulburări a fost şi Ieroschimonahul Simeon Zaharia de la Schitul Poiana lui Ioan, care a fost dezinformat în decursul timpului de către mai multe persoane.

Cu o zi înaintea acestui consiliu, părinţii mănăstirii l-au cercetat pe Părintele Simeon şi i-au pus la îndemână mai multe informaţii şi documente despre Sinodul din Creta, precum şi concluziile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 29 octombrie 2016. Astfel Părintele Simeon a remarcat şi apreciat Concluziile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, că Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe nu a formulat dogme noi, canoane noi sau modificări liturgice, ci a mărturisit faptul că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos. De asemenea, s-a luat act de faptul că textele pot fi explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Explicitarea acestora și redactarea altor documente sinodale cu teme diferite nu trebuie realizate, însă, sub presiunea timpului, ci, în cazul în care nu există consens panortodox, ele trebuie amânate și perfecționate până când se va realiza un consens.

Această informare a dus la buna înţelegere a situaţiei privind consecinţele lucrărilor Sinodului din Creta şi liniştirea sufletească a Părintelui Simeon Zaharia, acesta recomandând tuturor pomenirea Ierarhului său, IPS Teofan.

Consiliul duhovnicesc al mănăstirii noastre, ca reprezentant duhovnicesc al obştii sale, sprijină unitatea Bisericii, pe ierarhul său – IPS Teofan – şi întregul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, considerând nejustificată reacţia unor clerici şi credincioşi de neascultare faţă de Biserică şi de ierarhii săi canonici.

Iar interviul cu mărturisirea lui îl puteţi asculta aici: 

Sursa: http://www.doxologia.ro

 

Comunicat al protosinghelului IERONIM COZMA, duhovnicul părintelui SIMEON ZAHARIA despre adevărata poziție față de întreruperea pomenirii ierarhilor apostați

pr-ieronim

În urma filmului apărut pe internet cu părintele Simeon azi, 30 noiembrie 2016, ca duhovnic a părintelui și ca semnatar al scrisorii adresate IPS Teofan , din 11 august 2016, am avut o mare bucurie în suflet și doresc să aduc câteva precizari legate de părintele:

– această atitudine fermă a părintelui este de fapt poziția cea adevarată pe care a avut-o încă de când a luat cunoștință de proiectele document ale sinodului și până la întâlnirea cu IPS Teofan. De multe ori când mă întâlneam cu părintele îmi cerea informații, neavând acces la internet, despre alte poziții ale părinților din biserica universală.

– părintele Simeon mi-a dat binecuvântare din toată inima pentru scrisoarea „Reactia pliromei la sinodul din Creta“, îndemnând ucenicii să semneze zicând că „în aceasta stă mântuirea voastră”.

– părintele a semnat scrisoarea respectivă în deplină cunoștință, citind integral textul unde era menționat și oprirea pomenirii ierarhului, eu fiind martorul acestui fapt.

– poziția părintelui s-a schimbat în urma întilnirii cu IPS Teofan și a altor întilniri cu pr. exarh Nechifor, pr. stareț Arsenie și cu pr. stareț Hariton de la Petru Vodă, când i s-a cerut prin declarație scrisă să intre în biserica ortodoxă, ca și cum prin semnarea acestei scrisori a ieșit din biserică.

– această schimbare de atitudine a părintelui a fost pentru mine cea mai mare durere pe care am avut-o vreodată, avându-l ca duhovnic aproximatix 23 de ani și avându-l la epitrahil de aproximativ 10 ani. De aceea mă bucur enorm de mult pentru revenirea părintelui și doresc să rămână statornic în aceastăpoziție până la ultima suflare a vieții lui.

      Nădăjduiesc că și părintele stareț al mănăstirii Sihăstria, care în viața civila a fost ucenic al părinteluiArsenie Papacioc, precum și alți fii duhovnicești ai părintelui Simeon din mănăstire vor urma poziția adevarată a părintelui.

