Părintele mărturisitor Marcu de la Sihăstria, cel supranumit de prigonitori „Fachirul”, iar de părintele Cleopa „Ochiul lui Dumnezeu pe pământ” – 28 februarie

Parintele Marcu de la Sihastria

„Au zis unii că eu aş fi mai tare în ispite; dar vă zic că nici eu nu puteam să rezist prin toate încercările prin care am trecut douăzeci şi ceva de ani de zile dacă nu mă ajuta Darul lui Dumnezeu.”
  • Născut: 12 Septembrie 1910
  • Locul nașterii: Hătcărău, Prahova
  • Ocupația la arestare: monah
  • Întemnițat timp de: 20 ani
  • Întemnițat la: Aiud, Galda, Ciugudel, Bicaz și Gherla
  • Data adormirii: 28 Februarie 1999
  • Locul înmormântării: Mănăstirea Sihăstria

Pr. Marcu (Costică) Dumitru

(Unii îi spuneau Costică Dumitrescu)

Într-o zi m-am dus la o mănăstire lângă Bucureşti. Pe o cărare înverzită mă întreţineam cu stareţul1, un om care a crescut în mănăstire, a învăţat teologie şi este pătruns de duhul monahal. Se apropie de noi o turmă de vaci şi stareţul strigă:

– Hei, frate, văd că ştii ce-i ascultarea, dar mai ai mult până să înveţi ce-i credinţa!

Vorbea cu paznicul vacilor, un începător venit să intre în monahism. Mă uit bine la el şi mă cutremur. Între timp, văcarul a alergat după o vacă răzleţită şi s-a tot dus.

– Părinte, ştii cine este acest om? îl întreb pe stareţ.

– Unul care ţine morţiş să intre în mănăstire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispreţ, l-am alungat dar el se ţine scai de mănăstire.

– Părinte, întreb eu, ce crezi că este mai important: să te rogi ori să aperi credinţa?

Stareţul s-a uitat scrutător şi mi-a spus:

– Vrei să mă ispiteşti? Vrei să mă bagi în politică, nu? Gândeşte-te că răspund de locaşul acesta sfânt.

– Părinte, îl iau eu din scurt, ce va fi aici peste o sută de ani? Ba nu, peste cinzeci, chiar peste zece? Sunteţi toţi bătrâni… Tinerii nu au voie să intre în mănăstire şi nici nu mai au râvnă şi evlavie. Vremurile s-au schimbat. Nu vezi că vei fi ultimul stareţ din această mănăstire seculară? Ce faci, deci?

– Scris este că ajunge zilei necazul ei. Nu cunoaştem viitorul, este la Dumnezeu. Noi ne rugăm şi ne lăsăm în voia lui Dumnezeu.

– Părinte, acest om de la vacile mănăstirii nu s-a lăsat în voia lui Dumnezeu, ci a făcut voia lui Dumnezeu! El a luptat să nu se împuternicească în ţară ateismul. A suferit torturi cumplite şi tăcea mormânt. I se cerea să se lepede de credinţă, să-şi trădeze fraţii şi să se supună statului ateu.

– Păi, zice stareţul, asta e politică. Noi avem o Împărăţie veşnică în ceruri pregătită de Domnul Hristos. Scris este să ne supunem stăpânirilor, că de la Dumnezeu sunt lăsate. Noi nu facem politică.

– Mi se pare că faci politică, Părinte, şi o cam faci pe dos.

– Să scurtăm vorba, politica cu ale ei, noi cu ale noastre!

Şi ne-am despărţit într-o atmosferă spinoasă. Mai târziu, stareţul a ajuns episcop. Atunci l-am căutat pe „văcar” dar dispăruse fără urme.

Parcă îl văd şi acum… Când a intrat în celulă era străveziu, scheletic dar neclintit. Venea de la Securitate. Fusese partizan în munţi prin anii 1941-1943. Era un om mai mult scund. Călca rar şi apăsat. Deşi era o fire paşnică, când s-au pornit prigoanele în ţară, poate ştiind că-i va veni rândul, poate sperând că se mai poate lupta, luase calea munţilor.

Şi-a format un grup de oameni pe care-i strunea cu fermitate. Purtau pistoale dar nu aveau dreptul să le folosească decât în apărare. În general evitau confruntările. Poporul îi ajuta cu alimente şi mulţi oameni au fost întemniţaţi din această cauză. O mănăstire care i-a găzduit a fost desfiinţată, călugării întemniţaţi şi lăcaşul transformat în cămin de copii părăsiţi.

