Mărturie arheologică daco-getică la 1554, la Deva. Nobilul ardelean DOMINIC DOBO se numește STĂPÂN PESTE DACII ȘI GEȚII DIN MUNȚI, pe piatra de mormânt a soției sale

Piatra de mormânt a fost descoperită de Nicolae Iorga, la începutul secolului XX (se pare că 1905), într-un vechi cimitir, pe mormântul soției unui nobil ardelean, Dominic Dobo și al unui fiu al acestuia, uciși de o epidemie de ciumă la 1554.

Vladimir Brilinski spune că a aflat de ea din lucrările lui Nicolae Iorga și a găsit-o încastrată În zidul interior al bisericii reformate din Deva. Probabil fiind pusă acolo la inițiativa marelui istoric, pentru o mai bună păstrare. Nu înțeleg de ce nu a dus-o într-o biserică românească ortodoxă. Poate nobilul nu era ortodox. Poate făcea parte din acele familii care au acceptat maghiarizarea pentru a-și păstra rangurile și averile.

Oricum, important e că pe placă scrie: „… Dominic din casta Dobo (Dobonsi) rămâne veşnic neconsolat, stăpân peste dacii și geţii din munţi”.

Soția nobilului se numea Ecaterina Dobo. După toate aparențele, chiar și numele de familie este dacic.

Așadar este o inscripție de o extraordinară însemnătate pentru istoriografia românească.

Ascultați de la minutul 44:51 ce spune Vladimir Brilinski în filmulDacii – Noi dezvăluiri„:

Citiți și: 

La anul 1592 un cronicar maghiar spune că în Maramureş se vorbea „SERMO-GETICUS” adică limba getică. Cu toate astea, un academician ne învaţă că „graiul getic” era de fapt limba latină şi că maramureşenii erau de fapt daci romanizati veniţi din sud, din fosta provincie romană Dacia 

Noi suntem: daci, geţi, traci… – partea I 

Noi suntem: daci, geţi, traci… – partea II 

Menţionarea dacilor în analele france, în secolele VIII – IX, exact atunci când istoria oficială ne spune că aceştia s-ar fi transformat în români prin romanizare 

Codexul Rohonczi, o veritabilă cronică geto-dacă/vlahă sau un fals? – Video 

Încercări de traducere a unor tăbliţe de la Sinaia. Alfabetul get. Dovezi din ce în ce mai clare că noi vorbim limba traco-geto-dacilor 

Limbile romanice NU provin din latină – Video 

Cercetătoarea CARMEN JIMENEZ HUERTAS și-a lansat la Muzeul Național al Țăranului Român cartea „NU VENIM DIN LATINĂ” (în limba română), pe 16 ianuarie – Conferință, interviu 

Limba geto-dacilor (demonstrații logice ale continuității lingvistice și etnice) Manuscris voluminos care vorbește despre geto-daci la Ulan Bator. Existența unei populații de origine getică în estul Taiwanului 

Istoricul George Cadar din Baia Mare: la originea tuturor limbilor europene stă limba română veche 

Un savant german confirmă: tăblitele de la Tărtăria reprezintă cea mai veche scriere din lume

Reclame

Sfântul Apostol Andrei a stat în Dacia (Dobrogea) 20 de ani, conform unui ziarist grec, pentru că s-a simțit foarte apropiat de geto-dacii monoteiști. Călătoriile apostolului

doxologia.ro

Uluitoarea ipoteza greceasca: Apostol Andrei a petrecut in Dacia 20 de ani!

Un interviu acordat de ziaristul grec George Alexandrou, autorul uneia  dintre cele mai vaste monografii dedicte Apostolului Andrei (pe care il praznuim pe 30 noiembrie), intitulata “El a ridicat crucea pe geata”, jurnalului ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America, ne dezvaluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru a folosit “cartierul general” din Scythia Minor timp de 20 de ani!

In urma cercetarilor sale, George Alexandrou a constatat ca, din  uriasul puzzle, reprezentat de teritoriul unde se presupune ca ar fi ajuns Andrei in cele patru calatorii misionare ale sale, lipseste o “secventa” de 20 de ani, cuprinsa intre intoarcerea lui la Marea Neagra din Valaamo (Finlanda) pana la plecarea spre Sinopae si de acolo spre Patras, in Achaia, unde avea sa fie martirizat. Aceasta lunga perioada de timp, conform celor constatate de Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi petrecut-o in Dobrogea de astazi, unde isi avea ‘”cartierul general” in Pestera de care traditia i-a legat numele. De aici, ar fi intreprins calatorii evanghelizatoare in restul Daciei, pe Dunare, in sudul fluviului, pe malul Marii Negre, dincolo de Prut si chiar in teritorii mai indepartate. Dupa fiecare asemenea misiuni s-ar fi intors in pestera sa.

«Cartierul general» din Dobrogea, cel mai iubit, dupa Hristos

Alexandrou explica aceasta lunga ramanere a apostolului  in Scytia Minor prin faptul ca s-ar fi “simtit foarte apropiat de daci  deoarece erau monoteisti. Potrivit lui Flavius Josephus, preotii locului erau ca esenienii: virgini, strict vegetarieni, ca ascetii din desert. Societatea daca era foarte libera, femeile aveau aceeasi pozitie cu barbatii, spre deosebire de societatea greco-romana, dacii nu aveau sclavi. De fapt, erau unici in lume la acea vreme pentru ca nu aveau sclavi. Potrivit traditiilor romanesti si descoperirilor arheologice, dacii au devenit crestini datorita Sfantului Andrei insusi, in primul secol. Este firesc sa se fi simtit ca acasa in randul clerului dac si ca ei sa-l fi acceptat rapid si sa fie convertiti”, mai spune jurnalistul grec in interviul amintit. Alexandrou crede ca Apostolul Andrei a iubit acest loc din Scythia Minor mai mult decat orice, dupa Hristos. “Cred ca Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut calatorii misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-venit, de unde a fost obligat sa plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile, mai ales cand a fost la slavi, unde sacrificiul uman era inca practicat. Va puteti imagina: Era obosit sa treaca prin astfel de lucruri si cand a venit la daci… unde grecii si evreii erau acceptati in aceeasi masura si unde existau preoti sihastri asceti, se intelege cat de lesne s-a integrat. Putea sa predice, era fericit acolo. De fapt, dacii credeau ca religia pe care el a adus-o nu era numai mai buna decat a lor, ci si o continuare a vechii religii. Au privit religia nativa ca prevestitoare pentru crestinism. Douazeci de ani inseamna mult si se intelege de ce  romanii isi amintesc de el mai mult decat de alte traditii”, mai spune cercetatorul grec.

A fost Sfântul Andrei martirizat in timpul imparatului Traian?

George Alexandrou acorda o mare credibilitate traditiilor romanesti despre Apostolul Andrei, pe care le considera “cele mai de nadejde”. In baza lor, afirma ca, la vremea martiriului, apostolul ar fi avut 85 de ani, poate chiar 95. Totodata, cercetatorul grec este de parere ca martiriul lui nu ar fi avut loc pe vremea lui Domitian sau Nero, conform traditiilor grecesti, ci la inceputul celui de-al doilea secol, pe vremea domniei lui Traian, intre anii 95 d.Hr. si 105 d.Hr. El ia de baza traditiile romanesti si versiunea Sfantului Grigore de Tours a “Faptelor lui Andrei”, in care se spune ca inainte de martiriu, apostolul a avut un vis in care si-a vazut fratele Petru si pe Ioan Evanghelistul in Rai. Aceasta ar putea fi o referire indirecta la faptul ca apostolii Petru si Ioan murisera deja. Sfantul Epiphanius spune acelasi lucru, la fel si Pseudo-Abdia, episcopul Babilonului. De altfel, traditia greaca plaseaza moartea misterioasa a Sfantului Ioan Evanghelistul din Efes (cum ca ar fi fost ingropat de viu pana la gat si apoi corpul lui a disparut pur si simplu) in anul 102 sau 103 d.Hr. “De fapt, exista si acum cantece populare (romanesti n.n.) care vorbesc despre o intalnire intre imparatul Traian si Sfantul Andrei”, concluzioneaza cercetatorul.