Protosinghel Ieronim Cozma 

Sursa: aparam-ortodoxia.ro

Părintele SIMEON ZAHARIA de la Sihăstria (schitul Poiana lui Ioan), duhovnicul lui Teofan: „ACUMA CÂND O SĂ VIE, AM SĂ-I SPUN RĂSPICAT: ÎNALT PREASFINȚITE, TREBUIE SĂ RENUNȚAȚI LA CEEA CE AȚI FĂCUT; NEAPĂRAT! DACĂ NU…, GATA, NU MAI PUTEM: ÎNTRERUPEM POMENIREA!

simeon-2

„SINODUL DIN CRETA ESTE SINOD TÂLHĂRESC! OPERĂ A MASONERIEI, CARE NE URĂȘTE PE NOI ȘI NE VICLENEȘTE!„

Iată că părintele ieroschimonah Simeon Zaharia de la Mânăstirea Sihăstria aduce lămuriri despre retragerea semnăturii sale de pe scrisoarea din vară a mai multor preoți, călugări și mireni către mitropolitul Teofan și către ceilalți ierarhi.

Părintele Simeon de la Sihăstria cedează amenințărilor lui Teofan Savu și își retrage semnătura de pe scrisoarea pliromei ortodoxe

Se pare că ori l-au păcălit și nu a știut prea clar ce semnează, ori a revenit, pentru că de data asta este de acord și cu întreruprea pomenirii ierarhilor eretici, după cum singur spune, iar ce a semnat, la cererea exarhului,trebuie să revizuiască, căci nu își mai aduce aminte ce era scris acolo. 

Se spune că părintele este duhovnicul mitropolitului Teofan și declară că atunci când va veni la el o să-i spună:

Inalt Prea Sfințite, trebuie să renunțați la ceea ce ați făcut; neapărat! Dacă nu…, gata, nu mai putem: întrerupem pomenirea!

Important este că părintele Simeon este alături de ceilalți părinți mărturisitori:

Transcriptul interviului: 

  • Ce să facem părinte în vremurile acestea?

Pr: – Păstrăm ceea ce am moştenit de la înaintaşii noştri, strămoșii noștri. Nu, nu părăsim nimic, ceea ce-i drept, ceea ce-i stabilit de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice îi lege. O păstrăm, da, cu orice preţ! Chiar cu preţul vieţii.

  • Şi dacă se aduce ceva nou în credinţă?

Pr.:  – Nimica nu primim nou. În materie de credinţă nu se face niciun compromis. Nimic nu se face. Credinţa e la bază. Şi chiar temelia și celorlalte dragostea, nadejdea; credinţa, nădejdea și dragostea. Dacă credinţa îi dreaptă şi sfântă, după Sfinţii Părinţi, după hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, atunci şi dragostea şi nădejdea au aceeaşi putere. Sunt virtuţi teologice.

  • Cu sinodul din Creta ce spuneţi?

Pr.: – Sinodul din Creta este sinod tâlhăresc. Da. E tâlhăresc. Operă a masoneriei, care ne urăşte pe noi şi ne vicleneşte.

  • Dar despre căsătoriile mixte între ortodocşi şi ceilalţi eretici?

Pr.: – Nu se poate. Cunosc o căsătorie cu un catolic, întâi l-o făcut ortodox, l-o botezat, la dumneavoastră s-a întâmplat asta, Ştefan acela care o luat-o pe fiica lui Vasile Carcea. Aşa s-a procedat foarte bine. După ce s-a făcut ortodox s-a cununat ortodox, şi acuma… el o mărturisit că ,,nici nu vă pot spune ce am simţit eu,,.

– Intrarea în botez s-a făcut prin afundare?

Pr.: – E adevărat asta?

  • Da, da…

Pr.: – O simţit că de abia atunci o fost cum trebuie.

  • Dar, despre ecumenism ce părere aveţi? Slujbele acestea…

Pr.: – Ecumenismul şi Consiliul Mondial al Bisericilor, două vicleşuguri masonice jidoveşti, care atacă Sfânta şi Dreapta Credinţă.

  • Căderea spre erezie este doar la Potir sau şi înainte de Potir?

Pr.: – Da… este şi… Dar, culmea, când te împărtăşeşti cu ereticii e culmea greşelii.

  • Dar erezia începe înainte de împărtășire (ortodox cu eretic – n.n.)?

Pr.: – Sigur că da.