Viaţa în munţi era grea, căci nu aveau nici armament, nici aprovizionare. A încercat să ia contact cu străinătatea, dar n-a primit decât felicitări. A înţeles că lupta era pierdută. Temniţele fuseseră înţesate. Poporul era subjugat. Fără ajutorul Apusului nu se putea lupta cu Armata roşie şi nici cu Securitatea română. Totuşi în munţi nu se temeau de ostaşi, ci de trădători.

Au trecut ani şi speranţele lor s-au spulberat. Într-o zi tot grupul a fost atacat de un prieten al lui, venit în munţi ca agent al Securităţii. Credea că vor scăpa, dar n-au scăpat. Au fost prinşi şi torturaţi:

– Ce urmăriţi? Ce depozite de arme aveţi? Ce legături cu străinătatea? Ce legături cu alţi partizani? Cine vă informa? Cine vă aproviziona? încercau ei să afle.

Putea oare să le răspundă? Şi cine erau cei ce-l chinuiau? Şi ce urmăreau ei? Îi cunoştea bine. Ştia ce vor face şi nu avea ce discuta cu ei. Ei îl torturau şi el tăcea. A refuzat să vorbească şi la anchete şi la proces. L-au numit „Fachirul”. L-au condamnat la muncă silnică pe viaţă. A rămas un singuratic, adâncit în sineşi, ursuz. În munţi citise Biblia de mai multe ori şi având o memorie fabuloasă, reţinuse mult din ea. Se ruga zi şi noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, ori ce ar fi făcut şi adesea a fost văzut cu chipul scăldat de lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricând. Profilul îi părea săpat în marmură albă. Văzându-l, un pictor a fost cuprins de emoţie şi a spus:

– Omul acesta e luminos la chip, străluceşte, are o expresie care mă uimeşte. Dacă voi trăi, mă voi strădui toată viaţa să prind într-un portret ceea ce văd în el.

Omul era şi foarte citit. Uneori se lăsa antrenat în discuţii şi uimea prin puterea de a pătrunde lucrurile şi de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filozof, ci se situa într-un plan superior ce le cuprindea pe amândouă. Preocupările lui erau vaste, generale şi toate se rezolvau simplu, în spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor. A trecut prin temniţă fără urmă de compromis.

Şi acum, când îl întâlnisem, iată că a dispărut…

S-au scurs câţiva ani. Mă dusesem în creierii munţilor la un schit, să cercetez un vestit duhovnic şi aspru ascet2. M-a impresionat puterea cu care vorbea cât şi vastele sale cunoştinţe teologice şi mistice. Se plimba cu uşurinţă prin Sfinţii Părinţi şi-i tâlcuia atât de personal, încât părea că de la sine vorbeşte.

Se situa la înălţimi greu de urmărit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu. L-am ascultat câteva zile şi apoi l-am întrebat despre libertate, comuniune şi comunitate, despre unitate, solidaritate şi har şi despre Ierusalimul cel ceresc, Împărăţia lui Dumnezeu şi mesianism. Călugărul mi-a răspuns cu răbdare la toate.

Mi-a spus că în tinerețe crezuse că pe Hristos Îl poate afla în rugăciune, în aspre nevoinţe şi singurătate, dar acum înţelese că El este în lume, în fapte şi în „nebunia” credinţei deși fără harul primit prin comuniunea cu Dumnezeu nici mărturisirea Lui în lume nu poate fi puternică. Este vremea marilor mărturisitori. Tehnica lumii moderne i-a cuceritpe oameni dar i-a şi obosit şi acum oamenii revin înspre peşteri şi pustii în căutarea rugătorilor celor sfinţi. Oamenii vin să întrebe ce este materia, ce este clasa socială, ce este proprietatea și toate câte se leagă de viață, iar duhovnicul nu le poate vorbi despre războiul nevăzut al duhurilor și despre treptele Scărarului, deși acestea rămân mereu valabile, căci de fapt din ele trebuie să desprindem chipul şi înfăţişarea lumii creştine. Duhovnicii trebuie să aibe răspunsuri la toate problemele.  Ei trebuie să-i facă pe oameni să înțeleagă că numai Dumnezeu cel nevăzut și imaterial este Adevărul și că fără El nu numai noi, ci însăși materia nu mai este nimic. Nu putem noi oamenii, să anulăm materia prin ideile noastre, dar prin modul pătimaș de a o privi, adică prin materialism, ne mutilăm sufletește, ne dezorientăm mintal și viața devine coșmar. Dumnezeu este atât de necesar, S-a făcut pe Sineși atât de evident prin puterea ateistă, încât nu trebuie decât să-L trăim sincer și să-L mărturisim cu putere.