Cele patru calatorii ale Sfantului Apostol Andrei

Conform cercetarilor intreprinse de George Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi realizat patru calatorii misionare impresionante, desfasurate intr-un teritoriu vast intins pe trei continente: Asia, Europa si Africa. Iata, in sinteza, posibilul traseu strabatut de neobositul propovaduitor:

Prima calatorie: Gaza –  Lidda, in Palestina- Antiohia – Ancara-Edessa – Urfa (Turcia, in anul 36 d.Hr.) – Bythinia – Capadocia –Galatia – Pontul grecesc – Armenia – Caucaz – Ierusalim; A doua calatorie: Ierusalim –Antiohia –Cipru (cu vaporul) –Ephes (unde s-a intalnit cu Apostolul Ioan) –Antiohia –Niceea –Pont –Georgia –Parthia (Persia) –prin Kurdistan –Cynocefaloi (azi Balachistan, la granita cu dintre Pakistan si Iran – Sogdiana (azi Samarkand si Bokhara in Uzbekistan – prin Pakistan si Afganistan, pe Drumul Matasii) –Massagetae (China)- Altai – Marea Caspica -Kurdistan – Ierusalim; A treia calatorie: Ierusalim (anul 49, imediat dupa primul sinod apostolic) – probabil Egipt – Etiopia- Marile Lacuri (granita din Tanzania, Uganda, Rwana si Congo) – Zimbabwe – Etiopia- Meroe (in sudul Nilului) –Ierusalim; Aceasta misiune a fost una speciala, pentru ca ea a vizat, in primul rand, salvarea Sfantului Matei, capturat de triburi antropofage din zona actualei Zimbabwe. A patra calatorie: Ierusalim (dupa Adormirea Maicii Domnului) –Pont –Georgia –Caucaz – Marea Azov –Donetk (Crimeea) –Kiev- scitii din Ucraina- posibil Novgorod – Lacul Ladoga (Valaam) – posibil Solovki – posibil Marea Baltica – Scotia – posibil Marea Baltica – prin Polonia si Slovacia –Dacia –Sevastopol – Sinopae –Patras; Se observa ca Pontul grecesc a fost vizat in mod special de Andrei. Adica acele orase porturi de la Marea Neagra infiintate de greci. In acest context, se poate afirma ca apostolul ar fi putut ajunge in Scythia Minor inca din prima sa calatorie, unde ar fi putut lua contact si cu populatia autohtona, adica cu stramosii nostri daci. In decursul anilor, a revenit cel putin de trei ori in zona, de unde, in ultima calatorie, a pornit spre locul martiriului: Patras.

Apostolii au strabatut pamantul in lung si-n lat

George Alexandrou este un bine-cunoscut reporter international, de origine greaca, scriitor si comentator politic, absolvent al Universitatii din Grecia, un fost hippiot si calator pasionat, luptator pentru ecologie. A fost directorul unui ziar istoric din Grecia, director de emisiuni de stiri al unui post de radio din Cipru, a coordonat apoi un program saptamanal de stiri la Radio “Vocea Greciei”, pentru grecii din diaspora, calugarii greci ortodocsi din Siberia, imigranti din Pakistan etc. Este casatorit cu Olga, o ucraineanca de origine rusa, si are doi copii.

Este autorul cartii “El a ridicat crucea pe ghiata”, un volum de 1.000 de pagini dedicat calatoriilor Sfantului Andrei, care exploreaza sursele, traditiile, rutele si culturile apostolului, volum pe care il defineste ca fiind “un goblen cultural”. Ideea cartii s-a nascut la Manastirea Noul Valaamo din Finlanda, unde se retrasese sa scrie o carte despre kalash, descendentii lui Alexandru cel Mare de la granita de nord-vest a Pakistanului. Acolo s-a gandit insa ca ar fi mai bine sa scrie o carte despre sfintii karelieni ortodocsi. De la calugari a aflat insa ca Apostolul Andrei a fost in Karelia. Odata ajuns in Grecia, editorul sau i-a sugerat sa scrie despre acest apostol. Asa a ajuns sa cunoasca legende, traditii, obiceiuri, texte etc. despre Andrei, din peste 50 de limbi si dialecte si a incercat sa vada daca diferitele traditii ale calatoriilor acestuia se potrivesc geografic si temporal, daca sunt macar posibile. Acestea toate au fost coroborate cu comentarii scrise despre vizita apostolului intr-o zona, ajungand sa descopere ca spre exemplu, “traditia kazahstana se potrivea din punct de vedere geografic si temporal cu cea sogdiana din Uzbekistan, aceasta era in concordanta cu cea partiana, iar aceasta se potrivea cu traditia siriana. Era ca un tren, un vagon dupa altul, pana cand am ajuns sa-mi lipseasca doar 20 de ani”, declara acesta intr-un interviu realizat de jurnalul ortodox de credinta si cultura “Drumul Emausului” din America. Acesti 20 de ani au fost completati de traditiile si dovezile romanesti. “Cel mai incredibil lucru a fost acela ca, potrivit vechilor traditii romanesti, anii pe care i-a petrecut acolo reprezinta exact perioada care imi lipsea”, spune acesta. In documentarea sa, foloseste traditii scrise din secolele II si III d.Hr. si este convins ca la acea vreme apostolii au putut strabate teritorii vaste, dovada fiind calatoriile din antichitate cunoscute sau hartile lui Ptolemeu, spre exemplu. Autorul monumentalului volum sustine cu argumente ca marginile pamantului pana unde le poruncise Iisus ucenicilor sa propovaduiasca Evanghelia Lui erau foarte exact cunoscute de lumea greco-romana. Astfel, pentru greci si romani, lumea se termina in abis, la antipozi, dupa Capul Prasum din Zimbabwe. “Faptul ca apostolii au reusit acest lucru intr-o oarecare masura este pus in lumina de istoricul Tertullian, care a scris in 170 d.Hr: “Avem diaconi, avem preoti si avem biserici, pana la sfarsitul pamantului.” Apoi descrie locurile: Sarmatia, Africa Subsahariana, Insulele Britanice si Scitia. Teritoriul sarmatienilor, de exemplu, se intindea de la Marea Caspica la lacul Baikal si de la Mongolia pana la Siberia”, mai spune cercetatorul grec.

Indreinul kalashilor din Pakistan si Indreanul romanilor

Pentru realizarea monumentalei sale carti, George Alexandrou a utilizat traditii orale si texte referitoare la Apostolul Andrei din greaca veche, greaca moderna, pontiana si calabriana, georgiana, abhaziana, slavona, sarba, rusa, ucraineana, romana, kalasha, baganda, kurda, etiopiana amharica, copta, araba, siriana aramaica, turca, turcik din centrul Asiei, iraniana, bulgara, engleza veche, engleza, germana, italiana, latina, albaneza, finlandeza, kareliana, armeana si foarte multe dialecte. A fost impresionat sa descopere la oamenii care vorbesc kalasha, din Pakistan, prezenta unui mesager al lui Dumnezeu cu numele de Indrein, si sa constate ca, in romana veche, Sfantul Apostol Andrei era numit Indrean.