  • Recunoaşterea lor ca având taine.

Pr.: – Da. De asta fraţilor, nu părăsim cre…, trebuie să păstrăm (credinţa – n.n.) cu cea mai mare sfinţenie. Nu este mântuire. În afară de Biserică nu există mântuire.

  • Dar despre papa şi despre catolici?

Pr. : – Papa este eretic ca orice… Orișice erezie… şi papa intră şi el – toate sunt erezii, cu adaosul, cu purcederea şi de la Duhul Sfânt (vrea să spună cu „purcederea„ și de la Fiul a Duhului Sfânt, așa cum zic papistașii – n.n.), cu imaculata concepţie şi cu azimele şi cu indulgenţe şi cu toate inovaţiile lor. Sunt eretici, eretici şi eretici.

  • Şi cu purgatoriul…

Pr. : – Da.

     Pr. : – Sunt eretici, eretici şi eretici.

  • Părinte nu v-am filmat în ascuns. Ca să ştie… cei care aud spun aici că n-am filmat în ascuns. (Am filmat)… cu acordul sfinţiei voastre.

Pr. : – Da.

  • Spuneţi acuma

Pr. : –  Da. Vreau să spun declaraţia pe care am dat-o  la cererea părintelui exarh Nichifor de la Mitropolie… nu o fost destul de  corectă.

  • Dar de ce nu a fost corectă ?

Pr.: – Nu mai ţin minte, că la vârsta asta e foarte greu să ţin minte tot. De aceea trebuie să o iau din nou, să o revizuiesc să vedem ce trebuie scos de acolo.

  • Asta am filmat cu acordul sfinţiei voastre, ca să se ştie.

Pr.: – Da.

Pr: – Sunt hotărât, până la ultima suflare să lupt pentru sfânta noastră credinţă ortodoxă, dreaptă și sfântă şi mântuitoare.

  • Pentru tinerii din ziua de azi ce cuvânt de folos le daţi?

Pr.: – Să păstreze ceea ce au moştenit de la înaintaşii noştri. Aceasta e cea mai scumpă şi cea mai sfântă datorie. În timpul acesta când este credinţa atacată cu atâta duritate nu putem rămânea nepăsători.

  • Dacă ierarhii nu se depărtează de aceste acorduri, nu se leapădă de ele, noi să-i mai urmăm?

Pr.: – Nu putem să-i mai urmăm. Acuma când o să vie am să-i spun răspicat: Înalt preasfinţite, trebuie să renunţaţi la ceea ce aţi făcut. Neaparat! Dacă nu, gata, nu mai putem. Întrerupem pomenirea!

  • Dar pentru tinerii care trăiesc în desfrânare, în concubinaj, căsătoriile mixte…

Pr.: – Nu, nu merge aşa. Trebuie despărţit tot atunci şi luat de la rădăcină şi botez, dacă nu-i botezul ortodox, după rânduielile Sfinţilor Părinţi, atunci nici cununia nu se poate face… ortodox. Trebuie întâi botezul, de la temelie trebuie luată treaba. Aşa cum aţi făcut până acuma.

    .  Părinte noi o să vă lăsăm.

Părintele mărturisitor Marcu de la Sihăstria, cel supranumit de prigonitori „Fachirul”, iar de părintele Cleopa „Ochiul lui Dumnezeu pe pământ” – 28 februarie

Parintele Marcu de la Sihastria

„Au zis unii că eu aş fi mai tare în ispite; dar vă zic că nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut douăzeci şi ceva de ani de zile dacă nu mă ajuta Darul lui Dumnezeu.”
  • Născut: 12 Septembrie 1910
  • Locul nașterii: Hătcărău, Prahova
  • Ocupația la arestare: monah
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Aiud, Galda, Ciugudel, Bicaz și Gherla
  • Data adormirii: 28 Februarie 1999
  • Locul înmormântării: Mănăstirea Sihăstria

Pr. Marcu (Costică) Dumitru

(Unii îi spuneau Costică Dumitrescu)

Într-o zi m-am dus la o mănăstire lângă Bucureşti. Pe o cărare înverzită mă întreţineam cu stareţul1, un om care a crescut în mănăstire, a învăţat teologie şi este pătruns de duhul monahal. Se apropie de noi o turmă de vaci şi stareţul strigă:

– Hei, frate, văd că ştii ce-i ascultarea, dar mai ai mult până să înveţi ce-i credinţa!