L-am ascultat cu uimire și bucurie.

– Părinte, l-am întrebat, cum aţi ajuns la aceste concluzii? Aici în schimnicie, între Sfinţi şi Scripturi?!…

– De fapt, tot ce ţi-am spus este ascuns în viaţa monahală, mi-a răspuns el, căci nu pe sine se slujeşte monahul, ci lumea. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care cred. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul și mașina e unealta nimicirii omului. Niciodată nu vom izbândi dacă nu ne pocăim, dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, dacă nu-L primim în noi, dacă nu ne îndumnezeim.

– Părinte, i-am zis, sunteţi nemaipomenit! De acum ştiu tot ce vreţi să-mi mai spuneţi. Mărturisesc că nu vă credeam preocupat de astfel de probleme. Ştiam că vorbiţi despre Har, despre substanţa, emanarea şi lucrarea Lui dar văd că sunteţi neîntrecut şi în cele ale vieţii şi materiei.

– Nu vreau acuma să mă smeresc, căci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept să nu spun că multe dintre acestea m-a ajutat să le pricep părintele M.

– Dar cine este părintele M.? am întrebat eu nedumerit.

– Îţi este prieten şi ştie că eşti aici. Te-a văzut din chilie.

– Prieten?… Chilie?… Atunci, să mă duc să-l văd!

– E prea departe! Şi nici nu te primeşte. Mi-a îngăduit însă să-ţi vorbesc despre el.

– Atunci, cum m-a văzut?

– A primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, aşa prin materie… şi prin timp…

– Spuneţi-mi, rogu-vă, cine este acest om?

– L-ai văzut ultima oară când discutai cu stareţul unei mănăstiri unde el era văcar.

– O! am exclamat eu. El?! Aici?! Aşa cum mi-l descrieţi?!…

– A fugit şi s-a ascuns la mine. Îl văzusem în vis şi l-am primit cu braţele deschise. De la el am învăţat multe despre Dumnezeu şi lume. Ne întâlnim adesea şi stăm îndelung de taină. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice că eu sunt glasul lui. El s-a retras de lume dar este arcul cel mai încordat al lumii. Mă uimeşte! Mi se pare că e desprins de cele pământeşti dar îmi descrie realităţile lumii cum eu ca duhovnic nu o pot face încă.

Pentru el lumea e în ceruri şi cerurile sunt microscopul electronic cu care vede tainele lumii. E un trăitor unit cu Dumnezeu, fiindcă nu poţi vedea iadul, nici păcatul dacă nu eşti în lumina dumnezeiască. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pământ.

– Dar ce face? Cum se simte? Cum trăieşte? am întrebat eu, cuprins de grijile omeneşti.

– Bună întrebare! Trăieşte între albine, căci numai pe ele le-a îngăduit în pustnicia lui. De sănătatea sa se îngrijeşte Însuşi Dumnezeu. De-ale gurii îi mai ducem noi de aici, din schit.

– Dar îl ştiam bolnav!

– E sănătos! Oamenii nu mai cred în puterea de tămăduire a Duhului Sfânt dar el e o dovadă că ea lucrează.

– Poate foloseşte ceva plante, am zis eu.

– Nici nu se gândeşte la ele! Ba nu, uneori mi-a cerut nişte ceaiuri. Dar să nu crezi că ceaiurile l-au vindecat, nu… ci Duhul Sfânt, puterea credinţei din el. Nu, nu, nici asta să n-o iei greşit, nu credinţa l-a vindecat, vezi, cum să mă explic, dacă am zis Duhul Sfânt, pentru mine o fi de ajuns dar oamenii de azi vor ceva mai pe înţelesul lor. Mie mi se pare că suflarea lui Dumnezeu înfiripează lumea necontenit. În suflarea lui Dumnezeu sunt forţe, puteri, este însăşi viaţa, este însuşi sufletul oamenilor şi toate trăiesc datorită ei. De aceea socotesc eu că dacă despărţim credinţa de Izvorul ei, şi ea e neputincioasă. Credinţa unită cu Dumnezeu e puternică; credinţa confundată cu autosugestia e fleac. Ori tocmai asta este, avem lângă noi, avem în noi, avem în viaţă şi avem în materie o putere nematerială, izvorâtă din Dumnezeu şi dacă izbutim s-o atragem şi s-o folosim, ea este medicamentul cel mai bun. Curge foc, lumină, Duh în om şi-n lume. Aşa s-a vindecat el. Şi dacă foloseşte unele ceaiuri, este pentru că aşa-i spune duhul să facă, este ca şi cum acceptă să mănânce pentru a trăi. Dacă mănânci otravă mori, el însă mănâncă mană cerească. Mana cerească e şi materială, este şi imaterială. El ştie să le îmbine pe toate.