O piesa aparte, care parea a nu completa uriasul puzzle

In timp ce traditiile separate din Bulgaria, Romania, Etiopia, ale vechilor aramaici, sirieni, copti, cele din Grecia si cele ale bisericilor care apartin de Roma, referitoare la Apostolul Andrei, se potrivesc toate, Declaratia de la Arbroath-Declaratia Scotiana de Independenta fata de Anglia, din 1320, care spunea ca scotienii au invatat credinta crestina de la Apostolul Andrei insusi, parea a nu se integra in uriasul puzzle. Dupa lungi cautari, Alexandrou a descoperit ca exista in antichitate o ruta care lega Scotia de alte locuri in care se stia ca fusese Andrei. El a identificat astfel un grup de laponi, numiti “oamenii foca”, vanatori de balene, care locuiau pe coasta baltica, unde se stia ca a poposit si apostolul. Acesti laponi au facut in antichitate comert pe mare, din Scandinavia pana la Hebrides, Orkney, Insulele Shetland si nordul Scotiei, unde exista un loc numit St. Andrew’s, care pastreaza si astazi relicve crestine de secole. In secolul I, Roma capturase sudul Britaniei, iar scotienii si pictii din nord, presati de inchiderea comertului in sud, au inceput sa foloseasca aceasta ruta celto-lapona veche, urmata probabil si de apostol. Asa s-ar putea explica mentionarea categorica a prezentei lui in Scotia in documentul amintit.

Apostolul nostru era umil si avea simtul umorului

Din traditiile studiate de George Alexandrou, s-a conturat imaginea si caracterul omului Andrei. Asadar, apostolul care i-a crestinat pe strabunii nostri era un om simplu, umil, dar ciudat. Traditiile din Kurdistan, Valaamo, Etiopia si Persia il descriu la fel. Avea obiceiul  de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Cara un baston imens cu cruce. Era foarte modest si nu umbla cu prea multi discipoli dupa el. Nu predica multimilor, ca Petru sau Pavel. Aduna putina companie, precum un staret de manastire. Era in schimb un om cu simtul umorului. In acest sens, unele surse spun ca, atunci cand a vazut pentru prima oara saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunandu-le: ”Acesti slavi sunt niste oameni asa ciudati: se autotortureaza cu crengi de mesteacan”. Radea cand se gandea la acest lucru. A calatorit alaturi de crescatorii de reni din Laponia, cu hunii, a vorbit cu filozofii greci, comerciantii slavi, cunostea birocrati chinezi, a vizitat triburi primitive din nordul Pakistanului si pe berberii din desertul Sahara. A calatorit pe jos, cu barci si canoe, pe cai, pe camile, reni sau elefanti. Fiind foarte modest, nu a iesit in evidenta alaturi de triada Petru, Iacov si Ioan, desi a fost “cel dintai chemat”. Credea ca fiecare persoana pe care o intalneste este insusi Hristos. Traditia copta spune ca a fost persecutat la antropofagi. De altfel, el a mai fost persecutat in Kurdistan, la Sinopae in Pont, la Tesalonic, in Chalandritsa, langa Patras. Din apocrifa “Faptele lui Andrei” reiese ca era un tip inalt, putin aplecat de spate, cu spancene stufoase, care se intalneau deasupra unui nas mare. Avea parul ondulat si o barba carunta, care se separa in doua spre capat. Avea ochii, probabil, albastri.

De ce iconografia il reda intotdeauna batran pe Andrei?

In traditia iconografica, Sfantul Apostol Andrei este redat la fel de batran ca si fratele sau Petru, desi, potrivit Scripturilor, Sfantul Andrei era mai tanar decat Petru. Chiar si Leonardo Da Vinci, in celebra pictura “Cina cea de taina”, l-a infatisat tot in varsta, dupa modelul icoanelor vechi existente la vremea lui. In Sinai, la Manastirea Sfanta Ecaterina, unde exista unele dintre cele mai vechi icoane crestine, Sfantul Andrei este pictat tot batran. Acest lucru se explica prin faptul ca in iconografie este redat chipul persoanei asa cum a fost vazut ultima oara. Numai Sfantul Ioan nu este pictat ca un om batran, deoarece a fost binecuvantat de Dumnezeu sa “salasluiasca pana cand voi veni”. Toti ceilalti apostoli sunt mereu portretizati la varsta mortii, intocmai ca si Domnul.

Sursa: lumeacredintei.com

Limba geto-dacilor (demonstrații logice ale continuității lingvistice și etnice) Manuscris voluminos care vorbește despre geto-daci la Ulan Bator. Existența unei populații de origine getică în estul Taiwanului

Demonstrațiile aparțin Profesorului Universitar Dr. Nicolae Leonăchescu. 

Tot el aduce informații despre manuscrisul care se află la Ulan Bator, capitala Mongoliei și care vorbește despre geto-daci și despre existența populației ame, din estul Taiwanului, care își revendică rădăcinile din centrul Europei, adică din geto-daci. 

Despre insula Taiwan știm ca a început să fie populată cu chinezi abia la inceputul secolului XVII, adică după 1600.

În 1646, olandezii au obținut controlul asupra insulei, dar au fost îndepărtați în 1661 de către un mare val de refugiați chinezi, susținători ai dinastiei Ming. A fost cucerită de către dinastia manciuriană în 1683, iar contactele cu europenii nu au fost restabilite până în 1858. În 1895 a fost cedată Japoniei în urma războiului sino-japonez. Centru militar japonez în al doilea război mondial, a fost bombardată frecvent de către avioanele americane. După înfrângerea Japoniei, a fost retrocedată republicii populare chineze care era guvernată de naționaliști.

……

În ultima perioadă în Taiwan s-a dezvoltat o mișcare de opoziție la Kuomintang, care dorește proclamarea oficială a independenței Taiwanului. În alegerile din 2000a fost ales președinte al Republicii Chineze Chen Shui-bian, primul conducător care nu provenea din Kuomintang. Totuși, independența Taiwanului nu a fost proclamată oficial, deoarece Republica Populară Chineză a anunțat că în acest caz va începe un război, cât și datorită faptului că în opinia publică din Taiwan părerile asupra necesității proclamării oficiale a independenței față de Republica Populară Chineză sunt împărțite. De facto însă, Taiwanul este un stat independent.

…..

Populația Republicii China este aproximativ 23.036.087 de locuitori, fiind printre statele cu cea mai mari densități din lume (640 locuitori/kmp). Populația este în general formată din chinezi han, iar 2% este formată din aborigeni. Distribuția populației este inegală. În zonele muntoase, densitatea populației este de 20 locuitori/kmp, în timp ce în orașele mari aceasta este de 4800 locuitori/kmp.

…..

Limbile: Cea mai vorbită limbă este chineza mandarină, scrisă cu caractere tradiționale chineze. Dintre limbile aborigene, cele mai importante sunt Hakka și Min Nam. Aceste limbi fac parte din grupa limbilor austroneziene.

Rata de alfabetizare din Taiwan este de aproximativ 96,1%, după statisticile din 2003.

Sursa: ro.wikipedia.org 

Așadar e foarte posibil ca printre populațiile aborigene să fie și ne-asiatici. 

Pomenirea Sfântului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Apostolul românilor

Fiu al Galileei și frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat, iar de la mormântul tău din Patra chemi popoarele la Dumnezeu și atunci ne-ai umplut de bucurie când în România iarași ai venit, unde pe Hristos Domnul L-ai propovăduit.