Vorbea cu paznicul vacilor, un începător venit să intre în monahism. Mă uit bine la el şi mă cutremur. Între timp, văcarul a alergat după o vacă răzleţită şi s-a tot dus.

– Părinte, ştii cine este acest om? îl întreb pe stareţ.

– Unul care ţine morţiş să intre în mănăstire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispreţ, l-am alungat dar el se ţine scai de mănăstire.

– Părinte, întreb eu, ce crezi că este mai important: să te rogi ori să aperi credinţa?

Stareţul s-a uitat scrutător şi mi-a spus:

– Vrei să mă ispiteşti? Vrei să mă bagi în politică, nu? Gândeşte-te că răspund de locaşul acesta sfânt.

– Părinte, îl iau eu din scurt, ce va fi aici peste o sută de ani? Ba nu, peste cinzeci, chiar peste zece? Sunteţi toţi bătrâni… Tinerii nu au voie să intre în mănăstire şi nici nu mai au râvnă şi evlavie. Vremurile s-au schimbat. Nu vezi că vei fi ultimul stareţ din această mănăstire seculară? Ce faci, deci?

– Scris este că ajunge zilei necazul ei. Nu cunoaştem viitorul, este la Dumnezeu. Noi ne rugăm şi ne lăsăm în voia lui Dumnezeu.

– Părinte, acest om de la vacile mănăstirii nu s-a lăsat în voia lui Dumnezeu, ci a făcut voia lui Dumnezeu! El a luptat să nu se împuternicească în ţară ateismul. A suferit torturi cumplite şi tăcea mormânt. I se cerea să se lepede de credinţă, să-şi trădeze fraţii şi să se supună statului ateu.

– Păi, zice stareţul, asta e politică. Noi avem o Împărăţie veşnică în ceruri pregătită de Domnul Hristos. Scris este să ne supunem stăpânirilor, că de la Dumnezeu sunt lăsate. Noi nu facem politică.

– Mi se pare că faci politică, Părinte, şi o cam faci pe dos.

– Să scurtăm vorba, politica cu ale ei, noi cu ale noastre!

Şi ne-am despărţit într-o atmosferă spinoasă. Mai târziu, stareţul a ajuns episcop. Atunci l-am căutat pe „văcar” dar dispăruse fără urme.

Parcă îl văd şi acum… Când a intrat în celulă era străveziu, scheletic dar neclintit. Venea de la Securitate. Fusese partizan în munţi prin anii 1941-1943. Era un om mai mult scund. Călca rar şi apăsat. Deşi era o fire paşnică, când s-au pornit prigoanele în ţară, poate ştiind că-i va veni rândul, poate sperând că se mai poate lupta, luase calea munţilor.

Şi-a format un grup de oameni pe care-i strunea cu fermitate. Purtau pistoale dar nu aveau dreptul să le folosească decât în apărare. În general evitau confruntările. Poporul îi ajuta cu alimente şi mulţi oameni au fost întemniţaţi din această cauză. O mănăstire care i-a găzduit a fost desfiinţată, călugării întemniţaţi şi lăcaşul transformat în cămin de copii părăsiţi.

Viaţa în munţi era grea, căci nu aveau nici armament, nici aprovizionare. A încercat să ia contact cu străinătatea, dar n-a primit decât felicitări. A înţeles că lupta era pierdută. Temniţele fuseseră înţesate. Poporul era subjugat. Fără ajutorul Apusului nu se putea lupta cu Armata roşie şi nici cu Securitatea română. Totuşi în munţi nu se temeau de ostaşi, ci de trădători.

Au trecut ani şi speranţele lor s-au spulberat. Într-o zi tot grupul a fost atacat de un prieten al lui, venit în munţi ca agent al Securităţii. Credea că vor scăpa, dar n-au scăpat. Au fost prinşi şi torturaţi:

– Ce urmăriţi? Ce depozite de arme aveţi? Ce legături cu străinătatea? Ce legături cu alţi partizani? Cine vă informa? Cine vă aproviziona? încercau ei să afle.