Ascultându-l, mă făceam tot mai mic. Mă cuprinsese un fel de frică. Oare aş fi putut rezista să văd un astfel de om? Mi se părea că am o închipuire.

– Nu te teme, mi-a spus călugărul, totul este normal, real, firesc. Nefiresc este să fii lipsit de puterea lui Dumnezeu.

Mă surprinsese în intimitatea mea şi mi-a fost ruşine. Mă simţeam prea plin, obosit de prea multă putere. Am întrerupt convorbirea. Au urmat câteva zile de pace lăuntrică. Rugăciunea mea era intensă, îmi cuprindea întreaga fiinţă. Mâncam fără a-mi fi foame şi mă simţeam tare bine. Am înţeles că prietenul meu se roagă pentru mine şi-mi transmite puterea sufletului său. Cred că tot aşa, cumva asemănător, dar păstrând proporţiile, oamenii sunt însoţiţi de dragostea şi Harul lui Dumnezeu.

De atâta bucurie şiroiau lacrimile în mine şi eram mai viu, mai profund. Mi se desluşeau noi înţelesuri ale existenţei. Dumnezeu era realitatea. Dacă eu putem încerca o astfel de trăire duhovnicească, cum era oare aceea de care se desfăta prietenul meu? Ferice de el!

Am hotărât să plec. Mă liniştisem. Pelerinajul la schit îmi oferise mai mult decât aş fi putut aştepta vreodată. M-am dus să-mi iau rămas bun. Bătrânul mi-a zis:

– Să nu-l judeci greşit. El stă ascuns pentru că acesta este darul lui. N-am văzut la nimeni mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta este modul lui de a-i sluji. Du-te şi te va însoţi. Acolo unde vei întâlni lucrări minunate, gândeşte-te că pot fi făcute şi prin el… el este în miezul lumii. Fii binecuvântat! Te binecuvintează şi el!

Şi am plecat.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2012, p. 341-348)


1. Este  vorba  de  ieromonah  Roman Stanciu, egumen al Mănăstirii Cernica între 1959-1973, iar mai tîrziu arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1973-1994).

2. Nimeni altul decât părintele Ilie Cleopa.

Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Iată şi o scurtă biografie a Părintelui Marcu:

Parintele Marcu de la Sihastria

(1910-1999)

Parintele Marcu este unul dintre marii parinti pe care i-a dat lumii Manastirea Sihastria. Nascut in ziua de 12 septembrie 1910, in localitatea prahoveana Hatcarau, si trecut la cele vesnice in ziua de 28 februarie 1999, la Manastirea Sihastria, parintele Marcu a patimit vreme de douazeci de ani in inchisorile vremii sale.

Vorbind despre parintele Marcu de la Sihastria, marturisitorul Ioan Ianolide, afirma: „In munti citise Scriptura de mai multe ori si, avand o memorie fabuloasa, retinuse mult din ea. Acum se ruga zi si noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, orice ar fi facut si adesea a fost vazut cu chipul scaldat in lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricand. Profilul ii parea sapat in marmura.” La randul sau, parintele Arsenie Papacioc, care l-a cunoscut, a afirmat despre el urmatoarele: „Il pomenesc cu mare drag, cu traire, cu odihna, a fost monah simplu. Mergea incovoiat cu un mic baston, si se ocupa de stupii Manstirii SihAstria.”

Parintele Marcu de la Sihastria

Parintele Marcu, dupa numel sau de mirean Constantin Dumitrescu, s-a nascut in ziua de 12 septembrie 1910, in localitatea Hatcarau, judetul Prahova, in familia crestinilor Stere si Ana. Parintii sai au primit de la Dumnezeu treisprezece copii. Despre mama sa, parintele Marcu spunea: „A avut o viata de calugarita; dormea doua ore pe noapte; dupa ce isi adormea toti copiii, mergea si se ruga intr-o camaruta alaturata, in liniste; a doua zi, se scula prima si pregatea totul pentru fiecare, pentru ca incepea o noua zi.” Despre tatal sau, parintele nu stiu prea multe, caci plecand pe front, in Primul Razboi Mondial, acesta avea sa moara, lasandu-si sotia vaduva, la numai 38 de ani.