Alt tropar:

„Ca cel dintre Apostoli mai intai-chemat si lui Petru frate adevarat, Stapanului tuturor, Andreie, roaga-te, pace lumii sa daruiasca si sufletelor noastre mare mila”

Acesta era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii”, lăsându-l pe el a urmat după Hristos. Şi zicând lui Petru: „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, l-a atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului său.

Deci, sculându-se de acolo a trecut multe cetăţi şi oraşe, precum: Neocezareea, Samosata, la alani, la abasgi, zichii, bosforiţi şi hersoniţi, apoi s-a întors la Bizanţ şi acolo hirotonind episcop pe Stahie, şi colindând celelalte ţări, a venit la luminatul Ostrov al Peloponesului şi în Paleapatra, primit fiind în gazda de un om anume Sosie, care bolea greu, l-a tămăduit şi îndată toată cetatea Patrelor, a venit la Hristos. Şi Maximila, femeia proconsulului, fiind vindecată de cumplită boală şi dobândind grabnică tămăduire, a crezut în Hristos, împreună cu preaînţeleptul Stratoclis, fratele proconsulului Egheat, şi alţii mulţi ce aveau multe feluri de boli s-au tămăduit prin punerea mâinilor apostolului. Pentru aceasta mâniindu-se Egheat, şi prinzând pe apostolul Domnului şi răstignindu-l cu capul în jos pe o cruce, l-a scos din viaţa aceasta. Pentru aceasta şi el, nedreptul, dreaptă răsplătire a luat de la Dumnezeu, căci căzând într-o râpă înaltă, s-a risipit. Iar moaştele apostolului după aceea peste multă vreme au fost mutate la Constantinopol, în zilele împăratului Constantiu, fiul mai-marelui Constantin, prin porunca lui, de Mucenicul Artemie. Şi au fost aşezate cu ale lui Luca Evanghelistul şi cu ale lui Timotei în luminata biserică a Sfinţilor Apostoli.

Sursa: calendar-ortodox.ro

Geto-dacii sau valahii lui Justinian, constructori şi păzitori ai Mânăstirii Sfintei Ecaterina din Sinai

Preiau articolul: Un adevăr istoric nespus: cine a construit Mănăstirea Sfintei Ecaterina? 

– Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, , are o tainică legătură cu poporul român încă din primele secole ale creştinătăţii
– Mănăstirea Sfintei, aflată în Sinai (Egipt) este cea mai veche mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, având o istorie de 17 secole. Mănăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).

În acest loc, Moise a auzit glasul Domnului: „Descalţă-te, căci locul pe care te afli este sfânt” (Ieşirea 3,5). Aici profetul biblic va primi poruncă de la Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia faraonului, pentru ca după alţi 40 de ani de pribegie în Peninsula Sinai să primească, în vârful Muntelui Sinai, cele 10 porunci pe două table de piatră.
Ceea ce este extraordinar, pentru pelerinii care ajung în aceste locuri, este descoperirea faptului că Mănăstirea Sfintei Ecaterina reprezintă, de fapt, o oază creştină într-o lume islamică, care a supravieţuit de-a lungul timpului în ciuda tuturor invaziilor otomane şi a presiunilor Islamului.
Aceasta în condiţiile în care toate celelalte mănăstiri creştine din zona Egiptului (numite copte), rămase până astăzi (care sunt „presărate” pe drumul parcurs de Sfânta Fecioară Maria şi Iisus în vremea refugiului lor în Egipt), au ajuns sub stăpânirea popoarelor musulmane, amprenta lor fiind vizibilă în aceste locaşuri sfinte până în zilele noastre.
Puţină lume ştie faptul că această Sfântă Mănăstire este legată, încă de la începutul fondării ei de spaţiul românesc, mai exact de poporul dac.

Prima piatră de temelie

Prima piatră de temelie a Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai a fost pusă de împărăteasa Elena, în secolul IV d. Hr., când aceasta i-a închinat Sfintei Fecioare Maria o capelă construită chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins revelat lui Moise.
Acesta capelă reprezintă „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea unui aşezământ monahal, construit două secole mai târziu de împăratul Justinian şi care va deveni locaş de adăpost pentru moaştele Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina.
Între anii 527 şi 565 e.n., împăratul Iustinian ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins, pentru a cărei construcţie aduce din Ţara Românească „o sută de familii de valahi” (după cum menţionează izvoarele istorice).

Mănăstirea Rugului Aprins îşi va păstra acest nume până în secolul al IX-lea când unui călugăr al mănăstirii i se va revela într-o viziune că moaştele Sfintei Ecaterina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m).
Un secol mai târziu călugării aveau să coboare sfintele moaşte în mănăstire, unde se păstrează până astăzi capul şi mâna stângă ale Sfintei Ecaterina într-o raclă de argint depusă în altarul lăcaşului. După descoperirea Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, lăcaşul care purta numele de Mănăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei Ecaterina, păstrat până în zilele noastre.

 

Construcţia mănăstirii

Manuscrisele medievale spun că Justinian ridică iniţial această construcţie cu rol de fortăreaţă militară, având în vedere dorinţa sa de a apăra un punct de maximă importanţă strategică de la marginea imperiului său, destul de expus atacurilor triburilor barbarilor sarazini.
Pentru realizarea construcţiei şi asigurarea protecţiei, Justinian îşi instalează aici „cea mai bună garnizoană” (astfel consemnează în scrierile sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusă din Dacia, de la nordul Dunării (zonă care făcea parte din teritoriile cucerite de Justinian).
Componenţii acestei garnizoane făceau parte din populaţia geto-dacică, iar urmaşii celor aşezaţi, aici, în Sinai, vor constitui un trib, o comunitate care pentru sute de ani îşi va păstra limba, portul şi obiceiurile valahe.

Conform manuscriselor, „Justinian a strămutat un număr de 100 de soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor, asigurându-le case în afara mănăstirii pentru a locui, dar în acelaşi timp pentru a străjui mănăstirea şi a-i apăra pe călugări”.
Alegerea lui Justinian nu este întâmplătoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumită – fiind ştiut faptul că „unităţile militare romane, în componenţa cărora intrau oşteni geto-daci, erau de neînfrânt”, aşa cum menţionează mărturiile epigrafice.
Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, îi cunoştea foarte bine şi recunoştea că erau din acelaşi neam cu el, adică originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră patrie” (împăratul Justinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru evlavia lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie perseverentă pentru răspândirea creştinismului, alături de soţia lui, împărăteasa Teodora).
Cei 100 de „colonişti” geto-daci trimişi de Iustinian au avut ca misiune, în primă fază, zidirea mănăstirii. Din mâinile lor, a rezultat un adevărat colos din piatră, zidit şi păstrat aproape în forma iniţială până în zilele noastre.