Putea oare să le răspundă? Şi cine erau cei ce-l chinuiau? Şi ce urmăreau ei? Îi cunoştea bine. Ştia ce vor face şi nu avea ce discuta cu ei. Ei îl torturau şi el tăcea. A refuzat să vorbească şi la anchete şi la proces. L-au numit „Fachirul”. L-au condamnat la muncă silnică pe viaţă. A rămas un singuratic, adâncit în sineşi, ursuz. În munţi citise Biblia de mai multe ori şi având o memorie fabuloasă, reţinuse mult din ea. Se ruga zi şi noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, ori ce ar fi făcut şi adesea a fost văzut cu chipul scăldat de lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricând. Profilul îi părea săpat în marmură albă. Văzându-l, un pictor a fost cuprins de emoţie şi a spus:

– Omul acesta e luminos la chip, străluceşte, are o expresie care mă uimeşte. Dacă voi trăi, mă voi strădui toată viaţa să prind într-un portret ceea ce văd în el.

Omul era şi foarte citit. Uneori se lăsa antrenat în discuţii şi uimea prin puterea de a pătrunde lucrurile şi de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filozof, ci se situa într-un plan superior ce le cuprindea pe amândouă. Preocupările lui erau vaste, generale şi toate se rezolvau simplu, în spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor. A trecut prin temniţă fără urmă de compromis.

Şi acum, când îl întâlnisem, iată că a dispărut…

S-au scurs câţiva ani. Mă dusesem în creierii munţilor la un schit, să cercetez un vestit duhovnic şi aspru ascet2. M-a impresionat puterea cu care vorbea cât şi vastele sale cunoştinţe teologice şi mistice. Se plimba cu uşurinţă prin Sfinţii Părinţi şi-i tâlcuia atât de personal, încât părea că de la sine vorbeşte.

Se situa la înălţimi greu de urmărit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu. L-am ascultat câteva zile şi apoi l-am întrebat despre libertate, comuniune şi comunitate, despre unitate, solidaritate şi har şi despre Ierusalimul cel ceresc, Împărăţia lui Dumnezeu şi mesianism. Călugărul mi-a răspuns cu răbdare la toate.

Mi-a spus că în tinerețe crezuse că pe Hristos Îl poate afla în rugăciune, în aspre nevoinţe şi singurătate, dar acum înţelese că El este în lume, în fapte şi în „nebunia” credinţei deși fără harul primit prin comuniunea cu Dumnezeu nici mărturisirea Lui în lume nu poate fi puternică. Este vremea marilor mărturisitori. Tehnica lumii moderne i-a cucerit pe oameni dar i-a şi obosit şi acum oamenii revin înspre peşteri şi pustii în căutarea rugătorilor celor sfinţi. Oamenii vin să întrebe ce este materia, ce este clasa socială, ce este proprietatea și toate câte se leagă de viață, iar duhovnicul nu le poate vorbi despre războiul nevăzut al duhurilor și despre treptele Scărarului, deși acestea rămân mereu valabile, căci de fapt din ele trebuie să desprindem chipul şi înfăţişarea lumii creştine. Duhovnicii trebuie să aibe răspunsuri la toate problemele.  Ei trebuie să-i facă pe oameni să înțeleagă că numai Dumnezeu cel nevăzut și imaterial este Adevărul și că fără El nu numai noi, ci însăși materia nu mai este nimic. Nu putem noi oamenii, să anulăm materia prin ideile noastre, dar prin modul pătimaș de a o privi, adică prin materialism, ne mutilăm sufletește, ne dezorientăm mintal și viața devine coșmar. Dumnezeu este atât de necesar, S-a făcut pe Sineși atât de evident prin puterea ateistă, încât nu trebuie decât să-L trăim sincer și să-L mărturisim cu putere.

L-am ascultat cu uimire și bucurie.