Dupa cei cinci ani de scoala primara, tanarul Constantin isi va indrepta pasii spre Scoala de Croitorie din localitatea Broastele, aflata nu departe de Campina. Dupa trei ani petrecuti la aceasta scoala, el va merge la Scoala de Comert, din Ploiesti. Constantin nu a urmat scoli si studii superioare, deoarece provenea dintr-o familie numeroasa, iar costurile necesitate de studii nu puteau fi acoperite.

Ca multi tineri din vremea sa, tanarul se alatura legionarilor. Astfel, in urma citirii cartii „Pentru legionari”, tiparita de Corneliu Codreanu, in anul 1936, tanarul Constantin se va alatura unei grupari legionare locale. Datorita acestui fapt, el va patimi vreme de douazeci de ani in inchisorile comuniste ale vremii sale, alaturi de Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, parintele Arsenie Papacioc si altii.

Parintele Marcu de la Sihastria

In iarna anului 1939, tanarul a fost inregimentat in Regimentul 1 Transmisiuni, din Bucuresti. Fiind trimis in delegatie, in Focsani, el va fi arestat. O alta arestare a suferit-o la Chisinau, tot pentru apartenenta la Miscarea Legionara. Dupa lovitura de stat data de Ion Antonescu, in ianuarie 1941, cand legionarii au fost scosi in ilegalitate si arestati in masa, tanarul Constantin va fi aruncat iarasi in inchisoare. In anul 1943, el va fi condamnat la zece ani de inchisoare, din anul 1951 el continuandu-si pedeapsa intr-un domiciliu fortat de langa barajul Bicaz, aflat in lucru.

Dupa eliberarea din detentie, in anul 1956, tanarul Constantin merge la Manastirea Cernica, iar mai apoi la Manastirea Slatina, unde si-l alege ca duhovnic pe parintele Arsenie Papacioc. La staretul de la Manastirea Cernica, tanarul a fost trimis de parintele Benedict Ghius, fiind mai apoi randuit la vite, la porci, la oi, la sera, la vie si la gradina. Mai apoi, in obstea de la Manastirea Slatina a ajuns fratele Constantin in ziua de 15 august 1957, fiind randuit chelar.

In scurt timp insa, parintele Marcu va fi iarasi intemnitat, de aceasta data, la inchisoarea Aiud. Chiar in anul arestarii, parintii de la Slatina hotarasera tunderea sa in monahism. Fiind in inchisoare, parintele se retragea intr-un colt al celulei si isi savarsea canonul monahal zilnic, zicand celorlalti: „Iertati-ma, eu am obligatiile mele de calugar!” Din aceasta condamnare, fratele Constantin va fi eliberat abia in anul 1964, odata cu eliberarea tuturor detinutilor politici.

La varsta de 54 de ani, fratele Constantin merge la Manastirea Sihastria, unde este tuns in monahism, sub numele de Marcu. Dupa ce o vreme a fost chelar al manastirii, parintele Marcu a fost randuit stupar, ca sa poarte de grija de stupina. Tot acum, el se va imprieteni mult cu parintele Cleopa, langa care va petrece foarte mult timp. In obstea de la Manastirea Sihastria, parintele Marcu va petrece in mari osteneli calugaresti pana la sfarsitul vietii, in ascultare desavarsita, in tacere si rugaciune neincetata.

In ultimii ani ai vietii sale, ajungand neputincios cu trupul si nemaiputand lua parte la slujbele bisericesti, parintele implinea la chilie cate treisprezece ore de pravila si rugaciune. Parintele Marcu a trecut la cele vesnice in ziua de 28 februarie 1999, fiind inmormantat in minunatul cimitir de la Manastirea Sihastria, langa mormantul parintelui Ioanichie Moroi.

Teodor Danalache

Sursa: crestinortodox.ro

Părinte, cuvioase mărturisitorule Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Anunțuri

Un gând despre „Părintele mărturisitor Marcu de la Sihăstria, cel supranumit de prigonitori „Fachirul”, iar de părintele Cleopa „Ochiul lui Dumnezeu pe pământ” – 28 februarie

  1. Pingback: Pomenirea Părintelui MARCU DE LA SIHĂSTRIA, cel care a învins toate torturile din închisori – 28 februarie – Daniel Vla – Ortodoxie, Țară, Românism

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s