Uşile lui Justinian” sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează

Ridicată între anii 527-557, Mănăstirea Sfânta Ecaterina va dispune de o foarte bună fortificaţie, cu ziduri de granit înalte de la 8 la 35 de metri înălţime, înconjurată de grădini şi chiparoşi. Atât zidurile, cât şi edificiul în sine, au fost realizate din blocuri masive de granit.
Panta înclinată a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii construcţiei, care au fost nevoiţi „să niveleze muntele” – după cum însuşi Justinian le cere – această nivelare a unei zone extinse fiind necesară pentru a se realiza fundaţia bisericii.
Biserica mănăstirii a suferit puţine schimbări de pe vremea fondatorului ei. Marele său portal de la vest este încă închis cu uşile din lemn de cedru, decorate cu sculpturi în relief, cu reprezentări zoomorfe şi fitomorfe – flori, frunze, lujere etc. Aceste uşi, numite „Uşile lui Justinian”, sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează perfect, stând în cuiele şi balamalele lor iniţiale.
De altfel, Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, descrie în cărţile sale materialele de construcţie dacice, în special Betoanele Dacice, şi arată rezistenţa acestora în timp.
Tot el a cercetat şi un Cui Dacic vechi de peste 2000 de ani, găsit în sanctuarul dacic de la Racoş, care nu a ruginit nici până în zilele noastre. În urma unei testări, s-a dovedit că acel Cui Dacic avea în componenţa lui nici mai mult nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%; nici urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului ce rămân de la prelucrare – o „minune antică” pe care cercetătorii nu şi-o pot explica şi care poate fi descoperită şi la uşile din lemn de cedru ale Mănăstirii Sfintei Ecaterina.
Şi acoperişul din lemn al bisericii s-a păstrat, de asemenea, din secolul al VI-lea. Acesta stă sprijinit pe grinzi care poartă mai multe inscripţii, dintre care una singură este amintită de arhelologi şi istorici – cea care îi menţionează pe “preaevlaviosul nostru împărat” Iustinian şi pe “răposata împărăteasă” Teodora.
Rezistenţa în timp a locaşului sfânt din Sinai a fost dată prin însăşi modalitatea de construcţie şi de organizare a acestei mănăstiri-cetate, fiind puse în practică cunoştinţele şi tehnicile (inclusiv cele de apărare) pe care dacii le-au aplicat de-a lungul timpului pentru construcţia propriilor cetăţi.

Comunitatea dacilor de la muntele Sinai

După încheierea lucrărilor, această comunitate de daci a rămas pe loc, în slujba mănăstirii. La început erau numiţi bessi – numele generic al creştinilor de la Marea Neagră, urmaşi ai geto-dacilor. Recunoscând originea lor latină, arabii i-au numit „llah” – ca o derivaţie a denumirii obişnuite folosite de alte popoare pentru români: vlah. În timp, coloniştii creştini din Sinai vor fi recunoscuţi drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (întâlnit şi ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya).
Denumirea are o semnificaţie profundă dacă luăm în calcul faptul că dacii l-au numit pe Zamolxe şi Gebeleizis, care înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade a scris la rândul său despre „mărturia lui Herodot conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alţii Gebeleizis”.
O parte dintre dacii creştini vor deveni călugări ai mănăstirii şi vor sluji aici, chiar în limba lor, bessă. De altfel, există şi o mărturie istorică în acest sens. În anul 570, la scurt timp de la fondarea mănăstirii, călătorul Antoninus Placentinus vizitează Peninsula Sinai. El scrie că a „întâlnit 3 călugări care cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi bessa”.

Iată cum apar descrişi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816) „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai:

„Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi-i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”.

Un alt scriitor arată:
„Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarcă prin vrednicie şi pricepere; mulţi sunt meseriaşi; de asemenea, toţi copiii acestui trib ştiu să citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”.

Marcu Beza, cercetător român preocupat să descopere comunitatea descendentă din vlahii creştini aduşi în Sinai, povesteşte în cărţile sale că a întâlnit un „beduin vlah” care l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările muntelui:
„Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinici. M-a condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mănăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului”.

Tot istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească care au slujit în Sinai. În anul 1533, stareţul mănăstirii a fost Ioachim Valahul, susţinut de Petru Rareş.
De altfel, toţi marii domnitori români, precum Radu Vodă cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, au menţinut timp de cinci secole (până la secularizarea averilor mănăstirilor) relaţii foarte strânse cu Mănăstirea Sfantei Ecaterina, sprijinind-o cu donaţii consistente.

Influenţele arabe

Odată cu năvălirea arabilor (între 639 şi 642, Egiptul este cucerit de armatele califului Omar), situaţia vlahilor creştini de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina începe să se schimbe. Mănăstirii i se răpesc multe din posesiunile sale, traversând şi unele perioade critice, în care a fost pusă în pericol chiar existenţa acesteia. Din cauza presiunii exercitate de către arabi, cu timpul, vlahii creştini de la Sinai încep să preia obiceiurile şi religia musulmană.
Unii dintre ei vor intra în categoria populaţiei musulmane pe care o fomau cei convertiţi – forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le era interzisă întoarcerea la vechea tradiţie.
Totuşi, timpul a demonstrat că pentru multe secole, credinţa creştină a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmaşi, prin tradiţia orală transmisă de înaintaşi, îşi aduc aminte că strămoşii lor, foşti creştini, au avut o altă conduită decât ceilalţi trăitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, în ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile.

Într-o călătorie de cercetare din 1914, ieşeanul Teodor Burada află despre vlahii din Sinai informaţii preţioase de la localnicii zonei:
„Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”.

Vlahii şi-au păstrat religia creştină cel puţin până în secolul al XVIII-lea. Ulterior, după mărturiile istoricilor şi călătorilor, au trecut treptat la islam, fără să-şi fi pierdut cu totul conştiinţa originilor lor creştine îndepărtate. Intrând în contact cu populaţia arabă localnică, şi-au schimbat aspectul fizic şi îmbrăcămintea. Totuşi, călugării au notat în manuscrisele mănăstirii că ei prezintă un tip antropologic diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în dialectul lor „cuvinte de origine necunoscută”.

Concluzii

Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate pentru lumea creştină, traversând şaptesprezece secole în care viaţa monahală creştină s-a derulat fără întrerupere.

Prezentand-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune:
„Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un centru monastic creştin grec-ortodox de rit bizantin, a cărui viaţă monahală se derulează neîntrerupt de şaptesprezece secole.
De 1400 ani în inima deşertului Sinai, aceasta şi-a păstrat caracteristicile iniţiale din vremea Împăratului Justinian. De la Mahomed, fondatorul islamului, până la califii musulmani şi sultanii turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au preluat mănăstirea sub protecţia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. În lunga sa istorie, Mănăstirea Sfânta Ecaterina nu a fost niciodată cucerită sau distrusă.
Traversând toate epocile, şi-a păstrat intactă imaginea de loc sacru al Bibliei, aşezându-şi lumina asupra evenimentelor Vechiului Testament precum şi asupra continuităţii proslăvirii Sfintei Fecioare Maria şi a Domnului nostru Iisus Hristos”.

La această descriere mai trebuie adăugată „o filă de istorie” uitată (care, de altfel, este prima pagină din „viaţa” mănăstirii): cei care au pus bazele acestui centru spiritual au fost dacii aduşi de împăratul Justinian din zona Dobrogei, a căror primă misiune a fost construcţia locaşului sfânt, urmată de sarcina de a o proteja şi a o întreţine material.