– Părinte, l-am întrebat, cum aţi ajuns la aceste concluzii? Aici în schimnicie, între Sfinţi şi Scripturi?!…

– De fapt, tot ce ţi-am spus este ascuns în viaţa monahală, mi-a răspuns el, căci nu pe sine se slujeşte monahul, ci lumea. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care cred. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul și mașina e unealta nimicirii omului. Niciodată nu vom izbândi dacă nu ne pocăim, dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, dacă nu-L primim în noi, dacă nu ne îndumnezeim.

– Părinte, i-am zis, sunteţi nemaipomenit! De acum ştiu tot ce vreţi să-mi mai spuneţi. Mărturisesc că nu vă credeam preocupat de astfel de probleme. Ştiam că vorbiţi despre Har, despre substanţa, emanarea şi lucrarea Lui dar văd că sunteţi neîntrecut şi în cele ale vieţii şi materiei.

– Nu vreau acuma să mă smeresc, căci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept să nu spun că multe dintre acestea m-a ajutat să le pricep părintele M.

– Dar cine este părintele M.? am întrebat eu nedumerit.

– Îţi este prieten şi ştie că eşti aici. Te-a văzut din chilie.

– Prieten?… Chilie?… Atunci, să mă duc să-l văd!

– E prea departe! Şi nici nu te primeşte. Mi-a îngăduit însă să-ţi vorbesc despre el.

– Atunci, cum m-a văzut?

– A primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, aşa prin materie… şi prin timp…

– Spuneţi-mi, rogu-vă, cine este acest om?

– L-ai văzut ultima oară când discutai cu stareţul unei mănăstiri unde el era văcar.

– O! am exclamat eu. El?! Aici?! Aşa cum mi-l descrieţi?!…

– A fugit şi s-a ascuns la mine. Îl văzusem în vis şi l-am primit cu braţele deschise. De la el am învăţat multe despre Dumnezeu şi lume. Ne întâlnim adesea şi stăm îndelung de taină. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice că eu sunt glasul lui. El s-a retras de lume dar este arcul cel mai încordat al lumii. Mă uimeşte! Mi se pare că e desprins de cele pământeşti dar îmi descrie realităţile lumii cum eu ca duhovnic nu o pot face încă.

Pentru el lumea e în ceruri şi cerurile sunt microscopul electronic cu care vede tainele lumii. E un trăitor unit cu Dumnezeu, fiindcă nu poţi vedea iadul, nici păcatul dacă nu eşti în lumina dumnezeiască. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pământ.

– Dar ce face? Cum se simte? Cum trăieşte? am întrebat eu, cuprins de grijile omeneşti.

– Bună întrebare! Trăieşte între albine, căci numai pe ele le-a îngăduit în pustnicia lui. De sănătatea sa se îngrijeşte Însuşi Dumnezeu. De-ale gurii îi mai ducem noi de aici, din schit.

– Dar îl ştiam bolnav!

– E sănătos! Oamenii nu mai cred în puterea de tămăduire a Duhului Sfânt dar el e o dovadă că ea lucrează.

– Poate foloseşte ceva plante, am zis eu.

– Nici nu se gândeşte la ele! Ba nu, uneori mi-a cerut nişte ceaiuri. Dar să nu crezi că ceaiurile l-au vindecat, nu… ci Duhul Sfânt, puterea credinţei din el. Nu, nu, nici asta să n-o iei greşit, nu credinţa l-a vindecat, vezi, cum să mă explic, dacă am zis Duhul Sfânt, pentru mine o fi de ajuns dar oamenii de azi vor ceva mai pe înţelesul lor. Mie mi se pare că suflarea lui Dumnezeu înfiripează lumea necontenit. În suflarea lui Dumnezeu sunt forţe, puteri, este însăşi viaţa, este însuşi sufletul oamenilor şi toate trăiesc datorită ei. De aceea socotesc eu că dacă despărţim credinţa de Izvorul ei, şi ea e neputincioasă. Credinţa unită cu Dumnezeu e puternică; credinţa confundată cu autosugestia e fleac. Ori tocmai asta este, avem lângă noi, avem în noi, avem în viaţă şi avem în materie o putere nematerială, izvorâtă din Dumnezeu şi dacă izbutim s-o atragem şi s-o folosim, ea este medicamentul cel mai bun. Curge foc, lumină, Duh în om şi-n lume. Aşa s-a vindecat el. Şi dacă foloseşte unele ceaiuri, este pentru că aşa-i spune duhul să facă, este ca şi cum acceptă să mănânce pentru a trăi. Dacă mănânci otravă mori, el însă mănâncă mană cerească. Mana cerească e şi materială, este şi imaterială. El ştie să le îmbine pe toate.