De-a lungul timpului, descendenţii acestui grup de daci au fost supuşi influenţelor popoarelor arabe, însă, în acelaşi timp, legătura mănăstirii cu spaţiul carpato-danubian a dăinuit prin interesul manifest al tuturor domnitorilor români de a susţine acest locaş sfânt (care au acordat ajutoare constante acestui locaş sfânt, până la secularizarea averilor mănăstirilor).
Este interesant de remarcat că la mânăstirea aceasta – în faimoasa ei bibliotecă, care este a doua ca mărime şi valoare, după cea de la Vatican – se află până astăzi portretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu (pictat în ulei, în mărime naturală), împreună cu splendide manuscrise, vase liturgice ornamentate în scriptoriile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale Evangheliei dăruite de Ieremia Movilă, în 1598; tot aici au fost descoperite manuscrisele – în slavonă şi greacă – ale „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.
Astăzi, valahii sinaiţi (sau beduinii valahi, după cum mai apar în scrieri) cunosc legenda originii lor care a devenit o tradiţie orală şi îşi duc traiul secular în preajma Mănăstirii Sfântei Ecaterina fiind foarte ataşaţi de pământul lor. Numărând în jur de 2000 de suflete ei sunt divizaţi în trei ramuri: Hamayidah, Salayimah şi Wahibat, cei ce trăiesc în apropierea mănăstirii ajutând la treburile administrative ale lăcaşului.
Puţini dintre ei sunt angajaţi permanenţi în mănăstire ca bucatari, lucrători, trapezari, grădinari, paznici, în timp ce alţii lucrează temporar. Tot ei se ocupă de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise, Muntele Sfintei Ecaterina şi Muntele Horeb, de transportul şi excursiile în zonă. Există un obicei străvechi prin care monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina oferă în fiecare dimineaţă raţii gratuite de pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în preajma locaşului sfânt.

Cea mai frumoasă încheiere şi încununare a acestei prezentări poate fi dată prin cuvintele celei care veghează şi acum sufletele străbunilor noştri din Sinai, Sfânta Ecaterina, a cărei ultimă rugăciune, rostită înainte de a i se tăia capul, a fost:
„Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudate măririle Tale în veci. Amin!”

Românii din Valea Timocului – Tribalia

Românii din Valea Timocului

„Sute de ani românii au fost, cel puţin indirect stăpâniţi de turci; niciodată însă, în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânire directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice”.

Mihai Eminescu, 1876

tribalia_5b37025da579c6 (1)

  Regiunea este cunoscută şi sub numele de Tribalia de la tribali- populaţie de neam tracic (după Strabo, Diodor etc) sau Iliric (după Ştefan din Bizanţ) atestată aici încă din sec. VII-III î. Hr .Tribalii aveau o organizare statală proprie şi s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II–lea al Macedoniei, pe care l-au înfrânt şi l-au rănit.

Sursa: http://astraromana.wordpress.com/

Românii din răsăritul Serbiei se află acolo unde începe Peninsula Balcanică, lânga România. Aceasta vecinătate se datorează faptului că ambele maluri ale cursului inferior al Dunării sunt dintotdeauna populate de români, în prezent însa în ţări diferite. Valea Timocului este o regiune situată în nordul peninsulei Balcanice (în estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei), de-a lungul văii râului Timoc şi în zonele montane adiacente acesteia. Este formată din judeţele sârbeşti Branicevo, Morava de Est, Bor şi Zaiecar, precum şi regiunea bulgară Vidin.

Date istorice despre regiunea Timocului

Regiunea sud-dunăreană aflată între Belgradul de astăzi şi localitatea Lom din Bulgaria era locuită în antichitate de triburi tracice. Expediţia lui Alexandru Macedon împotriva geţilor nord-dunăreni a trecut prin regiunea aceasta, se pare urmând valea râului Vardar, valea râului Morava, Nişul actual şi valea râului Timoc până la Dunăre, trecând prin regatul Dardanilor, trib tracic înrudit cu daco-geţii nord-dunăreni. La începutul primului secol creştin, când acest teritoriu este cucerit de Imperiul roman, aici trăiau triburile tracice ale tribalilor şi moesilor, numiţi şi dacii moesi, ceea ce denotă faptul că erau strâns înrudiţi cu dacii de la nord de Dunăre.

Romanii organizează în această regiune două provincii: Moesia Superior, la vest, şi Moesia Inferior, la est. După părăsirea de împăratul Aurelian a provinciilor romane dacice de la nord de Dunăre în anul 271 şi retragerea administraţiei la sud de fluviu, au fost create două noi provincii: Dacia Ripensis în partea nordică, de-a lungul Dunării, aflată între Moesia Superior şi Moesia Inferior şi Dacia Mediteranea la sud de Dacia Ripensis.

Teritoriul dintre râurile Timoc şi Morava, de la anul 271 până la începutul secolului al VII-lea, a aparţinut de provinciile romane Moesia Superior, partea de vest până la Maidanpek, şi Dacia Ripensis, partea de la est de Maidanpek. În secolele IV-VI este atestată o intensă viaţă creştină în această regiune, fiind atestate scaune episcopale la: Singindunum (Belgrad), Horeum Margi (Ciupria), Margum (Dobroviţa),Viminacium (Costolaţ), Aquae (Negotin), Bononia (Vidin), Ratiaria (Arcer). Atacurile triburilor barbare migratoare din secolele III-VI au culminat cu marea invazie a slavilor de la începutul secolului al VII-lea care a distrus întreaga organizare romană a regiunii. Triburile slave ale bosniacilor şi sârbilor s-au aşezat iniţial în regiunea dintre râurile Drina şi Morava, primii migrând ulterior la vest de râul Drina, iar sârbii ocupând regiunea de la sud de localitatea Kraguevaţ, în regiunile cunoscute în prezent sub numele de Raşka, Kosovo, Sandjak şi Muntenegru, întemeind mai multe cnezate şi despotate.

În intervalul dintre începutul secolului al VII-lea şi sfârşitul secolului al X-lea asupra acestui teritoriu şi-a exercitat în mod nominal suzeranitatea Imperiul Bizantin, însă în mod efectiv controlul l-au deţinut hanii bulgari, la început păgâni, apoi creştini de pe la 864, când chaganul Boris-Mihail s-a creştinat. După mai bine de o sută de ani de la această ultimă dată, bizantinii reocupă întreaga linie a Dunării de la vărsarea râului Drava în fluviu şi până la Sulina. Acum este reorganizată şi apărarea frontierei dunărene creându-se thema Sirmium, ce cuprindea partea nordică a vechii provincii romane Moesia Superior şi thema Paristrion care se întindea de la est de râul Timoc şi până la Marea Neagră şi între Dunăre şi Munţii Balcani.

Timp de două secole bizantinii au deţinut controlul acestei regiuni reuşind să facă faţă atacurilor popoarelor migratoare (pecenegi, uzi, cumani, unguri) care în acest interval de timp au atacat aproape continuu Imperiul. Totodată, a fost reorganizată Biserica din această regiune, înfiinţându-se arhiepiscopia de Ohrida, care între secolul al IX-lea şi secolul al XII-lea şi-a întins jurisdicţia bisericească în partea vestică a peninsulei Balcanice.

Cu puţin timp înainte de izbucnirea răscoalei româno-bulgare conduse de fraţii români Ioan, Petru şi Ioniţă Asan, ce a condus în anul 1187 la întemeierea Imperiului Româno-Bulgar cu capitala la Târnovo, bizantinii pierd controlul asupra themei Sirmium în favoarea ungurilor care stăpâneau linia Dunării, şi a sârbilor, care prin jupanii din Raşka îşi exercitau autoritatea la vest de râul Morava şi probabil şi asupra văii râului omonim. Imperiul Româno-Bulgar al Asăneştilor cuprindea şi teritoriul de la est de Maidanpek. Ţaratul de Vidin, stat apărut după destrămarea imperiului Asăneştilor, cuprindea partea de nord-vest a acestuia inclusiv partea estică a regiunii timocene.