Ascultându-l, mă făceam tot mai mic. Mă cuprinsese un fel de frică. Oare aş fi putut rezista să văd un astfel de om? Mi se părea că am o închipuire.

– Nu te teme, mi-a spus călugărul, totul este normal, real, firesc. Nefiresc este să fii lipsit de puterea lui Dumnezeu.

Mă surprinsese în intimitatea mea şi mi-a fost ruşine. Mă simţeam prea plin, obosit de prea multă putere. Am întrerupt convorbirea. Au urmat câteva zile de pace lăuntrică. Rugăciunea mea era intensă, îmi cuprindea întreaga fiinţă. Mâncam fără a-mi fi foame şi mă simţeam tare bine. Am înţeles că prietenul meu se roagă pentru mine şi-mi transmite puterea sufletului său. Cred că tot aşa, cumva asemănător, dar păstrând proporţiile, oamenii sunt însoţiţi de dragostea şi Harul lui Dumnezeu.

De atâta bucurie şiroiau lacrimile în mine şi eram mai viu, mai profund. Mi se desluşeau noi înţelesuri ale existenţei. Dumnezeu era realitatea. Dacă eu putem încerca o astfel de trăire duhovnicească, cum era oare aceea de care se desfăta prietenul meu? Ferice de el!

Am hotărât să plec. Mă liniştisem. Pelerinajul la schit îmi oferise mai mult decât aş fi putut aştepta vreodată. M-am dus să-mi iau rămas bun. Bătrânul mi-a zis:

– Să nu-l judeci greşit. El stă ascuns pentru că acesta este darul lui. N-am văzut la nimeni mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta este modul lui de a-i sluji. Du-te şi te va însoţi. Acolo unde vei întâlni lucrări minunate, gândeşte-te că pot fi făcute şi prin el… el este în miezul lumii. Fii binecuvântat! Te binecuvintează şi el!

Şi am plecat.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2012, p. 341-348)


1. Este  vorba  de  ieromonah  Roman Stanciu, egumen al Mănăstirii Cernica între 1959-1973, iar mai tîrziu arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1973-1994).

2. Nimeni altul decât părintele Ilie Cleopa.

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Iată şi o scurtă biografie a Părintelui Marcu:

Parintele Marcu de la Sihastria

(1910-1999)

Parintele Marcu este unul dintre marii parinti pe care i-a dat lumii Manastirea Sihastria. Nascut in ziua de 12 septembrie 1910, in localitatea prahoveana Hatcarau, si trecut la cele vesnice in ziua de 28 februarie 1999, la Manastirea Sihastria, parintele Marcu a patimit vreme de douazeci de ani in inchisorile vremii sale.

Vorbind despre parintele Marcu de la Sihastria, marturisitorul Ioan Ianolide, afirma: „In munti citise Scriptura de mai multe ori si, avand o memorie fabuloasa, retinuse mult din ea. Acum se ruga zi si noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, orice ar fi facut si adesea a fost vazut cu chipul scaldat in lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricand. Profilul ii parea sapat in marmura.” La randul sau, parintele Arsenie Papacioc, care l-a cunoscut, a afirmat despre el urmatoarele: „Il pomenesc cu mare drag, cu traire, cu odihna, a fost monah simplu. Mergea incovoiat cu un mic baston, si se ocupa de stupii Manstirii SihAstria.”

Parintele Marcu de la Sihastria

Parintele Marcu, dupa numele sau de mirean Constantin Dumitrescu, s-a nascut in ziua de 12 septembrie 1910, in localitatea Hatcarau, judetul Prahova, in familia crestinilor Stere si Ana. Parintii sai au primit de la Dumnezeu treisprezece copii. Despre mama sa, parintele Marcu spunea: „A avut o viata de calugarita; dormea doua ore pe noapte; dupa ce isi adormea toti copiii, mergea si se ruga intr-o camaruta alaturata, in liniste; a doua zi, se scula prima si pregatea totul pentru fiecare, pentru ca incepea o noua zi.” Despre tatal sau, parintele nu stiu prea multe, caci plecand pe front, in Primul Razboi Mondial, acesta avea sa moara, lasandu-si sotia vaduva, la numai 38 de ani.