Margina şi statul sârb

Timp de secole, ţinutul Crainei (Marginei) şi al Timocului, unde trăiesc acum în mod compact românii numiţi vlahi, a fost izolat între statul sârb (care nu depăşea confluenţa celor două Morave) şi statul bulgar. Principele sârb Stefan Uroš IV. Dušan (1331 – 1355) a reuşit să aducă sub stăpânirea Serbiei pentru scurt timp regiunea dintre râul Morava şi masivul muntos Homolije. Către sfârşitul secolului XIV, regiunea intră complet sub stăpânirea Imperiului Otoman. Stăpânirea otomană este întreruptă doar de o scurtă perioadă habsburgică (1718-1739). Până în 1817, anul reînfiinţării statului sârb, românii timoceni trăiau într-o unitate administrativă comună care se numea „Provincia Morava – Lom” şi care era situată pe o mare parte a teritoriului vechii provincii Moesia Superior si pe teritoriul Daciei Aureliene. În perioada ocupaţiei turceşti, această zonă a format Paşalâcul de Vidin, cu centrul administrativ la Vidin (Diiu – denumirea românească). Unii istorici precizează, pe bună dreptate, că Serbia a apărut abia în perioada 1718-1739, ca o creaţie a politicii austriece care căuta sa facă un pas în Peninsula Balcanică. Serbia nu avea autonomie naţională sau locală. La sud, Serbia se întindea până în apropierea Paşalâcului de la Belgrad, care era sub stăpânire otomană. În timpul primei răscoale sârbeşti împotriva turcilor (1804-1806), eroul Caragheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşei de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Caragheorghe împreună cu o armată de 3.000 de oameni a desfinţat satele „neascultătoare” locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc. La Pacea de la Bucureşti din mai 1812, sultanul turc a refuzat sa cedeze judeţele Timocul Negru şi Craina. Astfel, până în 1833, graniţa răsăriteană a Serbiei era masivul muntos Omolie (Homolije), neexistând astfel vecinătate cu Ţara Românească.

Această zonă a Serbiei de răsărit sau a Timocului a fost luată de sârbi de la turci abia în 1833. Până atunci aici fusese paşalâcul de Vidin şi, mergând înapoi în timp, ţaratul şi cnezatul de Vidin, ţinuturile Maciva şi Branicevo sub unguri, imperiul româno-bulgar al Asăneştilor, imperiul bizantin, Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, Moesia romană, Tribalia (după vechea spiţă a dacilor-tribali). Vechea Raşca sau Serbia nu atingea Dunărea, fiind situată mai la sud. Timocul sau Craina a fost şi în stăpânire austriacă, fiind unit administrativ cu Banatul, dar şi sporadic în stăpânirea Munteniei.

Miloş Obrenovici, un erou naţional sârb, a reluat mişcarea de eliberare a poporului său, şi a obţinut în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Belgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina. La Pacea de la Adrianopole din 1829 şi prin Hatiseriful de la 1830, Miloş Obrenovici solicită anexarea judeţelor majoritar româneşti, Timoc şi Craina. Printr-o intervenţie militară trei ani mai târziu, acestea sunt ocupate, iar graniţa cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest mod, se realizează pentru prima dată o segregaţie între românii din Timocul sârbesc şi cei din Timocul bulgăresc. De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia reuşeşte să se învecineze cu Ţara Românească. Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi de sârbi, care nu vorbeau româna. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani şi a crescut în intensitate şi complexitate. Cu toate că sârbii la început imediat în 1833 interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au dat tuturor nume sârbeşti (pe care le puteau alege dintr-o listă, la botez), cu toate că nici un român nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice post de răspundere, la recensământul din 1895 apar totuşi 159.510 români. Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul, mai ales după ce, la 1919, unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel, la recensământul din 1921 nu mai apare nici un român, ci apare o nouă etnie – cea valahă, cu 142.773 de suflete. Prea mulţi însă pentru sârbi, şi, după ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoană şi muncă de lămurire cum că ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc o altă limbă. În prezent, realitatea de la faţa locului indică o populaţie de peste 700.000 de români, cu mult peste ceea ce încearcă autorităţile sârbe să prezinte oficial ca fiind populaţie de origine „vlahă”.

Denumirea de vlah
Ultima expansiune teritorială a Serbiei în spaţiul timocean are loc în 1919, când în urma tratatului de la Neuilly sur Seine sunt anexate Bulgariei mai multe teritorii, printre care şi o mică regiune situată între râul Timoc şi Munţii Balcani, pe care bulgarii o denumeau Timoshko şi care era alcătuită din 8 localităţi (dintre care 7 erau curat româneşti şi una bulgărească). Această regiune revine pentru o scurtă perioadă în componenţa Bulgariei între 1941 şi 1947. Cam de prin anul 1960 comuniştii încep să umble la rădăcinile poporului român ca să schimbe etnogeneza şi să descopere ei azi că românii din Serbia nu ştiu ce strămoşi au avut şi le pun pe tavă sintagma de vlah, cu gândul ca prin acest artificiu istoric, lingvistic să nu-i recunoască pe românii din dreapta Dunării ca minoritate, motivând juridic că ei nu sunt români, ci vlahi. Aceasta este ideea lor fixă, însă ei nu se întreabă ce limbă vorbesc vlahii şi ce limbă vorbesc românii şi dacă limba populaţiei din dreapta Dunării se înţelege perfect cu cea din Vlahia medievală, cum de nu sunt cu toţii fraţi şi români. De ce un vlah nu-şi ia un interpret atunci când se află în dialog cu un român sau aromân. Chestiunea denumirii de vlah este o momeală care a indus în eroare copii şi tineretul din Serbia, Bulgaria etc. pentru a le asigura asimilarea cât mai grabnică.

Pentru că denumirea de „vlah” a fost arma cu care sârbii, bulgarii şi alţii aproape un secol, au dezamăgit, dezorientat populaţia de origine românească, învăţând-o că ei nu sunt români, că români sunt doar în România şi, prin urmare, au folosit greşit, de atâtea sute de ani, numele de „rumâni”. Ceea ce în 500 de ani de robie turcească nu s-a întâmplat a venit vremea să se întâmple sub administraţia creştinească a bisericii ortodoxe sârbe, bulgare, greceşti etc, ca şi a statelor respective. În 1906, etnograful sârb Tihomir Georgevici a fost acuzat de trădare fiindcă publicase lucrarea „Printre românii noştri” – în care se referea la românii din estul Serbiei – încumetându-se să vorbească despre românii care trebuiau să fie tăinuiţi, căci altfel s-ar putea naşte o aşa-zisă periculoasă chestiune românească în Serbia.

Aspecte ale vieţii culturale

Limba vorbită de românii din răsăritul Serbiei are un puternic caracter arhaic, determinat de slabele legături cu patria-mamă din perioada care începe cu dominaţia otomană şi pâna în prezent. Aceasta nu înseamna că e vorba de două populaţii diferite, în cele doua state vecine, români şi vlahi, ci de acelaşi popor cu doua destine diferite: majoritar într-o ţară şi minoritar în alta, lânga o populaţie cu o limbă complet diferită. Pentru vorbirea românilor din răsaritul Serbiei, limba normativă este limba română literară, în grai bănăţean sau oltean vechi. Românii din răsăritul Serbiei nu vorbesc limba vlahă (care nu există), ci vorbesc limba română. Un român din România şi un român din răsăritul Serbiei n-au nevoie de dicţionar sau traducător ca să discute între ei. Prima ortografie a gramaticii românilor din Balcani a fost latina, înaintea încorporării românilor din răsăritul Serbiei în ţara din care fac parte în prezent. Alfabetul utilizat de românii din răsăritul Serbiei este cel românesc, deci latin, nu chirilic. Încercările chirilice au scopurile de a ascunde legăturile spirituale şi respectiv a adevărului că în răsăritul Serbiei exista români, precum şi de a ascunde apartenenţa limbii la familia limbilor romanice. Chestiunea româneasca de aici nu este politică, ci etnică. Cultural şi biologic, localnicii ştiu în mod cert ca nu sunt sârbi. Viaţa tradiţională a românilor din răsăritul Serbiei este similară cu viaţa tradiţională a românilor din România.

Folclorul românilor din răsăritul Serbiei îsi are rădăcinile în vremuri ancestrale, care indică prezenţa aceleiaşi populaţii străvechi pe teritoriul a ceea ce se numea Tracia, cu obiceiuri din cele mai autentice. Cultura populară este de o mare vitalitate, întărind decisiv şi făcând posibilă păstrarea identităţii româneşti prin: datini, muzică, balade, cântece, dansuri, fabule, glume, grai, legende, pilde, podoabe, poezii, port, poveşti, sărbători, zicători etc. De la ritmul tribal al horei – dansul colectiv inconfundabil al regiunii – pâna la căciulile originale ale muntenilor (moştenite de la strămoşii getodaci), tezaurul este imens pentru patrimoniul român şi universal.

În prezent, cu mult entuziasm în răsăritul Serbiei lucreaza diverse structuri folclorice ale românilor, cu activităţi atât în mediul urban, cât şi în cel rural. Gospodarii români din răsăritul Serbiei sunt renumiţi în întreaga ţară, dar şi în lume – multe dintre somităţile vieţii publice sociale şi culturale din Serbia provin din regiune, avându-şi sorgintea în puternicile valori ale localnicilor. În răsăritul Serbiei, românii au tradiţii legate de lucrul agricol, pescuit, vânătoare, sărbători religioase s.a. – regiunea conservând prin unele părţi mai izolate obiceiuri strămoşeşti, respectate cu sfinţenie.

Protopopiatul Ortodox Român Dacia Ripensis cu sediul la Malajnica/ Malainiţa (comuna Negotin) canonic aparţine direct de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, fiind singura instituţie bisericească din răsăritul Serbiei în care slujbele ortodoxe se oficiaza în limba româna; în 2009 are patru parohii reactivate – după ce acestea au fost distruse de slavi – şi funcţionează cu mari nevoi financiare, având o singură biserică complet ridicată până în prezent/ construcţia începând în 2004.

Pentru îndrăzneala de a ridica în secolul XXI Biserică Ortodoxa Română în Malajnica/Malainiţa fără binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Sârbe (aici, românii n-au mai ridicat biserica din secolul XIX), parohul Boian a fost condamnat de sârbi la închisoare cu suspendare şi caterisit de sârbi în 2008, iar Statul Român

l-a distins cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de Comandor. Libertatea religiei înca nu este o realitate în estul Serbiei.

În răsăritul Serbiei nu există nicio şcoală (de niciun nivel – primar, gimnazial, liceal sau universitar) la care să se predea în limba pe care o vorbesc românii acasă. În Serbia, situaţia şcolara este relativ satisfăcătoare în Provincia Autonomă Voivodina pentru românii din Banatul sârbesc, dar complet nesatisfăcătoare pentru românii din estul Serbiei, cărora de când Provincia Autonomă Margina le-a fost desfiinţată prin includerea la noua ţară le-a fost permis învăţământ doar în sârbă. Serbia nu respectă Carta Europeană a Limbilor pe care a semnat-o şi ca atare limba română nu este utilizată oficial în estul ţării – cu toate că şi legislaţia naţională a Serbiei o prevede acolo unde peste 15% din populaţie nu e sârba. Serbia nu e de acord nici cu şcoli bilingve. Nenumăratele demersuri ale românilor de aici pentru educaţie în limba română au fost respinse de autorităţile sârbe, abuzul fiind manifestat şi în acest moment. Cursuri de limba româna se ţin sporadic, doar la iniţiativele inimioase ale unor

asociaţii civice locale, cum ar fi Ariadnae Filum (organizaţie membră a Federaţiei Românilor din Serbia) – principalele probleme fiind lipsa dascălilor calificaţi pentru predarea în limba româna şi lipsa finanţărilor –care pentru românii din răsăritul Serbiei provin doar din mediul neguvernamental şi extern, nu guvernamental şi intern. Lipsa şcolii este unul din planurile dezastrului impus de regimul sârb faţă de românii din estul Serbiei pentru că educaţia în limba maternă, protecţia limbii materne, exerciţiul religios în limba maternă, reprezentarea în forurile politice şi administraţii, iniţiativele culturale etc. să nu aiba loc (cu scopul evident ca identitatea românilor din răsăritul Serbiei să dispară – localnicii fiind utili doar pentru întreţinerea economică a sârbilor).

Românii din răsăritul Serbiei sunt foarte dezvantajaţi în domeniul mass-media, în comparaţie atât cu cei care trăiesc în Voivodina, cât şi cu alte etnii din ţară. Cultura românilor din răsăritul Serbiei este ameninţată de extincţia, prin izolarea la care e supusă de sârbi, într-o lume tot mai globalizată. Serbia nu pune în practică normele relevante de protecţie ale minorităţilor, iar lipsa discriminatorie a mass-mediei pentru românii din răsăritul Serbiei este consecinţa cea mai evidentă. Oferta de literatură în limba româna în librării sau presa scrisă – ca ziare, reviste etc. – nu este niciunde în regiunea populată de românii din răsăritul Serbiei. Singura agenţie de ştiri care opereazp în limba româna acum în regiune – un proiect al Federatiei Românilor din Serbia – sub conducerea domnului Duşan Pârvulovici, este TimocPress, având mari nevoi de personal, echipament şi finanţări pentru existenţa sa.

Arealul din estul Serbiei în care românii sunt majoritari

Regiunea Timoc este străbătută de râurile Timoc şi Morava (ambii afluenţi de dreapta ai Dunării). Cel mai mare oraş este Bor. La răsărtit de râul Timoc încep Munţii Balcani (Haemus). Geografic, Valea Timocului este amplasată în Serbia central-sudică, la graniţa cu Bulgaria. Administrativ, această regiune este formată din judeţele Branicevo, Morava de Est, Bor şi Zaiecar, pe teritoriul Serbiei şi regiunea Vidin, pe teritoriul Bulgariei.

Statisticile şi politica guvernului sârb comit o segregaţie între românii din Voivodina şi cei din Valea Timocului. În unele declaraţii ale guvernului sârb se recunoaşte că membrii acestei populaţii, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele româneşti, iar limba şi folclorul conduc spre varianta originii lor româneşti. Reprezentanţii minorităţii vlahe susţin originea lor română, însă încă se face o diferenţă majoră între cele două grupuri etnice. În unele zone locuite de români, au fost instalaţi refugiaţi sârbi din foste provincii iugoslave, intervenindu-se asupra proporţiilor naţionale, în defavoarea românilor.

Aromânii din Serbia

Actualmente este estimat la aproximativ 15.000 numărul aromânilor din Serbia. Veridicitatea acestor cifre este însă îndoielnică, deoarece la aceste cifre este posibil să fi fost incluşi şi daco-români, având în vedere că spaţiul etnic tradiţional aromân nu se întinde şi în Serbia, populaţia aromână emigrând dinspre sud, în special din Macedonia. Majoritatea aromânilor din Serbia nu mai vorbesc limba aromână. Sârbii îi numesc „ţinţari” („cincari”).

Bibliografie selectivă:

1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni

2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000

Articol realizat cu sprijinul http://www.timocpress.info

Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/