Dupa cei cinci ani de scoala primara, tanarul Constantin isi va indrepta pasii spre Scoala de Croitorie din localitatea Broastele, aflata nu departe de Campina. Dupa trei ani petrecuti la aceasta scoala, el va merge la Scoala de Comert, din Ploiesti. Constantin nu a urmat scoli si studii superioare, deoarece provenea dintr-o familie numeroasa, iar costurile necesitate de studii nu puteau fi acoperite.

Ca multi tineri din vremea sa, tanarul se alatura legionarilor. Astfel, in urma citirii cartii „Pentru legionari”, tiparita de Corneliu Codreanu, in anul 1936, tanarul Constantin se va alatura unei grupari legionare locale. Datorita acestui fapt, el va patimi vreme de douazeci de ani in inchisorile comuniste ale vremii sale, alaturi de Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, parintele Arsenie Papacioc si altii.

Parintele Marcu de la Sihastria

In iarna anului 1939, tanarul a fost inregimentat in Regimentul 1 Transmisiuni, din Bucuresti. Fiind trimis in delegatie, in Focsani, el va fi arestat. O alta arestare a suferit-o la Chisinau, tot pentru apartenenta la Miscarea Legionara. Dupa lovitura de stat data de Ion Antonescu, in ianuarie 1941, cand legionarii au fost scosi in ilegalitate si arestati in masa, tanarul Constantin va fi aruncat iarasi in inchisoare. In anul 1943, el va fi condamnat la zece ani de inchisoare, din anul 1951 el continuandu-si pedeapsa intr-un domiciliu fortat de langa barajul Bicaz, aflat in lucru.

Dupa eliberarea din detentie, in anul 1956, tanarul Constantin merge la Manastirea Cernica, iar mai apoi la Manastirea Slatina, unde si-l alege ca duhovnic pe parintele Arsenie Papacioc. La staretul de la Manastirea Cernica, tanarul a fost trimis de parintele Benedict Ghius, fiind mai apoi randuit la vite, la porci, la oi, la sera, la vie si la gradina. Mai apoi, in obstea de la Manastirea Slatina a ajuns fratele Constantin in ziua de 15 august 1957, fiind randuit chelar.

In scurt timp insa, parintele Marcu va fi iarasi intemnitat, de aceasta data, la inchisoarea Aiud. Chiar in anul arestarii, parintii de la Slatina hotarasera tunderea sa in monahism. Fiind in inchisoare, parintele se retragea intr-un colt al celulei si isi savarsea canonul monahal zilnic, zicand celorlalti: „Iertati-ma, eu am obligatiile mele de calugar!” Din aceasta condamnare, fratele Constantin va fi eliberat abia in anul 1964, odata cu eliberarea tuturor detinutilor politici.

La varsta de 54 de ani, fratele Constantin merge la Manastirea Sihastria, unde este tuns in monahism, sub numele de Marcu. Dupa ce o vreme a fost chelar al manastirii, parintele Marcu a fost randuit stupar, ca sa poarte de grija de stupina. Tot acum, el se va imprieteni mult cu parintele Cleopa, langa care va petrece foarte mult timp. In obstea de la Manastirea Sihastria, parintele Marcu va petrece in mari osteneli calugaresti pana la sfarsitul vietii, in ascultare desavarsita, in tacere si rugaciune neincetata.

In ultimii ani ai vietii sale, ajungand neputincios cu trupul si nemaiputand lua parte la slujbele bisericesti, parintele implinea la chilie cate treisprezece ore de pravila si rugaciune. Parintele Marcu a trecut la cele vesnice in ziua de 28 februarie 1999, fiind inmormantat in minunatul cimitir de la Manastirea Sihastria, langa mormantul parintelui Ioanichie Moroi.

Teodor Danalache

Sursa: crestinortodox.ro

Părinte, cuvioase mărturisitorule Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!